INTERVIU CU RĂZVAN PETRESCU

February 26, 2014 1 Comment

Interviu realizat de Simina Diaconu.

Răzvan Petrescu vine duminică la Creative Writing Sundays, așa că, dându-mi seama că a devenit un obicei să iau interviu scriitorilor invitați să vorbească despre scrierea creativă, am dat să-i iau și dumnealui același lucru. Dar, cum de-abia a publicat o carte de interviuri, a trebuit să ne jucăm ca să accepte: am făcut o parodie! Eu i-am pus întrebări-clișeu pompoase tâmpite, el mi-a răspuns în glumă. Vă las să vă bucurați de răspunsuri și vă aștept la simina [at] revdepov.ro dacă vreți să îl vedeți pe Răzvan Petrescu duminică. A, și citiți Rubato, altfel vă paște reflectorul de o mie de wați (vedeți mai jos). (Simina)

Sunteți considerat maestrul prozei scurte în România. Cum vă alegeți subiectele? Este aceasta o muncă ușoară?

Nu e o muncă uşoară să fii considerat maestru. Cum ieşi din bloc, cum se reped toţi să-ţi sărute mîna, unii se năpustesc chiar la gură, sigur că poţi să te laşi pupat dar mulţi au tulburări de coagulare, de comportament, aşadar e mai bine să te fereşti, să fandezi, să sari, de multe ori cazi şi nici aşa nu scapi pentru că se aruncă pe tine ca la rugbi. Îţi trebuie ore-n şir pînă să ajungi la prima staţie de metrou, deşi tu vrei să mergi patru, iar în vagon e şi mai rău, că se mişcă. La fel de dificilă e şi varianta tot atît de des întîlnită cînd tu trebuie să săruţi mîinile admiratorilor, or, cum de la o vreme toată lumea citeşte proză scurtă, efortul e titanic. Ajungi acasă cu buzele jupuite. Acasă nu-i mai simplu, deoarece dacă te apropii de 60 de ani – vîrsta la care ajungi maestru implacabil – ai mult mai mult succes la vecini decît în tinereţe. Şi te bruschează cu supa, toţi vor s-o mănînci pe-a lor. Iar copiii, chiar dacă-i ţii închişi în debara, într-un final vor dărîma uşa şi se vor azvîrli pe tine lovindu-te cu ursuleţul.

Despre modul cum îmi aleg subiectele nu pot spune nimic, fiindcă-i secret profesional. Voi dezvălui doar un singur lucru şi anume că am mereu nevoie de muze, iar muzele nu sînt atrase de literatura mea, aşa că le conving că-s bolnav, la loc de cinste stau tuberculoza, anemia, depresia, encefalita japoneză, rîia nu. Le stimulez vocaţia de infirmiere. Şi merg pe străzi cu o lumînare-n mînă.

Răzvan Petrescu scriitor

Ce ambiții are omul Răzvan Petrescu? Dar scriitorul Răzvan Petrescu?

Fac mereu confuzie între om şi scriitor, nici oglinda nu ajută. Singura manieră de a-i distinge ar fi prin amprentare, chiar dacă nu prea se mai găseşte tuş. Oricum, amîndoi au aceeaşi ambiţie: să-şi doneze organele. N-a mai rămas decît unul sănătos, dar chiar aşa, bolnave, sînt organe de maestru. Deja am solicitări de la mai multe centre de anatomie şi de înfrumuseţare.

O altă ambiţie ar fi să fie pace. Oamenii să trăiască în armonie, în iubire. Să ne iubim toţi, orbeşte. Să ne stimăm sinele. Să protejăm speciile pe cale de dispariţie, cum ar fi viermii de mătase.

În opinia dumneavoastră, care este secretul din spatele unei cărți de succes?

M-am uitat de multe ori în spatele unei cărţi de succes, ca să văd ce-i acolo, însă oricît m-am străduit, uneori şi cu lupa, orice-ar fi fost n-am reuşit să zăresc, părea să fie ceva ca un piton mic, nu sînt sigur. Cred c-ar trebui să puneţi întrebarea unui scriitor marcant, eu nu pot decît să fac supoziţii. Una ar fi că o carte de succes trebuie să aibă aceiaşi parametri emoţionali ca o telenovelă ori un meci de fotbal. Să se adreseze nevoilor elementare ale umanităţii, aşadar să fie scrisă elementar, cu multe elemente ale naturii. Ploaia şi dragostea sînt pe primul loc şi este indicat să se termine amîndouă prin căsătorie – pot fi căsătorii multiple. Lor li se poate face cel mai lesne publicitate, mai ales dacă-s între minorităţi naţionale şi sexuale, pentru că marketingului îi este mai la-ndemînă să împingă scriitorul. De reţinut că maximum de vînzări îl poţi obţine dacă eşti chiar tu o minoritate şi te duci la biserică în fiecare zi – religiozitatea este un factor-cheie în promovare. Este bine să ai la tine o icoană mare.

Cum ați motiva generația tânără să-și lumineze spiritul prin lectură?

Aş folosi reflectoare de o mie de waţi sau o expunere prelungită la soare, de preferat la Mamaia. O radiaţie adecvată emisă de-un corp incandescent ajută enorm spiritul tînăr, care-i ca o plăntuţă, să crească înalt şi viguros. Teoria mea este că acest spirit nu poate fi susţinut vital decît prin fotosinteză. Chiar dacă-i pitulat într-un ventricul şi are 21 de grame, mulţi îl confundă cu sufletul şi adevărul este că-s uşor de confundat dacă ne gîndim că şi sufletul are nevoie de influx electromagnetic, de bronzaj. Pe scurt, nu găsesc lecturii nici un rol în iluminare, în schimb sînt sigur – am şi dovezi – că poate determina diferite tipuri înălţătoare de sinucidere, predomină cele de la balcon, explicaţia e simplă: cititul ridică spiritul tînăr pînă la ultimul etaj, iar de-acolo nu mai poate coborî decît prin planare. Aş îmboldi noua generaţie să citească numai cărţi în care omul e bun şi binele învinge – chiar dacă lipsind răul, nu se ştie pe cine învinge. I-aş mai îndemna pe tineri să folosească cocaina cu moderaţie, deoarece aurolacul e mai ieftin. La nevoie aş folosi metode de constrîngere. Printre ele, opera completă a lui Hegel e cea mai uşoară.

Care mai este, în ziua de azi, rolul intelectualului în cetate?

Cetatea modernă nu mai seamănă cu cea de ieri, nu mai are fortificaţii, tunuri, pază, intră cine vrea, mai ales de la ţară, iar oamenii de la ţară sînt periculoşi din simplul motiv că nu pot scăpa de nostalgia cîmpului, contaminîndu-i pe puţinii citadini rămaşi, cărora li se face brusc dor de pătlăgele. Nici intelectualul de azi nu mai seamănă cu cel de ieri, care era mai modern, mai rar. Acum, în cetate au apărut puzderie de intelectuali cu părul dat cu gel şi unghii artificiale. Rolul lor pare a fi dărîmarea cetăţii. E doar o aparenţă, pentru că în realitate nu mai au nici o atribuţie, nici o menire, nici un scop, exceptîndu-l pe acela de-a mişuna de colo-colo, postînd în momentele de stop-cadru mesaje isterice pe reţelele de socializare. Şi cu toate că au voie să se laude între ei, nu profită de acest drept fundamental preferînd să se înjure, de obicei pe bresle. Totuşi mulţi sar liniile de demarcaţie şi-i atacă pe cei din altă categorie, scriitorii fiind cei mai expuşi pentru că practică şi cea mai veche profesie din lume – în ciuda celor ce se povestesc, scrisul e cea mai veche meserie, nu prostituţia. Dacă n-ar fi preexistat scrierea, n-ar fi apărut nici curva.


Dacă ți-a plăcut, apasă!

1 Trackback or Pingback for this entry

Întâlnirile Creative Writing Sundays | Revista de Povestiri, February 26th, 2014 on 16:37

[...] Răzvan Petrescu Dacă ți-a plăcut, apasă! Tweet [...]