Povestire scrisă de Daniela Rusu, aleasă de George C. Dumitru la Creative Writing Sundays, pe 30 noiembrie 2025, la tema: „despre schimbare”.
Dormisem prost. Visasem că m-am îndrăgostit de cineva. De-aș fi știut ce urmează, aș fi stat în visul ăla o viață, să-ți fi fost ție dor de mine, nu lui…
Mă trezisem dezgustată. Să-ți rotești pentru dată limba peste alte buze, într-un spațiu oniric. Să fim serioși, pierdusem demult trenul ăsta. La 16 ani nu mai crezi în dragoste. Cu timpul rămas, citești memorialistică. Gata și cu romanele. Ce tot atâta beletristică? Prozatori obosiți, incapabili să-și trăiască poftele, iubind femei fictive, niciodată reale, visând la cai verzi pe pereți, pe care-i așază în pagini ca pe herghelii, pentru cititorii c-un ego fragil, abulic, disperați să călărească și ei măcar în fantezie.
În realitate, adormisem la filmul ăla vechi, pe care mi l-ai recomadat ca să scapi de curiozitățile mele. Liceenii rock ‘n’ roll. 40 de minute am rezistat. Atât. Tre’ să recunosc că mi-a plăcut de Dana. Se pisiceşte cum o făceam și eu la 3 ani. Oricum, ea și Mihai sunt mai obraznici decât mi-am închipuit. Isoscel chiar are față de triunghi. Mi-ar fi fost o bunică grozavă. M-aș fi lăsat certată de ea, doar ca să văd cum îi iese fumul prin urechi. Tiu-tiuuuu, ca un trenuleț pentru Seba. Oh, Seba, dă-te mai încolo, că n-am chef de tine. Nu știu unde-i maică-ta, e pe la alții, că doar nu vrei să stea cu noi. Fi-ț-ar plânsul tău de sugar. Hai bine, calmează-te, că te pun ‘napoi în coșul tău de răchită. Nu mă mai pipăi, prostuțule, că nu am eu ce cauți tu. Mai rabdă, mai rabdă, că tre’ să plec la școală.
De fapt, nu dormisem toată noaptea. Eram doar eu cu Seba de zile bune. Nu știu unde plecase. Sau de ce. N-a lăsat bilet. Poate și-a pierdut mințile. Aș crede-o în stare. Depresia postpartum. Păi nu mi-a amintit ea zilnic, de când mă știu, că eu i-am provocat-o? Că eu i-am ascuțit fața, i-am asprit pielea și i-am supt de tot sânii? De când cu Seba, m-a lăsat în pace. De când cu Seba, mi-aș fi dorit să fi avut și eu cocoșel. E de-a dreptul topită, se alintă pe lângă el ca și Dana în brațele lui Mihai. I-a trecut și depresia și ura de mine.
Când a sunat vecina de la doi, îmi aranjam singura rochie pe care o aveam de la ea, de pe vremea când încă nu-i venise menstruația, mi-a precizat.. Evident c-o detestam. Era decolorată și cu buline roșii, care se deformaseră într-atât, că unele erau mâncate de timp, în vreme ce altele se lățiseră ca niște luni pline cu mucus. Mi-era imposibil să-mi dau seama de ce-am ales să mă îmbrac cu așa pestelcă în prima zi din clasa a 9-a. Dar pur și simplu nu mă vedeam îmbrăcată în altceva. Când am pus-o pe mine, am revăzut subit scena în care un alt bărbat o pipăia pe mama și-apoi n-am mai văzut nimic.
Tot timpul mi-a fost frică de final. Poate de asta nu mă uit niciodată la filme până la capăt. Poate și de asta chiuleam adesea de la ultima oră, pe lângă nevoia de a-mi fuma țigara și-n altă parte decât în veceu, unde mă-ngrozeau gropile alea din pământ, care dădeau să mă înghită, oricât mă sprijineam de pereți. Gropi la orice pas: pe rochie, la școală, între noi două…
Soneria m-a făcut să deschid ochii. Vecina era însoțită de cei de la secție. Noroc că mă bazam pe faptul că ești frumoasă în orice ipostază. Altfel n-aș fi mers la morgă. E ceva insuportabil la poziția asta. De ce trebuie, domnule, să stăm toți cu fața-n sus? Văzându-te, m-a pufnit râsul: Pe mine să mă puneți pe partea dreaptă, așa cum am dormit viața-ntreagă, mi-am imaginat că ai cere cu emfază. Nu mă-nvârtiți ca pe-o bucată de friptură, puneți-mă cu grijă, cât să-mi curgă frumos părul toaletat. Aveai buzele crăpate, probabil în urma impactului și oja sărită de pe unghiile așezate milimetric. Pielea-ți strălucea de tinerețe și-mi părea că-n părul tău s-au ascuns și anii mei. cu tot cu viitor; 10, 25 sau 36? 38 de ani; dacă mureai la anu’, ai fi avut vârsta la care a murit și Emicescu, cel din care-mi recitai când eram doar noi două, sub cupola nopții. “Închide ochii și imaginează-ți că ai 16 ani. Ești suficient de mare cât să te-ndrăgostești. Cât să iubești fără să speri, cât să observi cum luna se albește de dorul lui.”
Am zăcut în prima săptămână de școală. Am înțeles că la ușă ar fi venit profesori, colegi pe care nu-i cunosc, ba chiar și fosta dirigintă. WhatsApp-ul meu e bombardat de mesaje de condoleanțe, M-am trezit în 5 grupuri, le-am dat pe mute, se scrie permanent: Cât punem pentru fondul clasei? Ce facem cu perdelele alea comuniste, cumpărăm altele? Când se organizează prima olimpiadă? După cum știți, Tudor a fost prins fumând iarbă și va fi exmatriculat. Dacă auziți zvonuri și despre alții, nu ezitați să spuneți. Noapte liniștită tuturor.
Liniștit doarme și Seba de când i-am schimbat pampersul. I-a trecut și iritația. În seara asta a mâncat tot biberonul și-a plâns mai puțin ca-n zilele trecute. M-a lăsat să-l mângăi, să-i adulmec mirosul, să-i citesc din Eminescu. Imaginează-ți că ai fix 6 luni și mami e încă lângă tine…. “De-aceea zboare anu-acesta/ Și se cufunde în trecut,/ Tu ai ș-acum comoara-ntreagă/ Ce-n suflet pururi ai avut.”
Îl privesc înmărmurită și-mi vine să stau. Dar fug. În șosete flaușate, ce-mi alunecă pe trepte. Urc scara mai mult cu mâinile agâțate de metal. Smoala nu mai e moale şi călduță, ca-n ziua când a fost turnată, când stăteam în fața blocului, ca tu să mă ai sub ochi. Nu cumva să calci în ea, mi-ai zis în ziua aia. Și adevărul e că nu am călcat, dar mi-am uns degetele. Se-ntindea precum guma turbo și-a trebuit să-mi freci unghiile c-o perița de sârmă ca să se ducă. M-ai certat rău, mi-ai zis că nu am voie să ies din casă un an, și-apoi ți-ai văzut de treburi. De borșul de care ți-ai amintit. N-a durat nici cinci minute și m-ai trimis după el, ca de fiecare dată, la baba de la blocul vecin, de la parter. Cea cu fața de Baba Cloanța, cu batic negru, legat de 2 ori sub bărbie.
De sus, de-aici, e-o beznă de necuprins la fereastra ei, la fereastra oamenilor. Rotesc ochii și zăresc fosta groapă de gunoi, transformată-n bloc. Pe partea stângă, în locul copacilor din curtea învățătoarei, de unde furam mere, pere și cireșe când nu era acasă, se întinde un lung teren viran. S-au dârâmat pe rând toate casele, se spune că primarul a vrut facă un parc. Pancarta pe care scrie DE VÂNZARE e plină de găinaț și speranță. Vizavi, fosta casă de țigani, locul cel mai amenințător din copilărie, când mama, ca să mă potolească, îmi spunea c-o să mă vândă și-o să mă lase acolo, s-a transformat într-un bar ridicat din pereți de plastic, pe care sunt lipite cele mai kitschoase reclame. Uite și bara de covoare. A ruginit de la atâtea ploi. Mi-amintesc de cărămizile pe care le căutam tot cartierul, ca pe diamante, după formă, grosime și textură, să le pun dedesubt, să-mi fac vânt de pe ele. Terenul de fotbal s-a transformat în parcare. Oricum sunt mașini peste tot, nu mai există loc unde să se poată joacă și Seba, când o să mai crească. S-au construit vile cu mansarde ce acoperă luna.
M-am urcat pe bloc ca să o caut, ca să te caut. Mi-ntind capul pe țolul de la ușă, pe care l-am luat cu mine, precum își plimbă Seba păturica. Amintiri în care nu lipsești se derulează cu repeziciune, ca stelele pe cer. Întorc capul, nu mai vreau să plâng. Mă ridic și mă văd în rochia cu bretele, pe care ai purtat-o ultima dată. Refac gesturile tale; îmi așez șalul înflorat, peste care-mi scutur părul. Nu-i la fel de bogat ca al tău, dar are și-al meu ceva fire albe. Vapori din tine mă inundă și trupu-mi amorțește. Mă mișc greu și-abia mă apropii de margine. Reiau mișcarea din copilărie, de-acolo, de pe cărămizi și mă lansez într-un du-te vino, într-un balans continuu. Ochii se-nchid și visul așteaptă. E-atâta liniște, că-ți aud versurile: „A fost odată ca-n povești….”
*Versurile aparțin poetului Mihai Eminescu. Primele sunt din poezia Cu mâine zilele-ți adaogi…, iar titlul și versul de la finalul prozei sunt din Luceafărul.
