INTERVIU CU MIHAI BĂDICĂ

Interviu realizat de Simina Diaconu.

Mihai Bădică a debutat în 2013 la Casa de Pariuri Literare cu volumul de povestiri „Șoricelul din Kitej-Grad” și ne bucurăm că a acceptat invitația noastră la Creative Writing Sundays, unde ne vedem pe 10 aprilie, de la 15:00, în Mansarda Lente. Până atunci, l-am luat la întrebări, să-l cunoaștem mai bine.

Am văzut că ai publicat proză scurtă în reviste – Tiuk, Revista de Suspans. Povestește-ne despre colaborarea cu ele, despre prietenii literare – grupuri, întâlniri, idei comune.

Nu sunt multe de povestit. Îmi amintesc că am avut super emoții cînd am trimis primul text la tiuk (nici nu mai știu ce text am trimis). O să-l publice? O să le placă? Și tot așa. Poate și din cauză că citeam și citesc pe tiuk. Nu-mi dau seama. Altfel, lucrurile decurg normal, eu trimit un text și ei îl publică și cam atît. Cît despre prieteniile mele cu scriitori, sunt sigur că nu sunt literare sau cel puțin eu nu le percep așa. Prima observație pe care o fac atunci cînd vine vorba de întîlniri literare este că dureaza cu orele și să stau la o bere cu scriitori devine foarte nesustenabil pe termen lung. Întîlnirile literare – mi se pare că ele au fost, mai degrabă, incursiuni într-o lume exotică, atipică, în care lucrurile își pierd logica lor rutinieră. Intrasem în undergroundul literar prin prietenii mei, scriitori, înainte să public un volum legat. Aveam experința publicării pe la diferite reviste și pe blog. După publicare, am intrat cu bilet la întîlnirile literare, dar nu mi s-a mai părut fun. Am observat orgolii și ambiții mari pe un drum lung de la invidie la admirație, iar exericițiul ăsta a fost unul destul de solicitant.

Cum ai ales editura pentru debut, pe ce criterii?

Am participat la un concurs de debut organizat de CDPL. Nu pare chiar o alegere, deși chiar asta e. La momentul respectiv, nu exista niciun criteriu. Între timp, lucrurile s-au schimbat. Experiența publicării la o editură mică a făcut ca lucrurile să pară mai prietenoase și a funcționat ca un exercițiu de desensibilizare sistematică.

Ai publicat primul tău volum de povestiri recent, în 2013. Cum ți s-a părut ce a urmat după publicare? Ce așteptări aveai? Mă refer la reacții, impact, consecințe ale publicării.

Era să zic că viața și-a urmat cursul ei firesc. Cam așa ceva. Cu siguranță, am învățat lucruri noi, am cunoscut oameni noi, au apărut colaborări noi. Am primit validări și comentarii de la oameni mișto, scriitori care-mi plăceau și asta mi-a dat curaj. Reacțiile au fost împărțite. Unora le-au plăcut textele, altora nu. Unii au înțeles ceva, alții altceva. Relativizarea a fost principala lecție învățată și a generat treptat în mintea mea un nou criteriu de selecție pentru textele mele. Să-mi placă, deși și asta e relativ, că de multe ori să-mi placă a depins de ce-i plăcea altuia.

mihai badica
Sursa foto: Flickr CDPL

Cum s-a infiltrat Delta în povestirile tale? Cum crezi că găsește un scriitor lucrurile despre care poate scrie cel mai bine?

Delta s-a infiltrat în mintea mea, treptat. Din copilărie. Tata era inginer piscicol și multe dintre vacanțele de vară le-am petrecut la Periprava, spargînd geamurile la pușcărie sau făcând slalom printre căcați de pelicani, specie protejată, pe bună dreptate, dar care acum 30 de ani nu era privită cu ochi buni pentru că haleau prea mult pește din bazinele de reproducere și, din cauza asta, oamenii de la fermă trăgeau în ei cu rachete de semnalizare, galbene, verzi… Da, s-a infiltrat în mintea mea din copilărie și mă bucur că a fost așa, în continuare mă întorc în Deltă cu certitudinea că brațul lung al progresului nu are nicio putere acolo și asta îmi dă un ciudat sentiment de siguranță. Știi că mințile noastre nu-și amintesc evenimente, ci amintirea evenimentelor respective. Mă sperie ideea că amintirile noastre suportă permanent modificări. Cele mai clare amintiri sunt cel mai adesea distorsiuni, falsificări. Cînd ne amintim un eveniment din trecut, ne aminim de fapt ultima oară cînd ne-am amintit despre el. Dacă pleci cu asta în minte, scrisul devine un fel de ocupație detectivistică prin care încercăm să legăm lucrurile din mințile noastre. Sau, cel puțin, eu încerc asta. Cred că lucrurile despre care un scriitor poate scrie cel mai bine sunt lucrurile față de care rămâne curios în timp ce scrie despre ele.

Faptul că ești psihoterapeut te-a ajutat în vreun fel în scris?

Mai degrabă, m-a încurcat. În psihoterapie, se produce la un moment dat o inflație de povestiri în mintea mea. Atunci mă ajută să citesc poezie. Poezia mă leagă într-un fel anti-narativ, îmi atrage atenția pe esențial. De multe ori, povestirile pe care le scriu pleacă de la un poem pe care-l scriu mai întâi. Cînd termin povestirea, am tendința s-o citesc tot ca pe-un poem. Ca și cum aș asculta o melodie.

Și mă mai ajuta să răspund la tot felul de întrebări. De ce delirez, ce înseamnă una sau alta, de ce fac asta, dacă o să scap vreodata de boala asta. Mă ajută să elaborez, să dau un plus de coerență travaliilor de gîndire.

Spuneai în prezentarea de pe site-ul CDPL că nu suporți gândul că te expui public prin scrierile tale. Ai rezolvat problema asta?

Da, am rezolvat-o destul de simplu. Nu mai scriu. Glumesc.

Da, așa am spus. Și-mi mai amintesc că așa mă și descriam imediat după publicare, aruncîndu-mă pe jos și dezvăluindu-mi părțile cele mai vulnerabile, doar așa, ca semn de bune intenții, într-o disperare totală, sperând ca lupii cei mari și puternici (literari, desigur) să nu mă rupă în bucăți. M-am gîndit că asta se întîmplă cu șoriceii în general, nu doar cu cei literari, că din cauză că sunt foarte mici, și emoțiile oamenilor față de ei sunt foarte mici. Mi-am dat seama, gîndindu-mă la cimitirele elefanților, cât de puternice sunt sentimentele noastre când asistăm la moartea unui animal mare și impunător. Mi-aș fi dorit să fiu un elefant, nu un șoricel, dar nu am avut de ales. Cred că aici m-a ajutat psihoterapia mai mult :), nu la scris. Am izolat mai bine un anumit capitol din viața mea. Mi-e greu să recitesc acum textele, mi se par infantile și narcisice. Am rezolvat cumva expusul ăsta în scris și în viață, în general. Pur și simplu nu-mi mai bat capul. Trăiesc și gata. Scriu și asta e. Șoricel, elefănțel, asocierile astea zoofilice mă fac întotdeauna să zîmbesc.

Crezi că există un tip de personalitate care crește șansele ca un scriitor să devină cunoscut mai repede, mai larg?

Doar dacă are bufee halucinator delirante. Asta am observat că atrage atenția imediat. De asemenea, delirurile mistice și sexuale atrag cu repeziciune atenția. Glumesc. Nu, nu cred că există un tip de personalitate. Cred în capacitatea de a scrie un text care să capteze proiecțiile cît mai multor oameni și, în felul ăsta, cred (s-ar putea să greșesc, nu mă pricep la marketing) că un scriitor poate deveni mai cunoscut sau, cel puțin, textul lui (freud cred c-a zis-o pe asta).

Ce planuri scriitoricești ai pentru viitor, la ce lucrezi?

Un nou volum de povestiri și un scenariu de film.


Dacă ți-a plăcut, apasă!