Povestire de Ion Pleșa, aleasă de Cezar Paul-Bădescu la Creative Writing Sundays pe 20 septembrie 2015, la tema „reinterpretați o poveste celebră”.
Când după un somn apăsător Cezar Bădescu deschise ochii, cu băgare de seamă, încet, nu își dădu seama ce se schimbase. Vru mai întâi să recunoască patul și camera în care dormise, să regăsească spațiul unde se simțea protejat. De abia după aceea descoperi realitatea, umbrele lungi ale dimineţii. Zăcea întins pe spate, cu mâinile atârnând fără vlagă, lipite de trunchi, și, când încercă să-și ridice capul, apucă să vadă o protuberanță imensă care se înălţa imediat după piept.
Nu fusese gras niciodată, așa încât i se păru firesc să creadă că acea bulbucătură nu-i aparține. Ca să se dumirească, trase încet de cearșaf. Atunci remarcă degetele strâmbe, uneltele care ar fi trebuit să-l ajute, segmente pătate de puncte maronii și străbătute de vinișoare umflate gata să iasă din pielea uscată și întinsă dintre oase. Ale lui? Da, și membrele caraghios de neregulate, și masa de carne legănându-se în ritmul respirației sale, odată cu șuieratul uscat ce traversa gâtul, cum stătea cu fălcile deschise forțându-se să cuprindă cât mai mult aer, tot aerul.
Ce s-a întâmplat cu mine? își spuse. După primele aparențe nu avea cum să fie doar un vis, se afla în camera sa, doar că aceasta devenise foarte mică, de parcă tavanul se lăsase și pereții se apropiaseră împingând mobilele să ocupe spațiul din mijlocul acelui dreptunghi. Pe biroul de lângă geam, laptopul deschis rămăsese de veghe, cu ochelarii pe taste.
Privirea lui Cezar se plimbă mai departe glisând spre fereastră. Observă ceața de afară, lumina sfioasă, nu ar fi putut spune cât timp trecuse din zi, cel mai la îndemână ar fi fost să oprească orice întrebare, să accepte că trăise, că este un coșmar, aproape normal, ce-i drept, al naibii de stânjenitor, și să se întoarcă cu fața la perete ca să uite, cât mai repede.
Avea un trup diform, picioare încovoiate, teribil de subțiri și pielea lăsată, cu pliuri şi încreţituri, acoperământ gata să fie tras de pe schelet, se scofâlcise ca o țelină uitată la soare. De aceea tot ansamblul ajunsese nefuncțional, nu se putea ridica din pat pentru că oasele nu-l ascultau, iar burta umflată îl țintuia în așternut. Să se miște, cum o făcuse cu o zi înainte, era de neconceput. Fusese deposedat de agilitate, de suplețe, de forță, de mobilitate, de rezistență.
În aceste condiţii nu-i rămânea, evident, decât să plutească spre somn, în amorţeala aceea grea, dar nedusă pînă la capăt, în măsura în care continuarea unui coșmar însemna amânarea altuia, mai sălbatic.
Nici pentru asta nu găsea însă un dram de putere, de parcă peste noapte pierduse controlul asupra întregului, asupra părților.
La cei 47 de ani sfârșeala sa părea inexplicabilă, așa că Cezar, un adult cu o parte din lecțiile vieții însușite, încercă de câteva ori să se împingă în saltea. Chiar dacă alunecă de fiecare dată, își dădu toată silința, folosindu-se de ceea ce avea, picioarele cu care nu se putea obişnui, de parcă ar fi fost împrumutate de la o altă persoană.
Chiar când se încordă mai tare, spunându-și că, în cele din urmă, o să desluşească și rostul ultimei experiențe, un junghi în coșul pieptului își râse de el, iar mușchii feței zvâcniră sincron trași de un arc nevăzut. Nu mai putea ignora, ah, semnalele nefaste transmise de acest corp, carcasa nu acoperea bătăile inimii. Percepu din nou răsuflarea istovită și, într-un gest instinctiv, își duse mâna la gât sperând să înţeleagă ce se întâmplă, simți pielea zbârcită și gușa lăsată, mare ca a unui curcan.
Olala, sunt simptomele unei boli, s-a produs o schimbare fulgerătoare, poate bacteriile de la aerul condiționat, la slujbă; cu fiecare zi petrecută în mediul acela îmi pare că neoanele, mocheta, monitoarele, zidurile subțiri de rigips, plafonul fals, geamurile închise ermetic, virușii obiectelor de inventar, frăția mesajelor electronice îmi fură energia, își zise el cu gândul încă întreg. De nu mai știu cine sunt. Serviciul acesta al meu e de vină. Modul în care îmi câștig existența m-a transformat radical, dar definirea problemei presupune și o speranţă. Cu siguranță metamorfozele nu sunt atât de rare. Există locuitori ai Pământului, pe net, viața are un tipar, iar progresele, chiar acum când mă chinui, viitorul este pe drum către intersecția unde mă aflu, se lamentă convins că e nevoie doar de un dram de răbdare ca să se întoarcă la el, cel dinainte.
Auzi atunci soneria mobilului cum îl chema imperativ, venise vremea să plece la muncă, nu se consumaseră prea multe minute, numai ce ziua se pornise la vale, iar faptul în sine, arcul presimțit al orelor, îl încurajă iar, lucrurile au o rațiune a lor, coexistă, câtă vreme poți urma o cărare nimic nu e definitiv compromis.
Oricât ar fi de solicitat corpul meu, cu puțin masaj, cu ceva gimnastică, cu câteva palme de apă rece aruncate peste față, cu o strâmbătură în oglindă cu buzele țuguiate, printr-o fandare, cu un căscat adânc și prin întinderea mâinilor în fața ferestrei deschise, toate se vor îndrepta într-un fel, prin speranţă şi exerciţiu, mai gândi.
În timp ce trecea în revistă aceste posibile acțiuni, cineva bătu cu grijă în ușa aflată aproape de capătul patului.
− Cezar, e șapte, șapte și un sfert. N-ar fi cazul să te pregătești? se auzi o voce. Soția sa dormea uneori în cealaltă cameră cu fetița lor, căreia îi era frică de întuneric.
Bătrânul își întoarse capul cu groază, ar fi vrut să se ascundă, să fugă, însă-n acea clipă un obiect ceresc, sau răsfrângerea unei raze în fereastră, aruncă spre el un lasou de lumină. Umbrele se îndepărtară ca la un semn și dimineaţa își continuă neabătut cursul.
În ușa întredeschisă se ivi un căpșor de fetiță având privirea senină îndreptată spre pat. Nu trecu mult până ce nedumerirea i se așternu pe față. Cezar Bădescu se strădui să se poarte firesc, căutând pentru asta o întrebare salvatoare, însă numele copilului îi fugise din minte, ca de altfel și rostul lui în acel loc, așa că rămase doar un val de duioșie cu ajutorul căruia rosti de abia auzit: Nu îmi aduc aminte cine ești, dar simt că te iubesc nespus.
