12 mai , 2016

TE-DUC-TE-ADUC

TE-DUC-TE-ADUC

Povestire scrisă de Flavia Cozma, apreciată de Florin Iaru la atelierul de scriere creativă, primăvara 2016. Tema: o poveste de dragoste.

Când deschise ochii, mult după miezul zilei, Mugurel era încă beat. Nu știa nici cât dormise, nici cât băuse. Avea un gust de prune stricate în gură și o lăutărească despre divorț în cap. O cânta aproape în fiecare seară, la crâșmă. O cântă și acum: și de mâine dimineață, o să-ncep o nouă viață. Se întrerupse. Afară se auzeau niște voci strigându-se una pe alta și un huruit înfundat de motor. Se ridică în cot și privi cu ochii mijiți prin geamul murdar. Dincolo de calea ferată îngustă care îi trecea prin fața porții, pe terenul năpădit de boscheți, părea să se fi aciuat o șatră de țigani. Măi să fie. Peste noapte, așa, țaca-paca?

Se ridică cu greutate din pat. Ieși din casă, apoi în fața porții, mai mult târându-se decât mergând. Soarele pripea zdravăn de tot. Casele din sat se vedeau dincolo de maidan, vălurite de arșiță. Se postă între șinele de mocăniță și se uită mai bine la țiganii care trebăluiau printre covergile albe și roșii, întinse ca adăpost. Numără trei bărbați, o femeie și un plod. Cam neobișnuit. Huruitul venea de la ceva ce părea să fie un soi de generator pentru curent electric. Și ăsta neobișnuit, așa ca o butelie cu furtun. Un țigan îl văzu și se îndreptă spre el rotindu-și stânga-dreapta o burtă mare cu un maiou alb ridicat deasupra ei.

— Care-i treaba, te-am trezit?

Mugurel dădu din umeri.

— A, nicidecum. Așa e fața mea, mai buhăită.

Țiganul îl privi chiorâș. Mugurel goni o insectă cu mâna. I se încinsese capul în soare.

— Pfuai, al naibii să fie, zise scormonind în buzunarul de la piept al cămășii.

Scoase un pumn de țigări făcute praf, pe care le scutură peste șine. Păstră una ruptă de la jumătate.

— Ai un foc? făcu către țigan.

— N-am, dar pe căldura asta poți s-o aprinzi la șina-ncinsă.

Mugurel tăcu un răstimp apoi dădu să pornească spre sat.

— Ce faci, mă, te duci în sat să iei un foc? Vino, bre, încoa, hai c-om freca noi două pietre.

Țiganul se duse la cort, însă Mugurel rămase pe loc așteptând cuminte între șine. Se uită după ele cum dispar în iarba înaltă și deasă, apoi închise ochii și le urmări în gând cum cotesc pe după primul pâlc de copaci, se strecoară printre tăpșane și urcă, încet, șerpuit, printre dealuri, până sub scobitura adâncă si albă a unui versant abrupt. Pietricele de marmură sunt împrăștiate la poalele lui, ca niște firimituri de brânză.Nu se mai duce zilier să adune pietre. Îi merge la fel și stând degeaba.

Când se întoarse țiganul, Mugurel cânta iar. Grea e dragostea pe lume, când iubești și nu poți spune. Își ținea o mână pe piept și se strâmba de parcă îi intrase un țânțar în ochi.

— Așa, mă, iubești în secret? îl tachină țiganul.

— A, nu, nu, eu m-am lecuit de iubit.

Țiganul îi întinse o țigară întreagă, o brichetă și un PET de bere.

— Hai, ia să te dregi.

Mugurel bău bucuros, apoi își aprinse țigara și trase adânc din ea.

— A mea, vorbi în timp ce scotea fumul, s-a dus la dracu-n praznic. Până-n Italia. Și acolo a rămas. Cu unu’ de l-a șters la cur câțiva ani. Îți dai seama? Și la pat și de două ori mai bătrân ca mine. N-ai cum să nu te-ndrăgostești.

— Cam trist, îl consolă țiganul. Dar nu te superi pe mine acu dacă-ți zic… nici tu n-arăți prea bine.

Mugurel pufni în râs.

— Fii atent aici, zise și își azvârli brațele către cele două șine de tren care sfârâiau în soare. Țiganul se uită și el ca și cum se aștepta să vină careva pe ele.

— Uite-așa merg una pe lângă alta.  Mă, și nu se întâlnesc ele niciodată. De acolo de unde încep, gesticulă înspre cariera de marmură și până oriunde mama dracului se termină,  își aruncă brațele în direcția opusă. Se uită la țigan și pocni din palme. Niciodată! Tu pricepi? E, cum să zic, e dramatic. Să te călărească o matahală de fier așa, toată ziua, bună ziua, după cum vrea și tu, se aplecă spre o șină, să nu poți fi niciodată, se aplecă spre cealaltă șină, cu ăla pe care îl iubești.  Se opri puțin și se gândi. Bă, da’ și dacă ar fi, se maimuțări și se îndoi în față și în spate, păi tu-ți închipui ce coțcăiala naibii, cum s-ar hârșâi una pe alta, ar sări scântei, ar lua foc miriștea mă, ar dudui pereții. Îți dai seama? Mă! Se rățoi la țigan, scuipându-l. Ar dudui pereții!

Țiganul stătea trăsnit cu o palmă pe frunte. Se trezi întrebând:

— Bă, dar, când se schimbă macazul la șine? Nu se cheamă că se mai și întâlnesc? Adică măcar așa de-o pupăceală.

Mugurel se uită surprins la țigan și se pocni peste șold.

— Băi băiete, așa e, ai dreptate. Și n-ai! Pentru că nu se întâlnesc între ele. Se întâlnesc cu altele. Așa e cu macazul. Auzi, păru el că se trezește, dar tu cine ești? Îi aruncă o privire circumspectă.

— Ei, iacă, sunt un țigan cu șatră, ce nu ți-e clar? Caruso îmi zic ăștia aci.

Mugurel pufni în râs împroșcându-l din nou cu salivă.

— Bine, mă Caruso, mă bucur că am vecini. Mă duc să beau, să-mi mai limpezesc mințile.

Cu soarele în cap și cămașa transpirată, Mugurel o luă spre sat, numărând traversele. Țiganul se uită după el cum se ondula în aerul încins. Apoi își târî șlapii spre adăpostul din covergi.

Noaptea târziu, de-a lungul șinelor, Mugurel vine spre casă fluierând. Pe cer e o lună plină, mare, ca un lighean. Șinele sclipesc orbitor. Mugurel ajunge până aproape de casă și dintr-odată stă. Drumul sclipitor a dispărut din fața lui. Se bulucește prin iarbă bâjbâind după calea ferată, dar nimic. Șinele se termină din senin, ca tăiate cu foarfeca. Se dezmeticește și o ia la fugă până în dreptul casei. Unde-i șatra? Luna strălucește alb și mut peste un maidan gol. Puțin frisonat și cu capul bubuind de la rachiu, Mugurel intră pe poartă și se oprește în mijlocul curții. Întinse pe jos în fața lui sunt două bucăți de șină de tren, cam de câte 1 metru jumate fiecare, legate cu o fâșie de covergă roșie. Un hohot de râs dă să-l zguduie dar i se face rău și stă o vreme cu brațele proptite în genunchi, golindu-și măruntaiele. Când își revine își șterge fața cu un colț de la cămașă, ridică șinele și le reazemă de peretele casei.

— Iubiți-vă, mă! Strigă tare de tot, apoi se târăște până în casă unde cade de-a latul peste pat și adoarme buștean. Visează că vinde șinele, își cumpără un pachet de țigări cât casa de mare și o cămașă nouă. După care aude un zăngănit monstruos, scrâșnet de fier pe fier și huruit de pereți care se surpă. Mugurel deschide ochii și se ridică în capul oaselor ca un somnambul. Luna năvălește în casă prin spărtura din perete împreună cu șinele de tren. Vagoane mici de marfă zac în curte și pe maidanul din jur ca niște pești eșuați. Peste tot e plin de bucăți mici și albe de brânză. Mugurel se trântește la loc pe pat și își pune un braț peste ochi.

— Așa mă! răcnește. Să du-du-ie-pe-re-ții!

#flavia cozma

Comentarii facebook:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *