COLAJ

Povestire scrisă de Letiția Bărbuică, aleasă de Adina Popescu la Creative Writing Sundays, pe 7 mai 2017, la tema „Se ia o carte favorită sau mai degrabă o carte necitită, proaspăt cumpărată din librărie, pe care abia dacă ați avut timp să o răsfoiți. Se copiază cu atenție primul paragraf (sau primele două dacă e prea scurt), de fapt prima mie de semne (pentru cei care știu). Se continuă la liber povestea deja începută, în stilul autorului sau în stil personal. Nu o grăbiți, nu mă interesează o finalitate, doar o posibilă continuare.”.

letitia barbuica

„Azi-dimineață m-a sunat [...] am crezut că vrea din nou bani și m-am pregătit să-l refuz. Dar motivul telefonului era cu totul altul: mama lui era de negăsit.

— De când?

— De două săptămâni.

— Și abia acum îmi telefonezi?

Probabil că tonul i s-a părut ostil, deși nu eram nici furioasă, nici indignată, era în el doar o urmă de sarcasm. A încercat să protesteze, dar a făcut-o confuz, stânjenit [...]. A zis că era convins că mama lui se plimba [...] ca de obicei.

— Chiar și noaptea?

— Știi cum e.

— Știu, dar ți se par normale două săptămâni de absență?

— Da. Tu n-ai văzut-o de mult, e mai rău: nu-i e somn niciodată, vine, pleacă, face ce vrea.”[1]

— Ai căutat-o pe la spitale? La morgă?

— Da. Nu e la morgă. Am fost și la poliție. M-au chemat de două ori când au avut persoane neidentificate. Nu era ea.

În ultima perioadă se intersectau rar, deși trăiau în aceeași casă. Se evitau cât puteau de mult. El mergea la lucru și cînd pleca de acasă era prea devreme, ea nu era niciodată trează. Când se întorcea, ea era, de cele mai multe ori, plecată. Așa că, nu avea nici măcar o dată certă a dispariției ei.

— De ce ai așteptat atât?! L-am întrebat furioasă și mi l-am imaginat cu capul aplecat, așa cum stătea când era mic și Alina se răstea la el. Mi-a părut rău, m-am gândit că suferea oricum, că era singur și că doar de cearta mea nu avea nevoie.

— Cu Mark ai vorbit? am continuat

— Da. I-am dat un mail. Dar nu mi-a răspuns încă. La telefon am încercat să-l prind dar… no chance.

— Parcă sunt făcuți din același aluat, că nici el nu răspunde. Uneori mă gândesc că s-au despărțit tocmai pentru că erau prea asemănători.

Am auzit un mormăit aprobator, de partea cealaltă și apoi, cu o voce în care se citea o undă de speranță:

— Crezi că ar fi putut să plece la el? După atâta timp?

— Cred că nu trebuie să excludem nicio posibilitate.

— Indeed.

A urmat apoi o pauză în care am auzit un fîșîit, probabil își rula o țigară, câteva bufnituri ca și cum s-ar fi împiedicat, sau niște cărți ar fi căzut.

— Deci nu e la tine! Mă gândesc…, poate ai tu o fotografie mai recentă cu ea? Mi-au cerut la poliție. Eu n-am gasit nimic pe aici. Nada! Am găsit doar o fotografie cu voi două la liceu, în uniformele alea…

— Ai căutat pe laptopul ei?

— N-aș fi putut să caut nici dacă l-aș fi găsit aici.

— Ce vrei să spui?

— Că laptopul ei a dispărut odată cu ea. Și că tu ar fi bine să-ți pui o parolă la vechitura aia.

— Tu n-ai nici o fotografie cu ea? Pe telefon, sau…

— Eu nu prea aveam de ce să-mi fac o fotografii cu ea. În ultimii ani… Mă face răspunzător pentru toate necazurile ei.

— Ai și fost unul din necazurile ei! Să nu te apuci cumva de vreo prostie acum, că ea e plecată. Dispărută…

Mi-am auzit din nou tonul răstit, în telefon, și mi-am dat seama că nu așa ajunge la el dorința mea de a-l ști, măcar pe el, în siguranță. Mai ales acum.

— Am să caut în hârbul meu fără parolă. Găsesc eu ceva. Te sun.

Am închis. M-a cuprins o stare de neliniște ca atunci, în copilărie, când m-am pierdut. Dispăruseră și mama și tante Coca. Doar ce mă uitasem la o vitrină.

Am deschis geamul și aerul rece m-a lovit. Am simțit un frison scurt. Zgomotul bulevardului urca până la ultimul etaj. Auzeam claxoanele, vocile amestecate. Picioarele mă furnicau, inima îmi bătea în tâmple și, prin ochelari, obiectele aveau contururi neclare.

M-am dus la bucătărie și am pus o pastilă de calciu în apă. S-a ridicat încet, spre buza paharului, s-a făcut din ce în ce mai subțire, până s-a topit în lichidul cu gust înțepător. Toată tranformarea asta, graduală, m-a liniștit.

Am deschis laptopul și am căutat printre pozele de la întâlnirea de 25 de ani. Nu aveam nicio fotografie împreună. Lipsea și din poza de grup. În cele câteva ocazii în care apărea, era cu spatele. Se vedea doar claia de păr afro care o făcea atât de specială. Nu am mai văzut pe nimeni să aibă un păr ca al ei! Niciun fel de bentiță nu-i făcea față. Se pierdea ca într-o lână moale, în care se scufunda complet.

Eu îi spuneam că așa e ea, unicat, dar am realizat, la un moment dat, că nu o voi putea convinge, așa cum nici ea nu mă putea convinge pe mine, că pielea mea deschisă la culoare, aproape albinoasă, ar fi vreun lucru de care să fiu mândră.

Am copiat cele trei imagini, neconcludente. I le-am trimis pe mail lui Victor. „E tot ce am găsit. Nu cred că îți sunt de folos. Mai caut prin cutii.”

M-am așezat pe jos, să le scot de sub pat. De fapt n-avea nici un rost! Acolo erau doar fotografiile vechi, pe hârtie. Totuși, dacă aș fi găsit una clară, de atunci… Nu se schimbase chiar atât de mult. Nici măcar părul nu-i încărunțise – unul dintre puținele lucruri pe care le mai aveam în comun.

În tot teancul de poze și hârtii am găsit puține fotografii din timpul liceului, și mai puține din timpul facultății, și niciuna de la alte evenimente la care am participat, mai apoi, împreună.

Una dintre ele era într-o tehnică sepia, făcută chiar la începutul clasei a noua, când ne-am și împrietenit. Am fost date drept exemplu negativ de dirigintă: că nu aveam bentițe – ea avea, dar nu prea putea să dovedească – și că purtam ciorapi negri la sarafanul regulamentar, cu matricolă.

Așa, scoase din rând, am pactizat instantaneu și am fost de nedespărțit.

O fotografie, mică și franjurată pe margini, o arăta pe ea cântând la chitară. Mi se părea incredibilă, cu nenumăratele ei talente, dar mai cu seamă o invidiam pentru ușurința cu care cânta la  chitară, pian și saxofon, pentru cunoștiințele ei de muzică clasică și de jazz, pentru colecția ei de discuri. La multe altele eram la același nivel: la matematică, la română, la limbi străine, la fizică, deși ea avea o pasiune pentru fizică. Dar la muzică, rămâneam mereu uimită de vocea ei, de ușurința cu care cânta aceeași melodie la instrumente diferite.

Uneori, mergeam la Ateneu. Ea făcea rost de bilete. Îmi povestea tot: despre piesă, despre autor, despre interpret. Iarna, în sală era frig, orchestra avea nevoie de mănuși fără degete pentru a putea cânta. Ne întorceam pe străzile neluminate, cu picioarele bocnă. Până la metrou mergeam ținându-ne cu mâinile încrucișate, pe la spate. Mărșăluiam prin zloată: pa, pa, pam! pa, pa, pam!!!

Cea care m-a emoționat a fost o fotografie de la mare: Alina cu vărul meu, Victor. Ambii bronzați cum nu aș putea eu visa vreodată. Se cunoscuseră la petrecerea mea de șaisprezece ani. Am descoperit atunci o gelozie ascunsă, pentru timpul petrecut de ea cu el; suspicioasă mereu, am simțit cum trec pe locul doi și cum ei erau egal îndrăgostiți de muzică, de fizică și deveneau de nedespărțit.

M-am întrebat cum ar fi fost viața lor dacă dragostea aceea din liceu ar fi durat.

Nu am găsit nimic altceva, ca și cum relația noastră de prietenie – despre care îmi place să spun că durează de treizeci de ani – nici n-ar fi existat, după clasa a zecea. Carnețelul cu poezii scrise în comun probabil că îl păstrase ea. Sau îl pierdusem eu? Mi-ar fi plăcut să-l recitim împreună, acum, așa cum l-am scris: câte un rând, fiecare, încercând să-l imităm pe Bacovia, și mai apoi pe Nichita.

L-am sunat pe Victor să-i spun că nu am găsit nimic util, dar nu a răspuns. M-a căutat el, aproape de miezul noptii, gâfâind, ca și cum ar fi alergat pe scări, până la ultimul etaj:

„ — Am văzut ca ai sunat. Any news?

— Nu. Dar tu?

— Niciuna.”[2]



[1]              Elena Ferrante, Prietena mea genială, trad.: Cerasela Barbone, 2015, Pandora Publishing: București, p.13.

[2]              idem, p.15


Dacă ți-a plăcut, apasă!