ERROR

Povestire scrisă de Letiția Bărbuică, aleasă de Dănuț Ungureanu la Creative Writing Sundays, pe 9 aprilie 2017, la tema „mici distopii, localizate într-o Românie a viitorului, sau una alternativă, din care să nu lipsească însă umorul, fie el chiar și negru.”

letitia barbuica

Clinica arată mai curând ca un hotel de lux din Moonlight. Decorul alb, lumina difuză, mobilierul comod, plante perfecte cu frunze cerate. Suntem invitați să așteptăm într-o capsulă care are o ușă glisantă transparentă.

— Veți fi anunțați când vă vine rândul. Ați ajuns cu ceva timp mai devreme, ne spune asistenta. Are ochii migdalați și este îmbrăcată într-un chimonó magenta, ca și celelalte.

— Emoții?

— Oarecum, răspund eu și privesc spre Ian, care pare foarte relaxat.

— Doamna doctor vă va explica întreaga procedură. Până atunci vă rog să completați formularele de pe ecran, zice și ne întinde două tastaturi identice. Vă logați cu codul personal medical.

Privesc în jur. Câteva capsule sunt deja ocupate. Un cuplu  pare că se ceartă, dar din spatele ușii glisante nu se aude nimic. Din afară, gesturile lor sunt comice. În capsula de lângă noi, două fete tinere, aproape identice, cu părul roșcat, tuns scurt, tatuaje și piercinguri, ascultă aceeași muzică, împărțind o pereche de căști. Cred că așteaptă de ceva timp, mă gândesc.

Ian îmi face semn să iau loc prima, apoi apasă butonul care ne izolează în capsula noastră.

— Să completăm astea zice, după ce dă drumul la monitor. Începe să tasteze.

— Suntem siguri că vrem asta? întreb.

— Dacă tu nu ești sigură, eu sunt. Nu ne permitem să facem altfel. Crezi că aș fi ajuns aici dacă ai mei n-ar fi procedat la fel?

— Dar ai mei n-au făcut-o și uite că sunt bine mersi.

— Asta crezi tu, nu ți-ar fi prins rău un fine tuning.

Îmi zice asta des când vrea să mă tachineze, știe că mă irită și știe mai ales cum să mă împace. Aici se apleacă spre mine, mă strânge de mână și îmi spune încet:

— Vrem ce e mai bun pentru ea, nu?

— Sau pentru el – zic eu.

— De acord! Pentru mine chiar nu contează. Dar n-aș vrea să moștenească talentul meu la matematică și talentul tău la desen….

— Ar fi o catastrofă, îi spun zâmbind.

— Completez deci aici, la sex, F sau M, corect?

— Da. Au să se mire ăștia.

— De unde… au trecut demult vremurile alea când asta era important. Lucrurile au devenit mai subtile.

În formularul lung completăm caracteristicile fizice – am fi vrut să fie roșcat/ă cu ochii albaștri. Statura – aici e o problemă pentru că dacă e să fie băiat ar fi  bine să fie mai înalt, dar ne hotărâm că mai bine mai înalt, chiar și pentru fete.

Un disclaimer ne anunță că în funcție de rezultatul studiului și sortării ADN ului celor doi parteneri unele caracteristici nu pot fi disponibile și că nu pot  fi oferite mai mult de cinci, dintr-o lungă listă de SKILL-uri.

Alegem: aptitudini logice (matematică), aptitudini artistice (desen), relaționare cu oamenii, creativitate, aptitudini fizice (înot). Am mai fi vrut să fie și decision maker, dar nu știam la ce să renunțăm.

Asistenta trece pe lângă noi cu o tavă cu fructe, dulciuri și cafele și ne întrebă din priviri dacă vrem ceva.

— Da! Zicem și arătăm simultan către cafea.

În timp ce bem cafeaua, ecranul derulează întregul istoric medical al fiecăruia dintre noi precum și al părinților noștri. Unele linii se colorează verde, altele magenta, iar la final programul identifică probabilitatea ca la a doua generație să apară diabet și probleme cardiace. Ecranul ne întreabă, oarecum gratuit, dacă dorim să identifice varianta de minimizare a acestor riscuri.

— Dăăăă… zice Ian amuzat și apasă tasta YES.

Mai putem alege: durata medie de viață, zodia în funcție de diverse zodiace internaționale, dacă să fie straight sau gay – nici aici nu  completăm nimic -, înclinațiile religioase –  alegem budism. O listă lungă ne prezintă în procente disponibilitatea de a fi empatic, politicos, irascibil….

— Aici e greu. Nu ne-am făcut temele la subiectele astea, zic.

— Nici nu știam de ele, zice Ian. Cred că e ceva nou.

Apăs pe iconul de recomandări și mă întorc, pentru că mă simt privită. Cu nasul și mîinile lipite de geam, un copil de trei-patru ani se uită la noi cu atenție. Ian dă să deschidă ușa, dar îl opresc:

— Să nu îl sperii! Dacă se lovește?!

În timpul ăsta, simultan, gheișa de serviciu și o femeie înaltă, blondă, cu trăsături germanice se reped spre copil. Ajung deodată. Femeia îl ia în brațe. Se vede că îl ceartă, încruntată. Ian apasă butonul care deschide ușa.

— Ne scuzați! zice sora. Copilul arată spre mine și spune:

— Vreau la ea! Vreau la ea, mama!

— Nu se poate, nu deranjăm oamenii, nu poți face așa ceva. Te rog să-ți ceri scuze.

— Nu! Nu cer scuze. Eu vreau la ea!

— Cum te cheamă? Pe mine mă cheamă Lina, încerc eu o împăcare și întind mâna spre copil.

— Îzi zic dacă mă iei la tine!

— Nu cred ca mama ta să te dea, intervine și Ian.

Blonda zîmbește stingherită, iar sora o invită în bula de vizavi.

— Zi-le pa, măcar, îl roagă mama. Ușa de sticlă se închide în urma lor. Copilul rămâne cu ochii lipiți de mine, fără să schițeze vreun gest.

Întreb ce e cu copilul.

Sora ne spune că e bine să știm că ei au un sistem de garanție performant și că sunt o clinică de elită. Un text de marketing învățat pe de rost. Ne sugerează ca, dacă ne permitem, să punem termenul cel mai lung:

— Termenul maxim de garanție este de 16 ani, spune, și ne anunță că vom intra imediat și că ar fi bine să ne grăbim.

Ian deja completase alte câteva rânduri și ajunsese la „special features”, unde se menționa că cel puțin unul dintre părinți sau bunici trebuie să le aibă pentru a putea fi introduse în genom. Ian alege pistrui. Eu aleg strungăreață.

La ultimul punct, unde sunt prezentate sumele deloc neglijabile pentru garanție, tipul și condițiile de acordare, alegem „fără”.

Ecranul anunță: „Așteptați! Facem portretul robot, cu caracteristicile alese de dvs.”

Sigla firmei, o panglică Moebius magenta se răsucește pe ecran.

„Așteptați”, spune și o voce din difuzor, „informația dumneavoastră este procesată”.

Eu simt cum îmi bate inima în tâmple. Ian stă drept și abia respiră. Ecranul se colorează și logoul clinicii se dizolvă în fundal. O lumină verde pâlpâie în interiorul bulei și văd cum câteva gheișe se grăbesc spre noi și ne fac semn să deschidem ușa. Când deschid, se aude un sunet strident, ca de alarmă de incendiu.

— Ce s-a întâmplat? țipă Ian, pentru a se face auzit peste zgomot.

Eu îmi pun mâinile la urechi. Sunetele foarte puternice mă aruncă în spaime mai vechi. Simt cum picioarele încep să-mi tremure. Gheișele vorbesc deodată, gesticulând.

Pe ecran apare scris cu verde: INTERNAL ERROR.

Copilul de vizavi bate cu mâinile în geam și îi citesc pe buze:

— Ia-mă tu!


Dacă ți-a plăcut, apasă!