CEASORNICARUL

Povestire scrisă de Ioana Dobrinescu, aleasă de Cezar Paul-Bădescu la atelierul de scriere creativă, în primăvara lui 2017. 

ioana dobrinescu

Hai, stai jos și lasă-mă să-ți zic. M-am speriat foarte tare și de asta am insistat atât de mult să ne vedem.

Eram în tren. Cred că am rămas chitită pe plecarea aia la Târgoviște, pentru care n-a mai fost timp,  cred că aici mi s-a tras… Acum habar nu am unde mergeam, n-aș putea să plasez drumul nostru pe o hartă. Cu toate astea, părea un drum cunoscut. Pădurile curgeau valuri pe lângă noi, iar mirosul de brad inundase compartimentul. Eram doar noi doi. Stăteam față în față pe niște canapele plușate de culoare roz, fucsia, magenta! Tu purtai o cămașă verde smarald pe care erau desenați niște micro-palmieri. În jos aveai niște pantaloni galben pal. Erai nebărbierit de trei zile și aveai niște cearcăne care țineau loc de bagaj. Eu aveam două cozi foarte lungi și o fustă până în pâmânt plină de flori. Dacă nu erau brazii ăia, aș fi zis că suntem undeva în America de Sud, mai ales că la ce țoale aveam pe noi, părea că suntem turiștii perfecți.

Am mers așa o vreme. Cert e că la un moment dat am avut o criză de râs cum nu am avut niciodată împreună pentru că ne-am cunoscut prea târziu. Știi și tu cum erau hohotele alea în timpul vreunei ore de chimie în care efectiv nu te puteai abține din hăhăială nici sub amenințarea vreunui 3. Continuai fără urmă de rușine, ca și cum respirația era înlocuită de râs, iar dacă te opreai, acolo rămâneai. Trebuie să fi pățit asta.

În fine, la un moment dat ne-am dat jos din tren.

Nu știu prin ce mijloc am ajuns într-un magazin imens care părea să fie închis. Luminile erau stinse, dar nu era întuneric de-a dreptul. Puteai să vezi că nu mai există niciun alt cumpărător. Era o hală imensă cu de toate, nu ca un Carrefour, ci mai degrabă ca un magazin de pe vremuri. Găseai acolo materiale textile, obiecte pentru casă, la articole vestimentare, detergenți, rame foto, jucării. Marfa era împărțită pe căprării. Separarea lor era făcută de mini pupitre, vitrine, o serie de catedre puse una lângă alta și acoperite cu vreun material sintetic de proastă calitate, ce delimitau un raion de altul. Ai fi zis că suntem la Obor, dar nu eram. Am mers pe acolo ca printr-un muzeu și am vorbit despre ce cumpărături am face dacă am avea de la cine. Nu ne uitam după lucruri de care aveam nevoie, ci numai după chestii drăguțe care ne-ar fi putut face casa mai frumoasă. Nu mă întreba ce casă, aparent aveam una. Tu spuneai ceva de niște lambriuri într-o bibliotecă, iau eu pofteam la niște perdele. Am căzut de acord că ne trebuie un pat cu baldachin, ce dacă noi stăteam într-o garsonieră! Ce, dacă visezi se presupune că trebuie să fie totul mai bine? Stai să vezi!

La un moment dat am ajuns în fața singurei gherete luminate. Era o cutie fără capac. Jumătate era opacă, dintr-un material albastru-verzui, iar cealaltă jumătate era făcută din sticlă. Înăuntrul ei stătea un domn. Din ochi îi ieșea o drăcie de metal, o lupă extensivă care-l ajuta să vadă mai bine în lumina gălbuie și chioară mecanismul unui ceas pe care-l repara. Să fi avut vreo 60 și ceva de ani, dar părea că e din totdeauna acolo. Purta un halat albastru, jegos, dar pe dedesubt avea o cămașă albă, din batist. Era impecabilă. Ne-a văzut, dar nu ne-a băgat în seamă. Era extrem de concentrat. Cu toate astea, eu m-am gândit să mă bag în seamă, ca de obicei. Tu ai început să dai din mâini făcându-mi semne disperate că „nu-nu”. Cesornicarul s-a uitat la tine. Tu ai încremenit. N-am privit pe nimeni văzând moartea, dar presupun că arată așa cum aratăi tu atunci. Statuile alea din Barcelona au mai multe expresii decât aveai tu: stăteai cu gura căscată, cu mâinile suspedate în aer. La un moment dat, Ceasornicarul ți-a zis pe un ton șugubăț:

— Sper că-ți aduci aminte ce-ai promis.

Tu ai dat din cap în semn că da și ți-ai venit în fire. Ceasornicarul s-a întors cu privirea la rotițele lui. Atunci ai apucat să te uiți în ochii mei și am înțeles tot. Din păcate nu am am înțeles doar eu, a înțeles și el că m-am dumirit. Din lupa Ceasornicarului a ieșit o lumină puternică care ne-a catapultat pe amândoi pe o pajiște verde, sub un ștejar bătrân. Lângă noi pășteau nestingerite niște oi, deși în loc de cioban, în fața lor era un televizor din care Andreea Esca relata niște știri. N-am apucat să mă uit prea bine în jur că m-ai tras de mâini. Mă strângeai foarte tare. Atunci ai început să vorbești. Și mi-ai zis:

— Acum că știi toate astea să nu faci vreodată ca mine, să nu spui la nimeni, să nu dai de înțeles, să n-aibă nimeni nicio bănuială că știi.

Atunci ai dispărut. Am rămas ca proasta în câmp. Apoi Cut: m-am trezit la viața mea. Tu, așa cum ești tu acuma, nu mai erai. Părea că te-a înghițit pământul și nu lăsasei în urma ta nicio urmă.

Eu da, eram cum sunt acuma, dar ajunsesem o fantoma ambulantă care se trezea să plece la birou doar ca să se întoarcă acasă pentru a putea plânge în liniște. Știam c-o să-mi apari la un moment dat, dar nu știam când și cum.

Într-o seară, în timp ce mă prefăceam interesată de contextul geopolitic și mâncam niște floricele, am auzit un zgomot în spatele meu. Ușa de la șifonier s-a deschis și ai apărut. Erai un bătrân amărât îmbrăcat în cele mai ponosite haine, ce să mai, erai un boschetar. M-am prins de cum ai ieșit de acolo că tu ești, adică cine putea să iasă din dulap! Plus că ți-am văzut privirea. Te-ai spălat, ți-am dat pijamalele tale preferate, mâncare caldă și vin bun. Cu toate astea, nici chip să revii la formă inițială. Tot 70 de ani aveai și păreau să cadă piese din tine, dar nu a fost nicio problemă. Am stat de vorbă ca pe vremuri. Ne-am culcușit îmbrățișați în a doua jumătate a nopții și deși horcăiai ca dracu’, am dormit mai liniștită ca niciodată în brațele tale. Ai mai avut și alte vizite. Nu aveau nicio recurență și niciodată nu erai aceleași om. Nu veneai doar acasă. O dată ai fost secretară, altădată erai într-un Audi la trecerea de pietoni de la Victoriei, atunci ai scos capul pe geam după mine și m-ai avertizat să am grijă cu platformele alea să nu-mi rup gâtul. Și tot așa. Blestemul te-a făcut să iei toate formele, toate dimensiunile, toate genurile, dar cu toate astea tot tu erai.

M-am trezit buimacă. Nu știu dacă am așteptat să văd răsăritul sau am avut răbdare să vii, dar nici măcar n-am mai încercat să mai închid vreun ochi. Ce zici?


Dacă ți-a plăcut, apasă!