CHERRY

December 18, 2015 2 Comments

Povestire scrisă de Teodora Gheorghe și aleasă pentru publicare de Veronica D. Niculescu, în urma primei ediții a concursului trimestrial.

Teodora Gheorghe

De când îi crescuse un cireş pe umărul drept, viaţa lui se schimbase total. Iubita îl părăsise, iar vecinii îl ocoleau. Ba, din când în când, îi aruncau câte o privire piezișă şi îşi dădeau ochii peste cap. Copăcelul era mic, cam cât degetul lui arătător şi trebuia udat o dată la trei zile, altfel îl durea. Făcea nişte cireşe minuscule, ca nişte pistrui.

Nu înţelegea de unde atitudinea asta ostilă faţă de el, că doar nu era cu nimic mai prejos decât ceilalţi. Era pur şi simplu „mai mult”.

Ieri s-a dus la farmacie şi a cerut o pastilă de cap. O femeie scundă, pitită printre rafturile de medicamente, s-a întors către el. Când i-a văzut umărul, zâmbetul profesional i-a pierit.

— N-avem, i-a răspuns tăios.

— Dar eu văd pe raft, acolo, scrie clar: Kotevin.

— Vi se pare, a mormăit farmacista şi a dispărut în spatele unei uşi în formă de rinichi.

Săptămâna trecută a cerut un bilet la noul film al lui Yssos, „Alerg pe câmpii şi nu mă opresc”. Cucoana de la ghişeu i-a întins biletul în silă, bălmăjind ceva.

— Aţi spus ceva? a întrebat-o el, deja sătul.

Ovalul ascuns în spatele ghişeului a tăcut mâlc, dar lui i s-a părut că aude o voce șoptind: „Fir-aţi voi să fiţi de ecologişti!”

Injuriile şi strâmbăturile făceau parte din meniul zilnic al existenţei sale. Se obişnuise cu ele, dar se simţea foarte singur. Numai nebunii şi cerşetorii se arătau îngăduitori cu excrescenţa lui. Un bărbat zdrenţăros i-a şi cerut câteva cireşe, întrucât nu mai mâncase de două zile.

La uşa lui nu băteau decât curierii şi poştaşul. Cel mai bun prieten îl părăsise şi el, mărturisindu-i, printre lacrimi, că a primit moştenire de la unchiul lui un elefant şi trebuie să plece în Africa să aibă grijă de el. Astfel că rolul amicului a fost luat de cireşul de pe umărul lui drept. Copăcelul i-a devenit şi mamă şi tată şi frate. Îl privea, ore în şir în oglindă, cum îşi scutură crenguţele de parcă ar fi aplaudat o reprezentaţie teatrală şi cum frunzuliţele lui se lasă mângâiate de un vânt invizibil. Uneori vântul izbucnea dintre buzele lui. Îi plăcea să-şi sucească gâtul şi să sufle aer molcom înspre cireş.

După o vreme, a renunţat la dorinţa unei companii umane. De fiecare dată când ieşea afară, strict pentru cele necesare, îşi acoperea cireşul cu o pelerină croită special. Ajunsese să se ascundă şi el sub straturi groase de haine. Asta era o adevărată corvoadă pentru cineva născut în Gomania, unde era mereu destul de cald. Chiar şi aşa, mulţi îl recunoşteau şi făceau stânga-mprejur când îl vedeau.

Într-o zi, Ea l-a găsit. Nu ştie nici el cum, pentru că nu era din oraş, nici măcar din aceeaşi ţară şi vorbea o limbă ciudată, înrudită într-o mică măsură cu a lui. A ştiut imediat că nu e de prin părţile alea după faptul că ningea în permanenţă deasupra capului ei. Mii de fulgi de zăpadă ţâşneau dintr-un loc necunoscut şi se aşterneau cuminţi la picioarele ei. Desigur, în preajma Ei era foarte frig, senzaţie până atunci necunoscută lui. Tocmai bine i-a fost cu hainele groase pe care le purta. Treptat, apariţia aceea insolită i-a trezit simţurile amorţite. A început să-i înveţe limba. Ea îi scria lecţii de vocabular şi gramatică pe şerveţelele de la cafeneaua unde ocupau mereu acelaşi colţ umbros. Acolo, singurii care le aruncau uitături neprietenoase erau chlenerii. De fapt, din mila unuia dintre ei, ginerele proprietarului, le improvizaseră acel colţ unde copiii nu mai aruncau în ei cu ardei şi capetele de păpuşi. Amândoi erau proscrişi.

Curând, au reuşit să poarte discuţii în ikilyndeză destul de fluent. A aflat, astfel, că Ea îşi părăsise ţara natală din cauza încălzirii globale ce produsese o adevărată catastrofă demografică – zeci de ikilyndezi muriseră după ce încetaseră să mai producă zăpadă. Se uscaseră ca nişte mumii. Ea a ales o ţară de refugiu, unde căldura să fie suportabilă şi să bată vântul. A căutat îndelung până să dea de Gomania.

— Ai fost primul goman cu care am legat o prietenie, i-a surâs ea într-o după-amiază. în timp ce-şi sorbea cafeaua.

— Mă bucur, i-a răspuns el uşor fâstâcit.

— Voiam să te întreb de mult ceva, i-a mai spus Ea. De ce ne ocolesc ceilalţi? E din cauza mea, nu? Ştiu că sunt diferită.

— Nu-i nimic, şi eu sunt diferit… i-a şoptit El, dezvelindu-şi micul cireş de pe umăr.

Ea şi-a mărit pupilele şi a scrâşnit din dinţi, apoi şi-a scuturat pletele, din care a nins mai mult decât de obicei.

— E cel mai minunat lucru pe care l-am văzut! a exclamat în cele din urmă, spre surprinderea lui.

— Serios?

Şi atunci s-a petrecut ceva asemănător cu alunecarea unui zar fix pe muchie – uimitor, rar şi enervant deopotrivă. Ea s-a aplecat peste masă şi l-a îmbrăţişat. Lui i s-a părut că trupurile lor au stat lipite ore în şir. În realitate, nu a durat decât douăzeci şi şase de secunde pentru ca una din palmele ei să îngheţe definitiv cireşul, care ulterior s-a transformat într-o pulbere purpurie.

— C-ce-ai făcut?

Ea nu înţelegea. Oricât s-a străduit să-şi ceară scuze (ba chiar i-a promis că îi cumpără altul), el a rămas de neclintit. În cele din urmă, a părăsit furtunos cafeneaua şi de atunci nu s-au mai întâlnit. Şi-a recăpătat vechii prieteni, iar farmacista, care până mai ieri îl evita, acum s-a oferit  să-i dea un supliment de trei cutii de Kotevin.

Numai că lui nu-i mai păsa de toate astea. Umbla pe străzi ca şi când n-ar fi văzut pe nimeni. Îi era dor să-şi mângâie copăcelul cu degetul şi să-şi coloreze vârful limbii în roşeaţa cireşelor pe care le cocea în fiecare seară. Ea avusese dreptate – cireşul a fost cel mai minunat lucru pe care l-a văzut vreodată.


Dacă ți-a plăcut, apasă!

2 Comments for this entry

Gabriela Ionescu

September 20th, 2016 on 13:07

Mi-a placut mult ! MINUNAT !

    Teodora

    September 23rd, 2016 on 11:35

    Mulțumesc mult pentru aprecieri!