IN MEMORIAM

Povestire scrisă de Elena Munteanu, apreciată de Michael Haulică la concursul trimestrial de povestiri – „este o proză foarte faină, scrisă pentru a prezenta lumii un personaj despre care aflăm multe, cu care empatizăm, care are o poveste. Spus pe scurt, dar deplină, completă. Mi-a mai plăcut dezvăluirea treptată a naratorului. Și proza economicoasă, dar expresivă totuși.”

elena munteanu

Femeie frumoasă, trup de balerină cu picioare lungi, glezne subţiri, cap frumos cu păr şaten lung, cârlionţat, prins, de obicei într-un coc rebel, dacă nu era ascuns sub un batic, ochi albaştri liniștiţi, cătând doar către pământ, ovalul feţei alb, fără pistrui sau acnee, piele fină, nevăzută de razele soarelui prea des, zâmbet plăcut, uşor trist, buze senzuale parcă desenate, nu avea şi nici nu a folosit vreodată machiaj, totul era atât de natural, finuţ şi frumos, rochii mulate pe sânii mici, frumoşi, pe talia de viespe şi fesele rotunde obraznice. Am o fotografie în mână, mă uit la ea, aici era tânără, avea deja trei copii, unul momâie, unul liniştit, iar celălalt agitat, rebel, cu un sâmbure de nebunie moştenită de la partenerul ei de viaţă, îndrăgostit până peste urechi de ea, foarte mândru că avea o aşa nevastă. Născută la ţară, într-o familie de oameni înstăriţi, şi-ar fi dorit să meargă la şcoală, dar din păcate nu a mers decât până în clasa a patra, pentru că, după mintea părinţilor, avea avere, avea zestre, avea maniere, menajeră, oameni buni la toate care munceau pământul, nu i-ar fi trebuit decât un partener care să se ocupe de toate, carte la ce îi mai trebuia. I-ar fi plăcut să fie educatoare sau învăţătoare. Era inteligentă, sensibilă. O vizita un tip anost, brunet, cu toanele la el mai mereu, un mustăcios cu o privire de vultur neagră şi ageră, isteţ, slab, haine ponosite, prost aşezate pe trupul scălâmb, pantofi scâlciaţi, rebel, nu prea dădea importanţă nici înfăţişării, nici bunelor maniere. A insistat cu vizitele, deşi nu era niciodată binevenit, a luat-o, a dus-o acasă, au făcut nuntă, au făcut copii şi uite aşa a început şi coşmarul vieţii ei. Era curtată şi de alţi bărbaţi, mult mai arătoşi şi mai bine poziţionaţi social, dar nici ea nu ştia de ce tocmai el. Am întrebat-o, dar nu a ştiut ce să răspundă şi-a ţintuit privirea albastră în pămant răspunzând cu un oftat prelung: aşa a fost să fie. Era din fire timidă, nu voia să supere pe nimeni, el a fost isteţ, a ştiut să-i vrăjească părinţii şi s-a ales cu ea. Greutăţile au început imediat după nuntă, când s-a trezit că nu mai are zestre, că i s-a luat pământul, trăsura şi animalele pe care le primise ca dar de nuntă, că avea de plătit impozite, că cei trei copii nu puteau sta desculţi, dezbrăcaţi şi nemâncaţi. Partenerul ei nu a ajutat-o prea mult, pentru că era plecat cu lunile, lăsând-o de izbelişte. Îi vedeam mai mereu tristeţea din ochi, lacrimile uscate de pe obrazul frumos, albastrul ochilor tulbure, era mereu pe fugă, mereu nervoasă, trebuia să spele, să facă de mâncare, dar mai întâi să facă rost de alimente, să mulgă o vacă amărâtă, să dea de mâncare unui porc gălăgios şi celor câtorva păsări de curte, să adune iarbă, să sape grădina şi s-o îngrijească. În serile de iarnă era cel mai plăcut, era cald, ea broda, noi ne jucam, la întrecere cu flăcările din sobă. Se uita la noi, ne mai zâmbea, ne mai mustra, ne mai trăgea câte o mamă de bătaie, mai ales mie, pentru că o scoteam din sărite, era şi aşa obosită şi necăjită, mereu cu gândul la ziua de mâine şi nu ne mai suporta. Mai târziu, am aflat că şi-ar fi dorit o altfel de viaţă, una curată, la oraş, aşa cum văzuse la rudele ei, la prietenele din copilărie, căsătorite cu oameni de ispravă. Să aibă tot timpul omul iubit lângă ea, să fie aranjată mereu, să nu-i fie frig, foame şi să nu aibă grija zilei de mâine. Asta mi-am dorit şi eu, dar dacă nu se putea altfel… Noi am crescut, am mers pe la şcoli, am stat prin cămine, a mai scăpat de grija noastră. Se maturizase şi, deşi împovărată de greutăţi, tot felul de gânduri, remuşcări, regrete şi mai ales dorinţe, tot frumoasă era, cu batic pe cap şi cu părul alb încă de când avea treizeci de ani, care-i punea mult mai bine albastrul privirii în evideţă. Aproape că se obişnuise cu viaţa asta chinuită, dar sunt sigură că tot neîmpăcată cu sine era. Uşor, uşor, se stingea câte puţin, în fiecare vară vedeam asta, când veneam în vizită. Timpul este neiertător şi, din femeia frumoasă, zveltă, cu picioare lungi, păr castaniu, cârlionţat şi ochi albaştri leneşi, am găsit o femeie stafidită de pe care curgeau hainele, ridată, cu privirea pierdută, bolnavă, cu toate durerile pe capul ei. Nu şi-a strigat niciodată nemulţumirea în gura mare. O priveam zâmbindu-i cu tristeţe, plecam ochii, ştiam că niciodată nu-i fusesem aproape, ştiam prin câte necazuri trecusem şi eu, dar la un alt nivel, în alte condiţii, de altă natură, îmi înghiţeam lacrimile, îmi părea rău că am necăjit-o, că nu am fost copilul minune, dar ştiam că era mândră. Eram mult mai puternică decât a fost ea vreodată. Într-o zi, m-a chemat să o duc la spital, avea febră, arăta ca o umbră, abia s-a putut ridica din pat, am chemat o salvare şi, dacă până atunci, ori de câte ori voiam să o duc la spital să o trateze ca lumea, refuza cu vehemenţă, acum mă rugase ea şi asta mă făcea să mă gândesc la ce putea fi mai rău. A stat la spital doar trei zile, pentru că în a patra zi deja dorea să-şi vadă pentru ultima dată copiii împreună. Din păcate nu a mai apucat, pentru că s-a stins ca un pui de găină sub ochii mei, din care şiroiau lacrimile ca într-o ploaie caldă de vară. Nu ştiu de ce, dar mă simt vinovată pentru că nu am putut face nimic pentru ea, pentru ca viaţa ei să fie una aşa precum şi-ar fi dorit-o. De atunci, gândul mi se duce mereu înapoi, sunt prinsă în trecut, îi văd ochii albaştri afundându-se  în ochii mei, cerându-mi ajutorul, iar eu nu am putut să fac nimic, nimic, nimic pentru mama mea. Am păstrat-o aici, în oraşul în care locuiesc, pentru ca măcar după moarte să stea la oraş, nu ştiu însă, dacă îi mai foloseşte la ceva.


Dacă ți-a plăcut, apasă!