ELEFANTUL

Povestire scrisă de Laurențiu Balintescu, apreciată de Michael Haulică la concursul trimestrial de povestiri – „Scriitura e foarte simplă (normal, dat fiind cine e naratorul), dar o salvează povestea. Pentru că e poveste aici. Aș fi preferat un final mai puțin metaforizat. Dar e poveste, cum am spus. Sînt trei personaje, ba chiar patru cu tatăl absent, despre care aflu mereu cîte ceva, care mă fac să am sentimente față de ele. Ceea ce e o reușită pentru scriitor.”

Camera mea e plină de jucării dar, cel mai mult, îmi place să mă joc cu mașinuța roșie de metal, Lamborghini. Am primit-o cadou de ziua mea, de la tata. Atunci când mi-a dat-o parcă nu am fost așa de încântat. M-am bucurat mai mult de papagalul primit de la bunicul. Mașinuța am pus-o în cutie, lângă piesele de lego, și am uitat-o acolo. Dar, de când tata a plecat de acasă, nu mă mai pot dezlipi de ea.

Nu știu de ce a plecat. Știu doar că se certa mult cu mama. L-am surprins odată în baie, plângând. Eu am crezut că doar femeile plâng. El mi-a zis că-l doare capul, de-aia plânge. Dar eu știam că mă minte.

De ceva vreme tot vine pe la noi un nene. E foarte drăguț cu mama. Ea parcă stă mai mult în fața oglinzii ca de obicei. Și a început să poarte și pantofi cu toc. Nu prea mai are timp de mine. Nici răbdare să mă asculte când îi povestesc despre prietenii mei din parc. Mie nu-mi place de nenea ăsta. Nu știu de ce nu-mi place. El tot încearcă să mă facă să râd. Dar nu-mi plac glumele lui. Nu le găsesc deloc amuzante.

Într-o noapte, pentru că s-a stricat caloriferul din camera mea și era prea frig, trebuia să dormim toți în camera mamei. Eu pe un fotoliu care se rabata, mama cu nenea în patul cel mare. Eu nu aveam somn. Cred că nici ei nu puteau dormi pentru că tot îi auzeam fâțâindu-se. La un moment dat mama respira foarte greu. Parcă se sufoca. Am crezut că nenea îi face ceva rău. Și că o doare. Am întrebat-o dacă îi e bine. A țipat la mine să dorm. Nu știu de ce a țipat. Eu am închis tare de tot ochii, și am început să număr. Așa m-a învățat tata să fac atunci când Ene nu vine pe la gene. Am numărat până la zece, pâna la douăzeci, până la o sută. Nimic. Ei se tot mișcau parcă din ce în ce mai tare. Patul scârțâia. Mi-am pus mâinile la urechi ca să nu mai aud. Ca să se potolească, i-am spus mamei, cu voce tare, că trebuie să fac pipi. Ea, tot țipând, a zis să merg la baie. Cred că am supărat-o. Am ieșit, mi-am luat mașinuța din cutie, m-am băgat în patul meu din camera mea, mi-am tras plapuma peste cap, și, fără să mai număr nimic, am adormit. În frig, dar în liniște.

Nenea venea la noi tot mai des, apoi într-o zi și-a adus și niște bagaje și a rămas de tot. De când stă cu noi, nu mai face glume cu mine. E foarte serios. Mamei cred că-i place foarte mult de el. Pentru că îi gătește multe bunătăți, stă mult în brațele lui, îi vorbește frumos. Și zâmbește aproape tot timpul.

În vacanța de vară am fost foarte fericit, pentru că în oraș a venit circul. Mama nu avea bani să-mi dea să pot intra și eu, să văd spectacolul și animalele, așa că, atunci când nu m-a văzut nimeni, am făcut o gaură în cortul imens, o gaură cât să pot să mă strecor fără să fiu văzut, apoi m-am ascuns sub scaunele etajate. De acolo, reușeam să văd tot spectacolul. Animalele, acrobațiile, clovnul. Cel mai mult mi-a plăcut elefantul. Uneori aveam impresia că mă fixează. Că el e singurul care știe de mine. Mă privea cu ochii lui leneși și mari, iar eu îi zâmbeam. Îmi plăcea să cred că e prietenul meu care-mi știe secretul. Pentru că și el parcă ascundea ceva.

Într-o zi am bătut la ușa directorului și i-am spus că vreau să lucrez și eu la circ. Să fac orice. El mi-a zâmbit și mi-a spus că e imposibil, că sunt prea mic. În ziua aia am fost foarte supărat. Dar am continuat să merg la el și a doua zi, și a treia zi. Am fost în fiecare zi, timp de o săptămână. Plictisit să mă tot vadă implorându-l, mi-a spus că mă angajează cu o singură condiție. Dacă reușesc să-i schimb starea elefantului, care e foarte trist. Dacă voi reuși să-l fac fericit, mă va angaja și-mi va da și un salariu pe măsură. Am fugit acasă bucuros, gândindu-mă la ziua care va urma, convins că voi reuși să-l fac pe elefant fericit. I-am spus mamei de noua mea slujbă, dar ea a râs, crezând că e o glumă proastă. I-am spus și papagalului, dar el nu m-a băgat în seamă. Se uita fix la un punct pe perete. Cine știe ce vedea el acolo. Sau poate era doar supărat de ceva.

Nenea nu mai era de vreo lună la noi. Am crezut că a plecat din cauza mea. Pentru că nu prea vorbeam cu el și nici nu râdeam la glumele lui. Pentru că mie îmi era dor de tata. Dar, de fapt, a plecat pentru că și mamei îi era dor de el. Și-a dat seama că nenea ăla nu e ca tata. Și-a băgat pantofii cu toc în debara, în oglindă nu prea se mai uita, și parcă nici nu mai zâmbea foarte mult. Și nu pricepeam de ce tata nu vine înapoi acasă. Când am întrebat-o, mama mi-a spus că sunt probleme de adulți, pe care nu le înțeleg, că sunt prea mic.

Multe lucruri nu le înțeleg eu din cauza asta, că sunt mic. Dar știu că într-o zi o să fiu mare, și atunci o să le știu pe toate. Până atunci am o treabă. Trebuie să-l fac pe elefant fericit. Pentru că e foarte trist.

A doua zi, dis-de-dimineață, m-am dus aproape alergând spre cort. Am intrat mândru în curtea unde animalele erau aproape adormite în cuști. M-am apropiat de elefant. Ne-am privit câteva minute bune în ochi. Chiar că era trist. Foarte trist. Ca să rezolv problema, am deschis cușca și l-am lăsat să plece. Oriunde ar fi vrut el.

Acum elefantul e fericit. Pentru că e liber.

Apoi am plecat acasă, am deschis colivia și-am lăsat papagalul să-și ia zborul. Să nu se mai uite aiurea într-un punct fix, pe perete. Cred că și el era trist.

Eu am intrat în camera mea cu multe jucării, am închis ușa, mi-am luat Lamborghiniul și-am început să mă joc.


Dacă ți-a plăcut, apasă!