INTERVIU CU MICHAEL HAULICĂ

Interviu realizat de Simina Diaconu.

Pe 30 martie, Michael Haulică vine la Creative Writing Sundays să vă vorbească despre ce înseamnă să scrii SF și ce faci cu povestirea sau manuscrisul, după ce te-ai lămurit că merită publicate. Unde mai pui că va da și feedback celor care vor trimite povestiri. Ca și ceilalți scriitori invitați până acum la CWS (mai puțin Cecilia), Mike a publicat în Revista de Povestiri, ne-a fost aproape încă de la început, împreună cu alt mare și drag autor pasionat de SF – Liviu Radu. Le mulțumesc.

(Update: Între timp, Mike a devenit unul dintre coordonatorii atelierului de science-fiction și fantasy.)

Cât S și ce fel de S mai intră în scrierile SF & F din ultimii zece-douăzeci de ani, din România sau din alte țări?

Bine punctat ultimii douăzeci de ani, cel puțin în cazul României. Evident că n-am inventat noi roata, ci doar – conștient sau din instinct (cred totuși în instinctul tipului creativ de om) – am ținut aproape, cum zice o expresie celebră. Cu o oarecare distanță, bineînțeles. De pildă, prin anii ’90, în sefeul românesc apăreau scrierile cyberpunk, la vreo 10 ani după ce William Gibson spărgea piața cu povestirile adunate în volumul Chrome sau cu romanul Neuromantul. Se poate face o discuție pe tema cînd a apărut primul text cyberpunk românesc, cînd a fost scris primul text (mă refer la scris în deplină cunoștință de cauză că era vorba de cyberpunk, că așa, se mai vehiculează și pe la noi precursori, protocroniști care scriau cyberpunk fără să știe, precum monsieur Jourdain vorbea în proză), cînd a fost citit la cenaclu, cînd a fost publicat. Despre S-ul din acel cyberpunk… ce să zic? Ar fi normal să fi fost implicați informaticieni în acel proiect, dar, printre corifeii de-atunci ai cyberpunkului s-au numărat filologi (Florin Pîtea și Ana-Maria Negrilă) – să nu uităm că însuși Gibson este filolog – sau ingineri ori cu alte funcții tehnice, ca Dănuț Ivănescu și Don Simon, însă am avut și un medic printre noi, Sebastian A. Corn. Vorbesc doar de scriitori acum.

O altă latură a sefeului anilor ’90 românești care trebuie remarcată este chiar distanțarea de S-ul tradițional, înțelegînd prin S științele politehniste. Un amic din acea vreme chiar citea la o consfătuire un eseu despre literatura politehnico-fantastică, scoțînd și el în evidență disiparea S-ului în științe umaniste, aceasta întîmplîndu-se tocmai datorită profesiunilor variate pe care le aveau noii scriitori, spre deosebire de generația precedentă (optzecistă), alcătuită în majoritate din ingineri, lucru care sărea în ochi nu numai din punct de vedere al temelor abordate, dar și în ceea ce privește maniera de a scrie, literaritatea textelor.

Și ca să închei, da, ca peste tot în lume, în ultimii douăzeci de ani și în România S-ul din SF a migrat dinspre științele clasice (fizică, chimie, astronomie) spre noi abordrări (lingvistică, economie, sociologie) și, de asemenea, scriitura autorilor români a devenit mult mai literară, literatura primînd asupra ideii SF. Care idee SF era la mare preț prin cenaclurile optzeciste. Și a cărei absență mulți o deplîng astăzi (în special în zona nucleului pur și dur al fanilor SF).

Michael Haulică

Mi se pare că genul SF&F seamănă în România cu o minoritate etnică: e foarte clar definit în mintea oamenilor, e reprezentat de mulți scriitori, e transnațional, e foarte bine organizat și cumva segregat – în reviste dedicate, tipărite și online, edituri și colecții, cenacluri, comunități de fani, evenimente – dar parcă e considerat inferior, unii nu citesc SF din principiu. De ce crezi că se întâmplă așa?

În domeniul F&SF există ceea ce se cheamă fandom. Adică totalitatea celor pasionați de F&SF, și aici intră atît fanii (cititorii și amatorii de convenții, întruniri, cenacluri), cît și producătorii (editori, scriitori, artiști plastici, traducători). Așa e peste tot în lume, iar convențiile naționale sau mondiale care atrag mii de participanți (plătitori ai unei taxe de participare care le dă și dreptul de a vota premiile convențiilor respective) sînt niște fenomene care nu pot fi ignorate. Apropo de această taxă: în 2014, convenția mondială va avea loc la Londra. Taxa de participare (acum, după 1 martie, dar pînă în 14 iulie, cînd va crește din nou) este de 160 euro, iar taxa de susținere – cea care îți permite doar să votezi pentru premiile Hugo, nu să participi la lucrările convenției – este de 35 de euro (e drept, se beneficiază și de pachetul care va conține, în format digital, cărțile și povestirile nominalizate). Imaginează-ți că sînt o grămadă de oameni care plătesc 35 de euro ca să voteze cele mai bune cărți, povestiri etc. ale anului. În total, organizatorii se așteaptă la 7000 de participanți. E o lume aparte, dar surprinzătoare, nu?

Înainte de a încerca o explicație a marginalizării fenomenului F&SF, să mai spun ceva. Cititorii acestui gen de literatură sînt oamnei foarte informați, știu tot ce se publică (cel puțin pe piața anglofonă), sînt pregătiți, în majoritatea lor, și în domeniile științifice care fac subiectul povestirilor sau romanelor pe care le citesc și, deci, sînt niște receptori avizați ai textului.

Acuma, de ce literatura F&SF este privită de sus? Mulți spun că au citit 3 cărți SF și s-au lămurit, e literatură joasă. La asta aș putea replica și eu că am citit nu trei, ci zeci de romane mainstream (să folosim acest termen totuși, ca să ne înțelegem) care nu mi-au spus nimic, nici ca temă, nici ca scriitură. Înseamnă asta oare că ar trebui să resping întreaga literatură din cauza unor cărți proaste? Să nu mai citesc Dostoievski pentru că nu m-am lăsat păcălit de Coelho?

Apoi mai există o chestie. Într-adevăr, destule cărți F&SF neglijează partea literară (artistică) pentru a scoate în evidență ideea SF, ipoteza extraordinară, speculația socială sau științifică. În destule cărți SF, clanța de la o ușă e mai importantă pentru autor decît personajul care se folosește de ea. Și atunci dăm peste cărți SF care seamănă mai mult cu niște dramatizări după opere literare. Dar la vîrf, capodoperele F&SF sînt capodopere ale literaturii. Poate de aceea se și spune despre aceste opere că ele nu sînt SF, sînt literatură. Nu, dragilor, 1984, Povestea cameristei, Să nu mă părăsești, Minunata lume nouă, Noi și multe, multe altele sînt și ele literatură F&SF. Adevărata separare e doar aceea între cărțile bune și cărțile proaste. De care și sefeul și așa-zisa „literatură înaltă” au parte cam în aceeași măsură.

Aici ar trebui să mai fac o precizare. Nu crezi că aceia care fac comparații le fac prea des între cărțile proaste F&SF și capodoperele mainstream? Hai să comparaăm și noi Fahrenheit 451 sau Cronicile marțiene ale lui Bradbury cu… pune și tu aici un titlu de roman prost despre comuniști sau despre alcool, droguri și sex pe care, în afară de zece bloggeri-comentaci și cinci lăicari nu-l bagă nimeni în seamă.

Înțeleg că ai fost 25 de ani programator, apoi ai renunțat și ai devenit scriitor și cititor cu normă întreagă. Crezi că nu poți fi un scriitor bun dacă nu te dedici total scrisului? 

În două cazuri nu poți fi un scriitor bun: dacă nu ai talent și, al doilea, dacă ai talent, dar nu te ții de el. Un scriitor trebuie să scrie și trebuie s-o facă zilnic. Că dacă nu, i se ia. Ca multe alte lucruri pe care, dacă nu le folosești, se tocesc, se atrofiază, pier.

Dar… auzi? Cui îi pasă de scriitorii buni? Lumea e a scriitorilor foarte buni, iar gloria și nemurirea ale scriitorilor importanți. :)

Ca să te ții de scris nu-i musai să te lași de orice altceva, că nu merge. Trebuie să hrănești trupul, ca acesta să fie în stare a presta munci fizico-intelectuale. Problema e cum reușești să faci din două una. Și aici cred că a venit vremea să spun (din nou) că scriitorul român care scrie o carte la cinci ani și din care vinde 4-500 de exemplare are pretenția să poată trăi (el și familia lui) din asta. Am mai zis: nu talentul se plătește, ci cărțile vîndute. Pentru că scrie clar în contracte: x% din încasări revine autorului. Din ÎNCASĂRI! Iar dacă încasările sînt mici, adică mai nimeni nu are nevoie de cartea ta, ghici cum sînt veniturile? Și aici la fel amestecăm lucrurile. Vrem să scriem/vindem ca noi și să cîștigăm cît Stephen King/James Patterson/ J.K. Rowling. Nu ne uităm cîte cărți au ăia simultan pe piață, nu ne uităm ce mai fac ăia pe lîngă scris…

Eu am avut și am ocazia să trăiesc din ce cîștig de pe urma textelor publicate (în cărți sau în reviste) și de pe urma contractelor de editor/redactor coordonator de colecții la diverse edituri. Adică fac bani din citit și din scris. Acuma nu mă întreba și câți bani încasez din asta. Că nimeni nu zice CUM vrea să trăiască din scris, dar toți sînt de acord că nu se poate trăi din scris în România.

Dar din medicină se poate? Din inginerie se poate? Hai să-i întrebăm pe medici și pe ingineri cum trăiesc și dacă n-ar vrea să aibă veniturile unui inginer de la NASA sau ale unui medic din nu știu ce clinică de pe te miri unde. Pînă și traducătorii au o problemă că tariful în România este de 4-5 ori mai mic decît în Europa. Dar și salariul mediu în România e de cîteva ori mai mic decît cel din țările spre care arătăm cu degetul că acolo se plătește mai bine pagina tradusă. Și-atunci? Sîntem români în România și am vrea să ne simțim ca suedezii din Suedia. Păi, dacă asta vrem, ori facem o Suedie din România, ori ne cărăm în Suedia. Dar e greu, nu? Toate lucrurile bune sînt grele…

Care e activitatea ta editorială în prezent și cum te-a schimbat?

Adevărul e că de douăzeci de ani de cînd mă ocup cu făcutul de reviste și publicarea de cărți, intenția mea a fost să schimb eu treaba asta, nu să mă las schimbat de ea. Probabil că m-a schimbat și activitatea de editor, în sensul că am învățat că unele lucruri nu sînt chiar așa cum par din afară (așa cum le vedeam doar ca autor – și cred că venind în domeniul editării de carte/reviste din tagma autorilor m-a ajutat să văd lucrurile într-un fel poate mai prietenos pentru autori… De pildă am încercat mereu, pe cît a fost posibil, să obțin aranjamente ca autorii să fie plătiți pentru ce publică. Pentru că și mie, ca autor, mi-ar fi plăcut să fiu plătit pentru că public o povestire sau o carte și nu să zic bine că mi se publică și gratis! Uneori am reușit treaba asta, alteori nu. De pildă, Argos, revista al cărei redactor-șef sînt (apare online și în format digital se vinde pe elefant, amazon, kobo, iTunes etc.), este una dintre cele două reviste românești de F&SF care își plătesc autorii. Ca editor de carte am încecrat (și am reușit) să pun numele traducătorilor acolo unde le e locul, în calitatea lor de autori ai cărții – varianta în limba română, adică pe copertă. Și am făcut asta îmreună cu Horia Nicola Ursu la Millennium, dar și aici unde sînt acum, la Paladin.

În concluzie: sînt redactor-șef al revistei Argos, unde public numai literatură F&SF românească și recenzii numai la cărți românești, și redactor coordonator al colecțiilor F&SF ale editurii Paladin (imprint al Grupului Editorial Art), în care publicăm maeștri ai literaturii F&SF mondiale, dar și nume mai noi, unele chiar foarte noi, în încercarea de a oferi publicului românesc tot ce se întîmplă notabil în domeniu; am avut anul trecut chiar și o lansare simultană de carte, e vorba de Oceanul de la capătul aleii, romanul lui Neil Gaiman, lansat la librăria Bastilia, în București, în aceeași zi în care a avut loc lansarea mondială în SUA și Marea Britanie.

Am dat peste debutanți în SF care, când le atrăgeam atenția asupra problemelor de coerență, îmi spuneau că „e SF, deci se poate orice”. Cum e cu regulile universului imaginar, la ce trebuie să aibă grijă scriitorii debutanți?

Asta e o problemă care face să nu fie chiar atît de ușor să scrii SF precum mai cred unii. Ca să scrii un roman realist e suficient să te uiți pe geam, să te gîndești cum arată biroul tău, strada ta, casa ta. Și aici să-ți plasezi povestea. Dacă scrii despre alte vremuri sau personaje reale, evident, trebuie să te documentezi. Dar ca să scrii SF, pe lîngă toate astea, trebuie să mai inventezi și o lume. Care, ce să vezi?!, în 300-400 de pagini (cît are un roman) trebuie să fie și coerentă. Trebuie să funcționeze! Or, asta nu mai e la îndemîna oricui. Și aici readuc în discuție publicul de SF care, cum ziceam, este instruit, cunoscător într-ale legităților, de multe ori cititor de reviste de știință și, în orice caz, pe televizorul fanului SF canale ca National Geographic sau Discovery nu au ajuns din greșeală în grilă și nu stau nefolosite. De-aia zic că autorul de SF nu poate trișa. Poate păcăli un cititor mai puțin avizat, că nimeni nu e specialist în toate, dar e suficient să apară o singură cronică pe un blog în care să fie demolată construcția, că autorul se face mic, mic… și se apucă de altceva.

De aceea ar fi de dorit ca scriitorul de SF să scrie despre lucruri care-i sînt cunoscute. Sau, dacă nu, să pună mîna serios și să se documenteze despre ce vrea să scrie.

Le-ai dat temă Fanaticilor de la Creative Writing Sundays să scrie o povestire pornind de la „ce-ar fi dacă…?”. Care sunt premisele care ți se par cele mai mișto (de la care pornesc cărți de SF&F pe care le-ai citit)?

Ce-ar fi dacă… este premisa oricărui SF, tema dată de mine se referea la Literatura SF fără nave spațiale și roboți. Și, îndemnîndu-i să scrie un SF inspirat din domeniul lor de activitate, voiam să scot în evidență exact asta, că scriitorul ar trebui să scrie despre lucruri care-i sînt cunoscute. O fi sefeul un domeniu în care se poate bate cîmpii, dar atenție, cîmpii trebuie bătuți organizat, coerent, logic.

Premise mișto? Ce-ar fi dacă am arde toate cărțile? Ce-ar fi dacă ne-am putea transfera personalitatea și cunoștințele în alt corp? Dar într-un calculator? (uite, și la noi a scris cineva despre asta, Bogdan Suceavă, în Vincent, nemuritorul) Ce-ar fi dacă s-ar putea prevedea evenimente la scară planetară/galactică? (se pare că asta s-a și întîmplat deja, am citit în Foreign Policy Romania despre Kalev Leetaru) Ce-ar fi dacă am coloniza Marte, cum ar fi viața acolo? Ce-ar fi dacă imprimantele 3D ar furniza organe pentru toate necesitățile de transplant? Ce-ar fi dacă am deveni independenți de petrol? Sau – de ce nu? – ce-ar fi dacă politicienii români ar avea, ca unic scop, fericrea poporului român?

Crezi că tinerii scriitori ar trebui să scrie direct în engleză? Mai are rost să-și dorească să publice în România? Dar să publice în format tipărit?

Crezi că cineva care nu e în stare să scrie un roman bun în limba română îl va scrie în limba engleză? Ca să scrii direct în engleză ar trebui să trăiești acolo, printre ei. Engleza care se învață în România este engleza conversațională europeană. Cu ea ne înțelegem cu bulgarii, cu nemții, cu suedezii. În Anglia e mai complicat. Au fost antologii pregătite în limba engleză de traducători cu bun renume la noi și, cînd a fost să le citească un scriitor vorbitor nativ de engleză, ni s-a spus îmi pare rău, nu știu ce engleză e asta, dar noi vorbim altceva. Există scriitori care au ales o carieră internațională, cum sînt finlandezul Hannu Rajaniemi (care trăiește în Scoția, la Edinburgh), israelianul Lavie Tidhar (care trăiește în Anglia, la Londra), islandezul Snorri Kristjansson (care trăiește și el în Anglia, la Londra)… mai zic?

Da, există și Serghei Lukianenko (trăiește în Rusia, la Moscova), și Andrzej Sapkovski (trăiește în Polonia), Dmitry Glukhovsky (trăiește în Rusia, la Moscova, dar a trăit și în Israel, Germania și Franța) – însă ei au vîndut sute de mii de exemplare din cărțile lor în Rusia. E vreun român care a vîndut măcar 50.000 de exemplare undeva? După 1990, nu înainte… Poate că mai repede drumul spre vest începe în partea de răsărit a Europei. Un tiraj mare convinge un editor occidental.

Bine, avem și varianta suedezei KarinTidbeck (trăiește în Suedia, la Malmö), care i-a impresionat pe Ann&Jeff VanderMeer și aceștia i-au publicat la editura lor americană cartea care i-a adus Premiul Crawford și nominalizări la premiile World Fantasy, Tiptree și Locus. Sau a finlandezei Johanna Sinisalo, care a reușit să publice în engleză la edituri mai mici (și a cîștigat un premiu Tiptree, avînd și două nominalizări la premiile Nebula și Sturgeon).

Nu cred că sînt rețete universal valabile. Dar cred că măcar un lucru au toți aceștia în comun: fie s-au stabilit în Anglia sau în SUA, fie au avut mare succes în țările lor (prin succes nu înțeleg zece cronici favorabile pe bloguri). Noi nu avem, deocamdată, nici de unii, nici de alții. Poate Costi Gurgu va reuși – și eu sînt convins că va reuși, cînd își va rescrie romanul Rețetarium în limba engleză – dar el este deja de cîțiva ani în Canada și, ușor-ușor, a început să fie cunoscut (avînd chiar nominalizări la premiile Aurora, dar pentru ilustrație de carte).

Să-și dorească tinerii să publice în România? Sigur că da! Să-și facă fani, să vîndă, să aibă un palmares și apoi cred că le va fi mai ușor să intre pe alte piețe.

De publicat pe hîrtie sau nu… Depinde fiecare ce editor găsește pentru cărțile lui. Uite, Ioana Vișan și Marian Coman au publicat cărți pe hîrtie în România, au devenit cunoscuți, au luat și niște premii de încurajare la convențiile europene de SF (așa se cheamă premiile astea, știu că în România sună un pic peiorativ, dar în fandomul european este un lucru cît se poate de onorabil) și au trecut la faza în care au ieșit cu volume în limba engleză în regim de self-publishing. Cu oarecare succes, se pare. Dacă vor atrage atenția unui mare editor occidental, cum s-a întîmplat cu Hugh Howey sau Andy Weir? Om vedea! E marea loterie a literaturii. Important e că s-au înscris în competiție.

Cît despre publicatul pe hîrtie sau în format digital… Știu că mulți își pun problema ce nevoie mai au de o editură, care doar cenzurează tinerii geniali și îi împiedică pe unii și pe alții să devină celebri și bogați. Crede-mă că orice editor din lumea asta ar dormi pe preșul autorului care vinde zeci de mii de exemplare, numai să-i dea lui cărțile să i le publice. Dar se întîmplă și ca editorul la care s-a dus tînărul cu manuscriul să nu aibă fler. Doar știm că și Stephen King a fost refuzat, și J.K Rowling, și Frank Herbert… Cărțile bune își găsesc editorul pînă la urmă, nu asta e problema. Problema e cît de hotărît este autorul, cît de mult crede el în propriile-i forțe.

Prin cenacluri aveam obiceiul să le spun tinerilor care veneau să caute un verdict despre propriile lor înzestrări literare că, dacă după una-două-nouă critici se lasă de scris, atunci nici n-au avut de ce se apuca. Cum ziceam mai devreme, cînd scrii trebuie să crezi în tine, în steaua ta, și să te ții de scris. Orice altă vriantă te face orice altceva, dar nu scriitor.

Despre sef-publishing, despre care tot mai mulți cred că este soluția chinurilor scriitorului persecutat, pot să zic doar atît: chiar vor toți scriitorii ca publicul să vadă textul original? Așa cum e scris, fără o redactare, fără o corectură? Vezi ce se întîmplă pe bloguri și pe Facebook. Sînt scriitori despre care chiar nu voiam să știu în ce relații sînt cu limba română. E dezamăgitor, zău. Apare din cînd în cînd cîte un scriitor care pune o însemnare pe blog sau pe Facebook și, cum îi dă drumul pe net, cum mai crapă o statuie din mintea mea (aici exagerez un pic, n-am eu atîtea statui în cap). Nu ți se pare că internetul are un zgomot de fond? E zgomotul pe care-l fac statuile astea care crapă…

Cred că mai repede schimbarea care va avea loc în industria cărții va fi ceva de genul celei imaginate de mine într-un articol pe care l-am scris pentru Observator cultural, „Haulică SRL”.

Adică self-self, dar nu de capul lui.


Dacă ți-a plăcut, apasă!

3 Comments for this entry

Florin Pîtea

March 19th, 2014 on 13:24

Edinburgh este în Scoţia, la nord de Anglia. În rest, felicitări pentru interviu! :)

michael

March 19th, 2014 on 16:14

Da, trebuia să zic Marea Britanie. Numai că noi cam folosim Anglia pentru toată țărișoara… În rest, da, știu și că Edinburgh este în Scoția, știu și că Scoția este în partea de nord. Oricum, mulțumesc pentru atenționare.

Ben Ami

October 9th, 2014 on 17:22

“La asta aș putea replica și eu că am citit nu trei, ci zeci de romane mainstream (să folosim acest termen totuși, ca să ne înțelegem) care nu mi-au spus nimic, nici ca temă, nici ca scriitură”… :) very big like :) cat despre “E vreun român care a vîndut măcar 50.000 de exemplare undeva?” unul tocmai ce a trecut pragul, inclusiv cel de la 100.000 (Mihail Gramescu) si-al doilea cred ca e Danut Ungureanu… cei de la Nemira stiu cu siguranta tirajele dumnealor! Danut cred ca are chiar doua peste 50.000 (una nefiind SF, si trecand de 80.000).

3 Trackbacks / Pingbacks for this entry

Michael Haulică şi duminicile Revistei de Povestiri: un interviu | Galileo Online, March 19th, 2014 on 13:24

[...] o avanpremieră la eveniment, blogul Revistei de Povestiri publică un interviu amplu cu Michael Haulică. Şi, ca de obicei, Mike reuşeşte să pună [...]

Întâlnirile Creative Writing Sundays | Revista de Povestiri, March 22nd, 2014 on 18:47

[...] Michael Haulică Dacă ți-a plăcut, apasă! Tweet [...]

Atelier de scriere SF | Revista de Povestiri, April 19th, 2014 on 02:57

[...] Haulică (blog, interviu) și Marian Truță [...]