INTERVIU CU T. O. BOBE

September 24, 2014 1 Comment

Interviu realizat de Simina Diaconu.

Cum mi-am petrecut vacanța de vară, Contorsionista, Centrifuga – iată ce cărți puteți cumpăra duminică de la Bastilia, locul în care ne întâlnim cu autorul lor, de la 15:00, la Creative Writing Sundays.

Până atunci, aveți mai jos câteva aperitive. Dacă vi se face poftă de mai mult, înscrieți-vă ca spectator la sundays at revistadepovestiri punct ro.

„Sînt maniacal cu virgulele, cu legăturile logice ale intrigii, cu ritmul frazei, și, de cele mai multe ori, citesc cu voce tare ce scriu, ca să aud cum sună.” (sursa) Spune-ne mai multe despre logică și ritm în literatură.

Nu știu cît de multe se pot spune într-un interviu, dar știu că majoritatea oamenilor își închipuie că literatura, dar și celelalte arte în general, n-au a face cu exactitatea. Că nivelul de realizare al unei povestiri, de exemplu, dacă nu e măsurabil strict cantitativ, exclude o anumită precizie, mai apropiată, după părerea mea, de precizia biologică decît de cea mecanică. Nu poți avea, să zicem, un dialog de 30 de pagini într-un lift funcțional, între etajul 4 și 9, decît dacă vrei să obții un efect comic sau de absurd. Nu poți face un pensionar din Crîngași să împuște o florăreasă din Domenii, decît dacă oferi minime indicii despre motivația lui, fie ea și un acces de nebunie temporară, numai pentru că ai nevoie ca un biciclist care trece prin balta de sînge să lase urme la cîțiva kilometri, undeva pe la Dristor. Ofer exemple grosiere, pentru a fi cît mai clar cu putință. Un personaj care a fost coleric vreme de 267 de pagini într-un roman, nu prea are cum să apară pe urmă brusc într-o scenă în care lustruiște meticulos argintăria. Cît despre ritmul frazei, cred că fiecare dintre noi s-a întîlnit cu cărți, fie ale autorilor români, fie traduceri, în care se împiedicau la citit, iar o unitate ficțională are nevoie de un ritm al frazei unitar. Într-un fel sună fraza lui Saramago, de exemplu, în alt fel cea a lui Carver. Dacă îți scapă din vedere această unitate de ritm, oricît ai respecta alte reguli ale compoziției, oricîtă imaginație ai avea, ochii cititorului o să se poticnească în pagină. Dar există și un altfel de ritm, nu doar al frazei, ci și al povestirii sau, după caz, al romanului. Există și un ritm al dezvoltării fiecărui personaj, al intrigii sau al configurării semnificației. De asemenea, se poate vorbi despre un ritm vizual sau un ritm al dialogului. Gîndiți-vă cum e dialogul în Conversație la Catedrala și cum e la Caragiale, în Cum se înțeleg țăranii.

Spuneai într-un interviu că nu există agenți literari în România. Care e rolul lor în alte țări și ce profil au oamenii care se ocupă cu așa ceva? (poate îi vine cuiva ideea să devină!)

Ba există agenți literari în România, iar cel mai cunoscut exemplu e Simona Kessler. Numai că agenția ei face doar jumătate din jobul unui agent, respectiv negociază pentru limba română drepturile unor autori deja publicați, deja consacrați în alte părți ale lumii. Și nici n-are cum să fie altfel, cîtă vreme nu există o cerere și o ofertă suficient de mari pentru autorii români, nici pe piața internă, nici pe piața externă. În condițiile în care să scrii sau să publici autori români nu e o afacere, n-au cum să existe agenți literari, pentru că n-au cum să supraviețuiască din asta. Ce procent aș putea să-i ofer unui agent care să-mi negocieze drepturile cu o editură, dacă după ce public o carte nu obțin din drepturi de autor nici banii pe care i-am dat pe țigări cît timp am scris-o? Pentru debutanți, pentru că asta bănuiesc că vă interesează mai mult, dar nu numai, rolul agentului e acela de filtru între editură și autor. În lumea anglo-saxonă e greu, dacă nu cumva imposibil, să publici fără să ai un agent. Nici o editură cît de cît serioasă nu-și pierde timpul cu tine. Primul coș de gunoi e al agentului literar și abia al doilea al editurii. Numai dacă treci de cel dintîi ai șanse să-l eviți pe al doilea, dar n-ai nici o garanție că asta n-o să se-ntîmple. Și, dacă vorbim de profilul unui agent, cred că trebuie să aibă ceea ce se numește simțul afacerilor și să cunoască bine piața de carte unde vrea să își vîndă marfa. La fel ca un intermediar din orice alt domeniu. Cine vrea poate să aibă și gust literar, dar asta abia în al doilea rînd.

T.O.Bobe

Burse de creație, rezidențe artistice – există și în România lucrurile astea? Ar fi/sunt de ajutor?

Eu am avut acum cîțiva ani o scurtă bursă de creație în România, dar, deși era implicat și statul, finanțarea venea de le ProHelvetia. Acum nu știu să existe așa ceva. Pentru scriitori sînt cu siguranță de ajutor, dacă nu cumva sînt vitale, în condițiile în care din drepturile de autor nu pot supraviețui. Dar sînt esențiale și pentru calitatea literaturii. Dacă nu ai timpul necesar (iar time is money) ca să te concentrezi pe o carte atunci cînd o scrii și mîzgălești doar cîteva rînduri după ce vii obosit de la serviciu, asta n-are cum să nu se vadă în calitatea produsului final. Și nu e vorba numai de bani, e vorba și de emulația artistică dintr-o astfel de rezidență, unde ai avea ocazia să te întîlnești cu alți autori sau cu altfel de artiști, cu muzicieni, cu pictori, cu fotografi. Însă profitul nu e doar al scriitorilor sau al editurilor care i-ar publica. Ar fi și profitul comunității care oferă astfel de burse, indiferent dacă e vorba de o țară sau de o comună. Dar pentru ca astfel de burse să existe și în România e nevoie ca atît administrația (locală sau națională), cît și mediul de afaceri să înțeleagă beneficiile care ar putea veni din ceea ce se numește soft power.

 „După Revoluție, la noi, singurul scriitor constant a fost Mircea Cărtărescu. În rest, cu toții ne-am risipit în tot felul de alte lucruri.” (sursa) Ce înseamnă lucrurile astea, constanță versus risipire, atunci când știi cine ești?

Ești cine ești, nu cine știi că ești. Pe mine, de exemplu, nu mă ajută la nimic să știu că sînt cel mai bun clăpar din cea mai tare trupă de post-punk din sud-estul Europei, cîtă vreme n-am pus în viața mea mîna pe o clapă. Și bănuiesc că nici pe alții nu îi ajută prea mult. Asta ca să nu spun, tot așa, în stilul filosofiei de scara blocului, că nu ești niciodată cine ești, ci doar cine devii. Nici măcar pentru mine n-am fost autorul Contorsionistei înainte s-o scriu, ci al altei cărți, care semăna doar într-o anumită măsură cu ea. Iar acum, dacă o să mai scriu vreodată, n-am cum să fiu autorul cărților pe care le-aș scrie. Dar, ca să ieșim din înțelepțismele astea, constanța e esențială pentru calitatea scrisului. E ca atunci cînd conduci mașina. Cu cît conduci mai mult, cu atît capeți fluență, îți intră în reflex anumite lucruri pe care, imediat după ce le înveți, le faci conștient. Iar calitatea scrisului depinde de măsura în care toate tehnicile astea care se învață la cursurile de creative writing îți intră în reflex, așa cum îi intră unui șofer în reflex să schimbe vitezele sau să semnalizeze. Depinde de măsura în care nu te mai gîndești la ele cînd scrii, pentru că ți-au intrat în subconștient și poți să fii atent la ce e cu adevărat important, la diferența dintre cartea ta și miile de alte cărți asemănătoare, la rostul scrisului (presupunînd că există vreunul), la cîtimea de insolit pe care o poți aduce, sau nu, în literatură.

Ce au în plus, în minus scriitorii care pot scrie și scenarii? Tu mai scrii scenarii?

Nu, nu mai scriu. Am scris vreo douăzeci și ceva, acum multă vreme, pentru un serial de televiziune, pe urmă încă vreo două-trei scenarii de lung metraj de ficțiune, dar fie n-au interesat producătorii (erau producții scumpe și deloc în linia noului val românesc), fie n-au obținut finanțare de la CNC, așa că am lăsat-o baltă. Nu știu dacă se poate spune că scriitorii care scriu și scenarii au ceva în minus față de cei care scriu doar literatură, dar nu e obligatoriu să aibă nici ceva în plus. Scenariile și literatura sînt două lucruri complet diferite. Unele sînt doar o parte dintr-un produs, cîtă vreme o povestire sau un roman e chiar obiectul artistic. Poți să înveți din scenarii ceva mai bine simțul proporțiilor, pentru că cinematografia e o artă mai apropiată de ceea ce se numește cu un termen peiorativ „comercial” și ai altfel de constrîngeri acolo. Poți să înveți să-ți negociezi schizoid cu tine însuți, în calitate de scriitor de literatură, soluțiile artistice, pentru că a scrie scenarii e o muncă de echipă, unde ai de-a face cu producătorul și cu regizorul, ca să nu mai vorbim de pitch-urile de unde ai putea obține finanțare. Într-o oarecare măsură poți să înveți să faci un dialog (presupunînd că nu scrii scenarii pentru poeme cinematografice), dar în general cine are simțul dialogului în literatură îl are și în scenarii și viceversa.

Spui despre Contorsionista: „Am scris sau rescris în paralel mai toate povestirile, pentru a păstra controlul asupra ansamblului – aveam nevoie de motive recurente sau de variațiuni în jurul acelorași constante.” (sursa) De ce e importantă o umbrelă, o idee unificatoare, un concept pentru o carte de povestiri? Că tot avem câțiva cursanți care se pregătesc să debuteze.

Povestirea, prin dimensiunile ei, nu face parte dintr-o specie destinată ab initio să apară într-o carte, ci într-o revistă. Sigur, dacă ești un autor consacrat, îți poți permite luxul de a publica o antologie cu trei povestiri de dragoste realiste, două SF-uri, șase rurale expresioniste și un pulp fiction horror. Iar motivul pentru care lumea o să te cumpere o să fie extraliterar, o să fie doar curiozitatea stîrnită de numele tău. Însă chiar și în cazul ăsta o carte cred că trebuie să fie mai importantă decît autorul ei. E o chestiune de respect față de cititorul care nu te poate lua pe bucăți, ci cumpără tot volumul. Bineînțeles că un element unificator poate fi și un stil sau o viziune asupra lumii pe care le propui, nu doar o temă. Dar trebuie să le ai, nu să-ți aduni diverse povestiri între niște coperte doar de dragul de a-ți vedea numele asociat cu un ISBN. Cel puțin eu, atunci cînd citesc o carte de povestiri, simt nevoia unei minime coerențe, indiferent la ce nivel al textului s-ar situa. Iar dacă vorbim strict de Contorsionista, așa mi-am dorit-o, ca pe un întreg modular, în stiluri variate și construit inclusiv pe principiul vaselor comunicante.

Legat de întrebarea de mai sus, scot un pasaj din textul despre joc pe care l-ai dat de citit oamenilor care vin duminică la CWS: „O mașină, de fapt, este un puzzle de piese concepute pentru a se adapta unele altora și pentru a funcționa în armonie. Dar înlăuntrul acestui joc, de o desăvârșită exactitate, intervine un joc de altă natură, ceea ce-i dă viață. Primul este asamblare strictă și mecanism de ceasornic, al doilea, elasticitate și libertate de mișcare.” (Eseuri despre imaginație, Roger Caillois) Recomanzi riscul și viața? Cer o mică pledoarie.

Bine, fie! Dar e posibil să nu fie vorba de viață și risc așa cum s-ar putea aștepta unii, de o povestire sau o carte în care doi tractoriști violează o călugăriță, pe urmă jefuiesc o bancă, de unde unul dintre ei contactează ebola, iar pe urmă scapă, cu ajutorul unui vaccin experimental, în Australia, unde fugise cu banii furați de la partenerul său, pentru că visul lui de copil era să devină vînător de canguri. Sigur că e posibil să fie vorba despre un fel de viață și în cazul ăsta, dar atunci cînd am ales eseul lui Caillois eu mă gîndeam la viața textului, nu doar a personajelor. Poți avea o povestire perfect valabilă din punct de vedere tehnic, dar care să fie proastă, pentru că e moartă. Pentru că nu devine, ci este. Cred că nu sînt singurul care a dat peste cărți care nu sînt altceva decît o expoziție mai amplă a premiselor primelor pagini, peste cărți pe care le poți abandona la mijloc fără să pierzi mare lucru, pentru că știi cum o să se termine. Și nu mă refer aici la intriga previzibilă, ci la evoluția cărții în timpul lecturii. Pentru că o carte, așa cum este și o melodie, nu e un obiect artistic în spațiu, ci în timp. Ceea ce e spațiul pentru o sculptură, e pentru o carte timpul citirii. Și, dacă în timp ce o citești nu evoluează, dacă nu i se adaugă noi straturi, dacă nu îți modifică perspectiva asupra paginilor anterioare și, eventual, dacă e perfect identică sieși la recitire, din punctul meu de vedere e o carte pe jumătate ratată.


Dacă ți-a plăcut, apasă!

1 Trackback or Pingback for this entry

Întâlnirile Creative Writing Sundays | Revista de Povestiri, September 24th, 2014 on 13:14

[...] T. O. Bobe [...]