INTERVIU CU ADINA POPESCU

Interviu realizat de Simina Diaconu.

Adina Popescu a publicat cărți pentru copii - Doar un zbor în jurul lumii, Miriapodul hoinar şi alte poveşti, Mari poveşti româneşti pe înţelesul celor mici, Aventurile lui Doxi în benzi desenate, O istorie secretă a Ţării Vampirilor (vol I) – iar în 2015 a publicat prima carte pentru adulți, Povestiri de pe Calea Moșilor. Adina vine pe 15 mai la Creative Writing Sundays, așa că i-am pus câteva întrebări, să o cunoaștem mai bine și să învățăm ceva de la ea încă dinainte s-o vedem la atelier.

În cartea ta „Povestiri de pe Calea Moșilor”, accentul e pe întâmplările din școala generală, familia fetiței-narator intră puțin în peisaj, iar fundalul e zona Calea Moșilor/Eminescu/Obor, anii 80-90. De ce ai ales să te concentrezi pe școală și ce recomandări ai în legătură cu folosirea amintirilor în ficțiune – cum să decupezi din amintiri? 

Curios este că în momentul în care am scris cartea, nu m-am gîndit prea mult la partea cu amintirile, însă m-am gîndit după aceea. Diferiți cititori m-au întrebat cum de-am reușit să-mi amintesc atît de multe lucruri din copilărie, în detaliu. Am citit de curînd despre o teorie în psihologie conform căreia oamenii își amintesc, de fapt, ultima amintire a unei amintiri, adică ultimul moment în care s-au gîndit la ceva din trecut. Așadar, amintirile noastre se modifică și se reconstruiesc în permanență, trecînd prin nenumărate filtre subiective, se „decupează” singure, dacă vrei. Scriind „Calea Moșilor”, eu mi-am creat un nou set de amintiri, fiindcă nu mai sînt foarte sigură unde se termină ficțiunea și unde începe realitatea. Conștient, am amestecat anumite lucruri ca să respect un fir narativ, iar acum sînt aproape convinsă că așa s-a întîmplat (de pildă,  la colegii mei din Generală mă gîndesc acum numindu-i cu numele lor fictive). E un exercițiu foarte bun de autocunoaștere, dar și o formă de exorcizare, de „terapie”. Încercînd să-mi recuperez copilăria și acel comunism al lucrurilor mărunte văzut prin ochii unui copil, de fapt mi-am reconstruit trecutul.

Cît despre școală, cred că, începînd de pe la 7 ani, ea devine centrul universului oricărui copil, așa că era firesc ca povestirile să se țeasă în jurul vieții școlare. Familia trece pe planul doi, însă am de gînd să mai scriu un volum cam în același stil despre vacanțele din comunism care să fie centrat mai mult pe familie.

Avem un grup pe Facebook cu absolvenții unora dintre atelierele noastre de scriere creativă. Apăruse acolo o discuție despre corectitudinea politică în proză. Ce păreri ai pe subiect? În „Povestiri de pe Calea Moșilor” e ceva rasism, manifestat de copii, în cazul fetiței Adina, insuflat de tată.

Interesantă întrebare! După părerea mea, corectitudinea politică n-ar trebui să aibă nici un amestec în literatură. Există și un experiment foarte simpatic – „Povești corecte politic de adormit copii”, de James Finn Garner, o carte în care povești faimoase sînt repovestite în această cheie. Să fim serioși – chiar și basmele populare românești sînt pline de incorectitudini politice, de pildă domnițele răpite de zmei sînt discriminate la greu, voinicii le găsesc la cratiță, gătindu-le zmeilor plecați la vînătoare, ca niște neveste supuse. Totuși, aceleași basme sînt autentice – aceasta era lumea țăranului român de pe vremea aceea. În copilăria mea, corectitudinea politică nu exista, nu se cunoștea acest termen. Abia după 1990 am auzit termenul corect politic – „rom”. Copiii de etnie romă învățau laolaltă cu copiii de români, în aceleași școli. Societatea comunistă era la rîndul ei destul de rasistă – acei copii, de pildă, erau din start marginalizați  (de cele mai multe ori stăteau singuri, în ultimele bănci) sau, dacă nu, se separau ei de ceilalți (chiuleau de la școală, rămîneau repetenți). Așadar, era un cerc vicios. Am păstrat acele trimiteri aparent rasiste (nu cred că Anton mi le-a insuflat, așa era alcătuită societatea de atunci, nu se prea punea problema rasismului) tocmai pentru a păstra autenticitatea epocii. Și pentru a rămîne fidelă stilului cărții – e perspectiva/ vocea unui copil, copilul este de obicei direct și sincer, uneori chiar crud în sinceritatea lui.

adina popescu

Cu „Cartea Pricoliciului”, primul volum din trilogia „O istorie secretă a Țării Vampirilor” ai câștigat Marele Premiu al concursului de creație literară Trofeul Arthur 2013. Cartea a fost publicată în 2015 la editura Arthur. Recomanzi trimiterea manuscrisului la un concurs literar sau direct editurilor? Cursanții noștri au această dilemă.

Eu multă vreme am fost un autor timid, așa că încurajez ideea necesității unor concursuri de manuscrise, în măsura în care juriile sînt alcătuite din oameni de valoare și corecți, așa cum s-a întîmplat cu Trofeul Arthur. Dacă n-ar fi fost acel concurs, probabil că „O istorie secretă…” ar fi rămas o carte neterminată, „de sertar” de la care îmi cam luasem gîndul. Înainte de concurs, am trimis capitole pe la diferite edituri, dar era și o conjunctură neportivită. Mi s-a răspuns aproape invariabil – „Nu ne interesează fantasy românesc” sau „Nu publicăm autori pentru copii români”. E adevărat că nici n-am insistat foarte mult.

Un sfat pentru cursanți ar fi să nu primeze doar dorința de a-și vedea cartea publicată, în orice condiții, fiindcă s-ar putea să aibă dezamăgiri mai tîrziu. Este foarte important să existe un respect pentru autori, chiar dacă ei se află la debut. În primul rînd, ei trebuie să se respecte, să-și respecte munca, pentru că orice carte presupune dincolo de talent și multă muncă.

De ce te-ai orientat spre publicul junior? Ce caută ei când citesc, ce le place, cum îi prinzi în poveste?

Mă simt mai bine, mai liberă și mai creativă cînd scriu pentru copii. Am descoperit acest lucru pe la mijlocul anilor 2000, cînd am încercat de mai multe ori să scriu romane în diferite formule pentru adulți. M-am blocat, pentru că mi-am dat seama că mă încadram cuminte în trend-ul de atunci – scriam niște texte extrem de subiective, „de blog”, fără poveste și, în general, despre marasmul din România. Probabil că nu mă descoperisem încă pe mine prin scris. Pentru copii am scris cam tot timpul, de la 21 de ani cînd am publicat prima carte de povești – „Doar un zbor în jurul lumii”. Însă nu m-am luat foarte mult în serios pînă cînd nu am început „O istorie secretă…” (la care am lucrat într-o primă etapă 10 ani, cu pauze). Consideram scrisul pentru copii mai mult un hobby. Scriam povestioare, scenarii de bandă desenată. Pînă la urmă mi-am dat seama că prin scrisul pentru copii mă pot adresa, de fapt și adulților, pentru că se pot crea mai multe paliere de lectură. Și mă pot adresa mie însămi, ceea ce era important, îmi puteam satisface nevoia de poveste, puteam trăi în diferite lumi imaginare, ceea ce era minunat.

Eu cred că nu există cărți pentru „cei mici” și pentru „cei mari”, există cărți bune și cărți proaste. „Micul prinț” e o poveste doar pentru copii? Dar „Alice în Wonderland”? Mă îndoiesc de asta. O poveste interesantă îi va atrage pe copii și pe adulți, deopotrivă.

Care e poziția ta în marea îngrijorare în legătură cu presupusa lipsă de interes pentru citit a copiilor?

Am infirmat de mai multe ori „criza lecturii” în rîndul copiilor. Copiii citesc. Poate nu atît de mult pe cît își doresc părinții și profesorii lor. Sau poate nu ce își doresc ei. Gîndiți-vă că în copilăria noastră nu aveam parte de prea mult entertainment, în afară de cărți. Și nici nu aveam acces la cărți contemporane valoroase pentru copii. Mie, printre altele, mi-a marcat copilăria o carte pentru copii a unui sovietic Iuri Oleșa – „Trei grăsani” care înfiera burghezia și ridica în slăvi proletariatul. Nu-mi dădeam seama de acele nuanțe atunci, pentru mine era doar o poveste și atît. Nu le putem cere copiilor să citească ce am citit noi, să treacă de la Jules Verne și Winnetou, direct la Cehov și Balzac. E copilăria lor, nu a noastră. Iar copilăria lor poate fi perfect reprezentată de „Jurnalul unui puști”, să zicem, unde textul se îmbină cu elemente vizuale. Însă puțini rămîn la nivelul de lectură al „Jurnalului…”. Citesc Harry Potter, – un must read al copiilor de astăzi, după părerea mea, Narnia, Percy Jackson, Roald Dahl, care este un mare autor pentru copii, Cornelia Funke etc.

În ultimii doi ani, am stat de vorbă cu mulți copii prin școli, în cadrul unor întîlniri cu autori contemporani, organizate de Editura Arthur. Și mi-au confirmat cît de mult citesc. Iar aici, școala ar trebui să joace un rol important, să le lase timp și pentru acele lecturi „de plăcere”, căci în privința „lecturilor obligatorii” într-adevăr lucrurile nu stau foarte bine (tocmai pentru că elevii le percep ca pe posibile subiecte de examen).

Ți-ar plăcea să ții un atelier pentru cei care vor să scrie literatură pentru copii? Na, că îți propun în public.

În România ultimilor 25 de ani, literatura pentru copii a fost nedreptățită și privită ca un gen minor. Cei mai mulți dintre scriitori contemporani și-au propus să scrie Marea literatură și, eventual, să cîștige Nobelul :) Iar scriitorii pentru copii (aceia puțini care existau) n-au fost deloc încurajați să publice. Da, cu siguranță m-aș bucura să particip la un astfel de atelier. Am lucrat mult cu copiii, presupun că va fi la fel de distractiv și cu adulții.

Concursul Trofeul Arthur și-a propus să descopere scriitori români pentru copii și în fiecare an sosesc din ce în ce mai multe manuscrise. Și din ce în ce mai bune. Asta spune ceva. Participă și autori consacrați care acum încearcă să scrie și pentru copii. Se spune că nu oricine poate să scrie pentru copii. E adevărat că dacă nu reușești să te detașezi de viața ta de adult, devine dificil. Însă tot secretul este să te redescoperi pe tine copil și să regăsești stările ludice pe care îți imaginai că le-ai pierdut pe drum.


Dacă ți-a plăcut, apasă!