LINIȘTE

Povestire scrisă de Ramona Micu, aleasă de Dănuț Ungureanu la Creative Writing Sundays, pe 9 aprilie 2017, la tema „mici distopii, localizate într-o Românie a viitorului, sau una alternativă, din care să nu lipsească însă umorul, fie el chiar și negru.”

Ramona Micu

Cu obloanele trase, Luminiṭa lucrează. Tastele tresar sub apăsarea grăbită a degetelor ei, care adaugă variabile ṣi condiṭii unei aplicaṭii de Android. Niciun sunet exterior nu-i tulbură munca. Din cȃnd ȋn cȃnd, se ridică de pe scaun, se ȋntinde ṣi-ṣi pune un pahar cu apă, pe care ȋl bea rapid, din cȃteva ȋnghiṭituri. Se ȋntoarce apoi la birou ṣi continuă introducerea liniilor de cod, una după alta, fără ezitare.

Să vezi tu ce aplicaṭie tare o să iasă, milioane de dolari o să iau pe ea, ȋi spune lui Tibi, care dă din cap uṣor absent, da, dacă o să ai cui să o vinzi. Cum ȋṭi place ṭie să-mi strici cheful, ȋi spune, iar el ridică din umeri a scuză. De ṣapte luni nu a mai ieṣit din casă. De ṣapte luni, mai bine zis, nu a mai văzut lumina soarelui. Stă tot timpul ascunsă după obloanele ȋntunecoase, lucrȃnd, citind sau ascultȃnd muzică la căṣti. Uneori, seara, cȋnd Tibi ajunge acasă, stă de vorbă cu el. Ȋn ṣoaptă, după ce s-au asigurat că toate uṣile sunt bine ȋnchise ṣi niciun zgomot nu răzbate ȋn afara apartamentului. Ce-ai făcut azi, ce se mai aude pe-afară, chestii de genul ăsta. Banalităṭi, ai zice. Doar că, pentru Luminiṭa, ele reprezintă singura sursă de informaṭie referitoare la lumea de afară.

O dată pe lună, vine doctorul să o vadă. E singurul om, ȋn afară de Tibi, pe care l-a văzut ȋn ultimul timp. De vorbit nu ȋi vorbeṣte aproape deloc, cȃteva ȋntrebări scurte la care răspunde la fel de scurt, cum te simṭi, bine, cȃteva indicaṭii, trei mililitri o dată pe zi, la culcare, ṣi cam asta e tot. Cȃnd se apropie ȋnsă vizita doctorului, devine tot mai agitată, pulsul ȋi creṣte nebuneṣte ṣi ṣi ȋṣi ȋntrerupe pentru o zi ȋntreagă lucrul la aplicaṭie. Nu că ar fi nevoie, dar pur ṣi simplu nu se poate concentra, se plimbă nervoasă prin casă pȃnă la ora stabilită, schimbȃnd două-trei ṭinute ṣi studiindu-se ȋn oglindă. Deṣi este bătrȃn, gras ṣi chel, simte o oarecare nevoie să se facă frumoasă pentru el. Tibi o priveṣte amuzat, iar te-ai machiat pentru boṣorog, nu pentru el m-am machiat, ci pentru mine, cea de dinainte.

Uneori, de afară răzbat zgomote care o ȋnfricoṣează. Voci aspre, care dau ordine. Paṣi apăsaṭi ȋn faṭa geamurilor. Luminiṭa se ascunde ȋn dormitorul cel mic, se ghemuieṣte după un scaun plin cu haine ṣi tremură, sperȃnd să treacă repede. O singură dată sunaseră la uṣă. Preṭ de cȃteva clipe, ȋṣi ṭinuse respiraṭia. După cȃteva sonerii ṣi vreo două-trei bătăi puternice ȋn uṣă, renunṭaseră.

Luminiṭa rămăsese ȋnsă ascunsă pȃnă seara, cȃnd venise Tibi acasă. Ȋi amorṭiseră picioarele ṣi o durea spatele, dar ȋi era prea teamă să iasă de acolo, să se miṣte, să facă vreun zgomot, dacă n-au plecat, dacă e o capcană. Tibi o căutase o vreme prin casă, ȋn liniṣte, ȋi auzea paṣii pe parchetul scȃrṭȃitor din sufragerie, pȃṣ pȃṣ pe hol, uṣa de la bucătărie, apoi intrase ȋn dormitor, căutȃnd-o cu privirea printre haine. Hai, puiule, ieṣi de acolo, sunt eu, ȋi ȋntinsese o mȃnă caldă ṣi-o ridicase uṣor, mȃngȃind-o cumva pe umeri.

Cu lacrimi ȋn ochi, ȋi povestise atunci spaima, pumnii ȋn uṣă, bătăile haotice ale inimii. Făcuseră doar un exerciṭiu, o simulare, i-a spus Tibi atunci, nu te ȋngrijora, baby, eṣti ȋn siguranṭă, au sunat ȋntȃmplător la noi. Cȃteva zile după asta, nu putuse dormi. Copilul o lovea cu putere, o durere ascuṭită o ȋncerca periodic ȋn partea de jos a burṭii, se apropia momentul. Ṣtia că va trebui să se descurce singură cȃnd va fi, doar dacă avea noroc ar putea să fie ṣi Tibi acasă atunci. Nu că el i-ar fi cu adevărat de folos, aproape că leṣinase ȋn singura ocazie din viaṭa lui cȃnd trebuise să i se facă o injecṭie.

Ȋn aṣteptare, Luminiṭa se aṣeza ȋn fiecare dimineaṭă ȋn faṭa calculatorului. Internet nu mai avea de mult, nu mai era voie. Camerele foto ṣi telefoanele fuseseră toate confiscate, fisierele ṣterse, numerele nealocate. De pe hard ṣterseseră la Momentul Zero toate fiṣierele personale, nici măcar o poză nu scăpase. Format, erase, install Win 5.5. Cu multe cereri ṣi audienṭe, Tibi reuṣise să obṭină aprobare să instaleze, pentru uz personal, subliniat cu două linii groase, cȃteva aplicaṭii ṣi progrămele, o versiune ciuntită de Office, Studio App ṣi-un editor de muzică. Aduse pe un stick securizat, de la Organizaṭie. Doar pentru că ṣeful lui cunoṣtea multă lume bună. Rostit apăsat, cu ochii daṭi peste cap. Dar pentru Luminiṭa era bine ṣi atȃt. Era singurul lucru care o distrăgea cȃt de cȃt de la spaima intensă cu care convieṭuia de atȃta timp. Cȃnd nu programa, desena. Rudimentar, ȋntr-o versiune veche de cel puṭin zece ani de Paint. Soare, iarbă, albinuṭe, lumină. Mai ales lumină, alb-gălbuie, cu miros de primăvară, spera ea.

Ȋn ziua aceea, Tibi plecase ṣi-o lăsase dormind. Ṣtia că nu-i place, dar i se făcuse milă să-i strice somnul, mai ales că o auzise foindu-se toată noaptea, ce dă din picioare gogoṣica noastră, ȋi spusese zȃmbind uṣor, de unde ṣtii că e fată, o ȋntrebase el de mai multe ori, uite ṣtiu ṣi gata, e o fată frumoasă, cu ochii verzi, ca tine. La scurt timp după ce el ȋncuiase uṣa, cheia mare ȋn yala de sus, cheia mică răsucită de trei ori ȋn broasca de jos, Luminiṭa deschisese ochii, ȋṣi masase cu o strȃmbătură piciorul ȋn locul unde un cȃrcel nemilos o chinuia ṣi dăduse să se ridice din pat.

O durere ascuṭită o ṭintuise la loc. Respiră adȃnc ṣi concentrează-te, ȋṣi repetase ȋn gȃnd. Unu, doi, trei, fetiṭa mea cu ochii verzi o să vină pe lume liniṣtită ca o zi senină, pereṭii dormitorului sunt dublaṭi, niciun zgomot n-o să răzbată ȋn afară. Cȃteva ore bune se chinuise Luminiṭa să nască. Durerea intensă venea ṣi pleca, venea ṣi pleca, venea ṣi nu mai pleca, rămȃnȃnd cumva agăṭată de ea. Niciun sunet nu ieṣea din gȃtul ei uscat. Ȋntr-un scurt moment de pauză, reuṣise să se tȃrască pȃnă ȋn bucătărie ṣi ȋnapoi, aducȃnd o sticlă de apă. Din care nu mai avea oricum putere să bea. Se prăbuṣise apoi ȋnapoi ȋn pat, pe cearṣaful ud ṣi răvăṣit. Născuse, ȋntr-un final, după sosirea lui Tibi. Care ridicase fetiṭa ȋn braṭe, sst, draga tatii cu ochi căprui, nu e voie să plȃngem, ṣi-i tăiase cordonul cu singura foarfecă din casă, ȋndesată bine acum ṣapte luni, să nu se simtă la pipăit, ȋn mijlocul pufului unei perne. Fetiṭa se lipise de el, zbȃrcită ṣi roṣie.

Sub ferestrele de la dormitor, paṣi cadenṭaṭi. Luminiṭa ȋngheṭase. Stai liniṣtită, e doar patrula de seară. Paṣii se auzeau tot mai aproape, un fȃṣȃit aspru atinsese uṣa de la intrare. Sst, făcuse din nou Tibi, punȃndu-i fetiṭa ȋn braṭe. Se dusese apoi tiptil spre uṣă, lipindu-ṣi urechea aproape de locul unde fusese cȃndva un vizor. După cȃteva minute, deschisese uṣor. Cu fetiṭa lipită de piept, Luminiṭa tremura necontrolat. După o vreme, se auzise din nou uṣa. Tibi intrase uṣor ȋn dormitor, cu un fel de zȃmbet pe buze. Sau poate doar aṣa i se părea ei, lumina lămpii de birou era atȃt de difuză că era greu să distingi mai mult decȃt niṣte umbre confuze.

Au ridicat parṭial interdicṭia, ȋi spusese el. De mȃine, au voie ṣi femeile pe stradă. Acoperite ṣi doar ȋn proximitate, dar au voie. Poṭi ieṣi să vezi soarele, se anunṭă o zi senină.


Dacă ți-a plăcut, apasă!