Povestire scrisă de Ovidiu Voina, aleasă de George C. Dumitru la Creative Writing Sundays, pe 30 noiembrie 2025, la tema: „despre schimbare”.
Aveam cinșpe ani când am compus prima poezie în minte. Făceam asta în timp ce trăgeam dintr-un Pall Mall mentol în întunericul aleii din spatele blocului, unde credeam că nu mă poate vedea niciun cunoscut. Beam, fumam și visam cu ochii deschiși. Că altceva n-aveam de făcut la vârsta aia într-un oraș mic al cărui orizont era blocat de munți într-o parte și de turnurile fostelor fabrici în cealaltă. Visam la lucruri care nu mi se întâmplaseră încă. Cum m-aș fi lăsat de țigări, de exemplu. Mă umflam în pene când mă imaginam lăudându-mă în fața prietenilor. Pentru că toți prietenii mei fumau. Și toți spuneau că vor să se lase. Era un fel de emblemă de maturitate asta, să fumezi și să spui că vrei să te lași. Mereu se găsea unul să promită că săptămâna următoare renunță. Stăteam toți în cerc, dacă era frig sau ploua, ne frecam mâinile ca să le încălzim, apoi scoteam fiecare țigara cumpărată la bucată ori furată din pachetul părinților. Ne ascundeam fie într-un cimitir, fie printre dărâmăturile unei centrale termice de cartier rămasă în paragină după ce niște boschetari i-au dat foc. Noi îi spuneam la Altex pentru că ani buni se vehiculase ideea că acolo avea să se deschidă primul magazin de electrocasnice din oraș. În timpul acestui ritual, în cercul de băieți cu perișori la mustață care făceau ochii mici când trăgeau lung din Pall Mall sau Lemeu, eu aș fi fost primul care chiar s-ar fi lăsat.
Da, m-am lăsat singur, aș fi început eu discursul. Fără plasturi, fără bomboane mentolate sau alte căcaturi. Cum? Simplu, mi-am imaginat ce mi se poate întâmpla dacă nu mă las: cancer, impotență; cancer și impotență; mai rău, cancer testicular și impotență. Totul e aici, și aș fi arătat cu degetul spre tâmplă. Îți imaginezi consecințele și apoi îți folosești creierul ca să te sperii singur de fiecare dată. Cum o să te mai bucuri când tragi un fum adânc în piept dacă mintea ta îți spune că o să-ți cadă dinții. Ce pizdă poți agăța știrb, hă? Poate doar pe Lena din Micro 7 care umblă toată ziua pe centură. Altă fază: vrei să pui mâna pe pachetul lu’ taică-tu să palmezi una, pac, te imaginezi fără pulă. Vă zic io, am vreo douăzeci de scenarii din astea pe care le tot rulez pe rând în cap ca să nu mă obișnuiesc cu ele.
Așa eram la vârsta aia, vedeam departe cu ochii minții și mai nimic din realitate. Fumam Pall Mall pentru mentol. Nu se simte așa tare fumul când mergi acasă, îmi explicase Radu odată. De la Dicu luasem pontul cu frecatul acelor de tuia între degete. Secretul lui Zoli era să mănânci o pungă de chipsuri Krax cu aromă de bacon. Dublu efect la miros. Gura îți duhnea, iar pe degete rămâneai cu praf de slănină. Eu le-am combinat pe toate. Făceam toate lucrurile astea mai mult din reflexul elevului silitor, pentru că de fiecare dată când ajungeam acasă, ai mei dormeau deja. Eram convins că n-o să mă prindă mirosind a țigări și băutură.
Miroși ca un pădurar coborât de la munte la piață în oraș, a deschis tata discuția imediat ce intrasem în apartament. Și arătam ca unul, cu pantalonii largi de trening îndesați în ghetele maro deschis și vestele de pescar purtate peste hanorace Ivy League la mâna a doua. M-a oprit din drumul meu spre dormitor, m-a prins de încheietură și s-a uitat cu dezgust la degetele mele roșii de frig pigmentate cu praf de slană. A făcut un semn scurt din cap spre sufragerie. Mama aprinsese deja toate luminile din cameră. Băi, tu ai ochii cam roșii, ai băut? Nu, e de la vânt. Camera se învârtea cu mine și pentru un moment am fost recunoscător că tata încă mă ținea din scurt de încheietură. Până când mi-a ridicat mâna și a mirosit-o. Ai fumat. Mama începuse să se isterizeze, că de unde am învățat eu să fac din astea, că de la noi din casă sigur n-am luat obiceiurile astea. A urmat predica. Tata nu era preot, nici măcar religios nu era, dar credea în puterea de reeducare a discursurilor lungi presărate cu amenințări vagi. Vreau să ajung să-mi câștig existența dând cu sapa? Că acolo o să ajung dacă tot continui pe drumul ăsta. Vreau oare să ajung un mediocru? Că asta o să fiu dacă mă tot văd cu de-alde Dicu, Radu, Zoli și restul călăilor cu care umblu. El dădea din mâini cu patos de pe fotoliul din sufragerie. Eu făceam ochii mici ca să mă concentrez să stau drept în timp ce ședeam pe canapea. Mama plângea pe un scaun în stânga mea. Eu mă uitam la aplica de pe tavan și îmi repetam în minte versurile poeziei proaspăt ieșite din mine. Mi-era atât de teamă c-o s-o uit. De obicei, i se usca gâtul tatei și atunci mă trimitea în camera mea. Seara aia a durat mult. O tot ținea că el o să-și ia mâinile de pe mine și o să mă lase să văd cum mă descurc atunci. Că n-o să-mi mai sufle-n cur. Că n-o să fie acolo toată viața mea. Probabil am plecat capul la un moment dat. Sau mi s-au lăsat pleoapele de somn, habar n-am ce l-a înduplecat să mă trimită să dorm. A doua zi am transcris poezia și am uitat pledoaria. Mi-au răsărit părți în minte câteva luni mai târziu, în prag de vară când m-a chemat mama în bucătărie să-mi spună ceva. Aveam clătite calde pe masă, tata stătea în picioare și se uita în gol pe geamul deschis. Atunci am aflat că hotărâse de una singură să plece la muncă în Italia. E temporar, a zis. Câteva luni, ca să strângem și noi niște bani. Prietena mea, Mari, mi-a găsit deja de lucru, mă așteaptă să încep de luna viitoare.
N-am înțeles atunci de ce m-a lovit atât de tare. Doar și tatăl lui Zoli e în Germania, mă consolam. Și mama lui Radu pleca 3 luni în fiecare an la cules de mere. Erau oribile alea trei luni, el trebuia să aibă grijă de bunică-sa. Nu se ridica din pat și nu putea lipsi mai mult de două-trei ore de acasă. Maică-sa mergea în străinătate vara, perioadă în care îmi petreceam toată ziua, uneori și o bună bucată din noapte împreună cu el și gașca de skateri. Sau călăi, cum o numea tata. Îl însoțeam de multe ori pe Radu ca s-o schimbe ori s-o hrănească pe bunică-sa. Îi dădea pâine și ceai cu lingurița în timp ce eu îl țineam de povești. Făceam planuri de ce țoale să punem pe noi când ieșim seara în oraș. Câteodată mergea chiar să se schimbe și să-mi ceară părerea dacă se potrivesc ca stil. Era cool. Și cu doi ani mai mare decât mine. Ce făcea el era literă de lege. Toți băieții din gașcă încercau să-l imite. La cum se îmbracă, cum se dau cu skate-ul. Unul a încercat la un moment dat să-și facă și el un afro ca al lui Radu. Și-a încâlcit părul atât de rău încât a trebuit să se radă cu mașina, stil soldat american. Pe toți îi lua peste picior pentru chestiile astea, mai puțin pe mine. Mi s-a părut normal să-i cer lui părerea de cum să scap de starea nasoală pe care mi-o dăduse plecarea mamei. Soluția lui nu putea să-mi pară decât dreaptă și înțeleaptă. Situația cerea măsuri. El avea să aducă o sticlă de Polar, cel mai tare alcool pe care-l puteam cumpăra cu bani de buzunar. Eu o sticlă de Adria de portocale. Îi sunase imediat și pe Dicu și Zoli. Fiecare a materializat ce-a putut. Dicu a apărut cu doi litri de vin de casă și Zoli cu lichior de ciocolată. Spera să mai fie bun. Zicea că l-a uitat maică-sa în bucătărie după ce a picurat din el peste prăjituri Crăciunul trecut. Fiecare a învățat ceva din beția aia. Dicu a avansat ipoteza eliminării mai rapide a alcoolui din organism prin diaree. Eu îmbogățisem teoria și am jurat că m-am vindecat după ce am scos alcool, sucuri gastrice și intestinale pe ambele părți. Mai ales c-am făcut-o fără stresul că aș putea fi prins. Tata era plecat din oraș, iar mama în Italia. Radu a concluzionat cu ceva despre eliminarea lichidelor în orice formă și sfânta treime a bețivilor. Zoli n-a putut să participe la simpozionul nostru post beție pentru că era închis în casă de părinți după ce sesiunea noastră de vindecare cu Polar, vin și lichior l-a trimis la camera de gardă în comă alcoolică.
Tata s-a întors câteva zile mai târziu. Era vară, stăteam cu toate geamurile și ușile deschise ca să se răcorească apartamentul înainte de somn. Nu l-am auzit când a intrat în casă, nici în cameră pentru că ascultam în căști Killing in the Name de la Rage Against The Machine. Cântam afon, dar tare partea cu Fuck you, I won’t do what you told me când mi-a scos căștile de pe urechi. Hai să-ți arăt ceva, și-a arătat dintr-o mișcare a capului spre sufragerie. Mă gândeam că auzise de Zoli de la părinții lui și urmează să-mi țină iar teorie. L-am urmat, luându-mi fața de habarnist și pregătindu-mă să neg c-am fost cu Zoli când a intrat în comă. Mi-a făcut semn să mă așez în fotoliul din care livra el discursurile. Și-a ridicat tricoul peste burtă. Burta lui albă și proeminentă cu firele de păr răsfirate pe toată circumferința ei. Când mi-au dat firele de păr pe piept m-am întrebat dacă din ele răsar și alea de pe burtă. Că așa părea la el, că pădurea deasă de pe piept i-a însămânțat și burta pe ici-colo, cum vezi stejarii ăia pierduți la sute de metri distanță unul de altul pe o pășune, după ce ieși dintr-o pădure deasă pe un deal. Arăta foarte ciudat rasă, cu firele de păr negre neascuțite la vârf, ca barba lui de trei zile. Avea trei găuri astupate cu leucoplast pe care l-a dezlipit ca să-mi arate cicatricile. N-a fost în delegație, a fost la Institutul Oncologic în București. Da, e suspect. Da, mama știe. Își caută bilete să se întoarcă în țară cât mai repede. Că totul e sub control, că există variante de tratament. Să nu plâng, că viața-i o luptă, deci să lupt. Că-s mare acum. Că trebuia să știu adevărul. Nu, nu trebuia să fac nimic, medicii-s optimiști. Hai să vedem ce-i la TV.
Mama s-a întors după vreo săptămână. Cu două bagaje în plus față de când a plecat. În ele avea îndesate pungi cu făină de migdale, sâmburi de caise, ceai de sunătoare, un storcător de fructe și cutii cu germeni de grâu și ovăz. La întoarcere se oprise în București unde aflase că profesează un doctor în medicină transformat într-un guru al terapiilor naturiste. Din cărțile lui am aflat că celulele canceroase se hrănesc cu carbohidrați simpli și nutrienții descompuși din proteina animală. Prin urmare, tata avea să nu mai mănânce nimic din astea și să le înlocuiască cu mâncare curată. Doar fructe și legume proaspete, semințe și uleiurile din ele, suc proaspăt din rădăcinoase crescute natural, fără aditivii și prostiile pe care le bagă ăștia din comerț.
Suferința avea gust de suc de sfeclă cu morcov și măr pe care-l dădeam pe gât și eu, și tata zilnic pentru detoxifiere. Am adăugat sucul la formula perfecționată a metabolizării alcoolului și am împărtășit secretul cu Radu, într-o seară, când stăteam doar noi doi la țigară. El îmi dezvăluia că scrumul presărat în bere te îmbată mai repede și mai tare. Eu deja ne vindecam pe amândoi de mahmureală și viitor cancer cu suc de sfeclă.
După ce am devorat volumul doctorului despre diete vindecătoare de cancer, am trecut prin antologia de povești de viață ale celor care i-au urmat sfaturile și duc vieți împlinite deși adepții medicinei alopate nu le-au dat mai mult de șase, hai doișpe luni, dar ei o duc bine mersi de ani de zile. Nu s-au mai întors niciodată înapoi. Ouă de Paște? Vezi-ți dom’le de treabă, eu am germenii mei de grâu pe care îi înmulțesc natural în caserola de plastic de pe calorifer, îmi imaginam că le spun oamenii ăștia cunoscuților. Unii mergeau mai departe și alegeau un aliment cu puteri miraculoase pe care îl lăudau în sus și-n jos ca vindecător. Așa era și un anume Vasile care s-a vindecat de cancer la prostată bând doar moare de varză. Doctorului i-a plăcut atât de mult povestea lui Vasile încât a inclus-o și în volumul lui de căpătâi „Enigma vieții și a morții”. Acolo am aflat că domnul Vasile e un exemplu perfect al ideii de vindecare prin autosugestie. Vasile era, desigur, un om din popor care nu știa să explice ce a făcut ca să-și revină. Absoluta lui încredere în moarea de varză l-a vindecat. Asta era lecția. Efectul gândurilor noastre merge mai departe de viața materială, ne influențează evoluția de după moarte. Pentru că viața nu se oprește în rai sau iad, ci face parte dintr-un ciclu infinit fundamentat în distrugere și recreație. Tata îmi încuraja lectura asta. Mai ales când a observat că apelam la el cu tot soiul de întrebări. Ce părere avea despre magnetism, hipnoză sau budism? A auzit el oare de Vishnu? Credea că putem modela realitatea prin simpla voință a spiritului? Cum era posibil una ca asta dacă destinul fusese determinat înainte de naștere? Deseori nu avea răspunsurile, le căuta și el în alte cărți sau reviste săptămânale de spiritualitate, naturism și medicină alternativă la care eram abonați.
Într-o zi mi-a arătat un articol dintr-o revistă. Avea poza unei mâini stângi cu toate liniile esențiale trasate și numerotate ca un desen de colorat cu cifre. În loc de roșu, galben sau maro, numerele indicau linia capului, a inimii, a sănătății, și, bineînțeles a vieții. Erau mai multe aspecte incluse, dar pe mine mă interesa partea cu viața. Dă-mi palma, zice. Și i-am dat-o. Mi-a arătat cum linia mea era conturată puternic, fără întreruperi. Foarte bine, a spus. Dar ale lui cum erau? El avea o întrerupere undeva în mijlocul palmei. Am măsurat anii-n centimetri ca să mă conving că întreruperea avea să se petreacă mai târziu. 4.5 cm. El avea 45 de ani. Dacă privești atent, a zis, o să vezi că se continuă slab pentru o jumătate de centimetru, iar după reapare îngroșată și vizibilă. E doar un impediment, atâta tot și a zâmbit.
„E doar un impediment” mi-am repetat obsesiv în minte câteva luni mai târziu în timp ce închideam ochii și mă lăsam pe vine în holul secției de chirurgie. Se învârtea totul cu mine încă de când eram în salon unde prietenul lui cel mai bun îl bărbierea. M-am ferit să plâng de față cu el, chiar dacă n-a deschis ochii cât am stat în salon. Mai târziu am sunat-o pe mama și-am cerut să-i vorbesc, dar el a refuzat. L-am sunat pe Radu să-l întreb ce să fac. Hai cu noi, a zis el îngânat de Zoli și Dicu pe fundal, am găsit locul perfect de fumat și băut.
La vârsta aia nu mi se părea ciudat că un oraș atât de mic are patru cimitire. Ne încercaserăm norocul la băut și fumat în trei dintre ele și la Altex, dar din toate am fost goniți de paznici, preotese sau mătușici care ne strigau sataniști. Radu și băieții mă așteptau la al patrulea cimitir, locul perfect fiind clopotnița ridicată într-un turn la a cărui bază era poarta mare de intrare, la câteva zeci de metri de biserică. În față aveam o parcare întinsă gândită inițial pentru ruina de stadion de vis-a-vis. Morți în spate, nimic în față. Asta numea Radu „perfect” pentru cercul nostru de fumători minori. Mă așteptau frecându-și mâinile de nerăbdare. Au scos un pachet nou și mi-au întins mie prima țigară. Le-am spus că după asta e gata. Mă las. În minte am repetat poezia.
Astă seară am fumat ultima ţigară.
Am tras ultimul fum,
am stins ultimul muc,
am salutat ultimul prieten,
mi-am mototolit odată cu pachetul ultimul vis
şi l-am aruncat de la etaj.
Am suflat în lumânare
şi-am aprins bricheta ca să mă ard pentru ultima oară.
