Povestire scrisă de Simona Goșu, aleasă de Maria Manolescu la Creative Writing Sundays, pe 18 decembrie 2016, la tema „povestire/piesă scurtă în care un personaj își dorește foarte mult să atingă un anumit scop – cum anume acționează ca să-și atingă scopul și cu ce costuri?” Motivul alegerii: „pentru că scrie cu insight și e stăpână pe poveste și voci”.
Mamaie mă lasă să mă joc cu bijuteriile ei. Are multe. Le ţine într-o cutie rotundă de sticlă, ca un castron cu capac. Pun capacul de-o parte şi le amestec pe toate: mărgelele, lanţurile, brăţările, medalioanele, inelele, agrafele, nasturii şi acele de siguranţă. Mi se încurcă pe degete. Mamaie e în spatele meu, dar nu mă vede, e ocupată cu serialu’. S-a prins iar fotografia cu Adi printre şiraguri. Mamaie ţâţâie, cine ştie ce-a mai făcut sultanul. Întorc capul peste umăr şi-mi răsucesc mărgelele pe degete, le fac ghemotoace. Mamaie stă la televizor cu ochii pe jumătate închişi şi gura puţin deschisă. Cruciuliţa de la gât îi urcă şi îi coboară pe piept când respiră. Fotografia s-a desprins dintre ghemotoace şi mi-a intrat între arătător şi mijlociu; îmi strâng degetele să nu mai fugă de-acolo. Ultima dată s-a agăţat rău printre lanţuri şi s-a îndoit. Mamaie respiră şi mai greu, şi mai tare, de zici că o apasă cineva pe piept. Adi e cel mai curajos unchi – că s-a urcat pe tren în noaptea de Anul Nou şi de-aia Mamaie şi Tataie nu au niciodată musafiri de Revelion. Parcă văd că şi diseară ne ducem devreme la culcare. Dacă nu dorm bine la noapte, nu o să mă pot scula de dimineaţă, să merg cu sorcova, aşa zic ei. Odată am auzit-o pe mama cum povestea că în noaptea aia, înainte să meargă la gară, Adi a venit la noi la garsonieră, dar ea nu i-a dat drumul; nici măcar nu s-a uitat pe vizor, credea că sunt colindătorii. Eu eram mică, aveam vreo doi ani. Dacă auzeam soneria, mă duceam şi ascultam la uşă, poate aşa se uita mama pe vizor.
Îmi afund şi mai tare mâinile în bolul de sticlă şi frământ cum frământă mamaie cozonacul. Am toate şiragurile pe degete, au făcut şi noduri. Desfac za cu za, mărgea cu mărgea, le despletesc ca pe codiţele păpuşilor. Le potrivesc pe culori – cele roşii cu cele verzi, cele negre cu cele albe şi cu cele albăstrui, cele galbene cu cele mov. Trag cu ochiul la Mamaie – ce fleaţă! Îi cade capul în piept, iar o să mă-ntrebe pe mine cum s-a terminat episodul azi. Îmi pun cerceii, mărgelele şi broşa cu pietre gălbui – sunt singurele de la care nu-mi miros urât mâinile. Prima oară când le-am atins, am crezut că sunt din ceară, le-am aruncat, mi s-a părut că se mişcau nişte gâze prin ele. Mamaie le-a adunat de jos şi mi-a zis să am grijă cu ele, că se sparg uşor, că sunt „chihlimbaru’ de la Adi”. Dacă ar fi ale mele, le-aş sparge cum sparge Tataie nucile, să văd ce au înăuntru.
Mă uit la fotografia întunecată şi îndoită. E tânăr, brunet, cu părul mare, cu o cărare adâncă, în stânga; nu i se vede decât capul lăsat un pic într-o parte şi gâtul cu nodul cravatei. Mi se pare grăbit cum zâmbeşte aşa, cu ochii mari, cu buzele unite şi pare că nu vrea să stea la poză sau poate voia să zică ceva şi fotograful nu îl lăsa; nu seamănă cu mama, are nasul mare ca Mamaie. Încerc să-i văd faţa sus, pe un tren în mişcare. Închid ochii. Îl văd. Poartă un costum negru, cămaşă albăşi are nişte picioare de uriaş. Când păşeşte pe tren, cravata îi joacă dintr-o parte în alta, părul îi saltă şi îi acoperă ochii. Trenul pornește uşor. El se apleacă în faţă, se lasă pe vine. Acum se ridică, îşi îndreaptă spatele, se uită în toate părţile. Se clatină ca un om de la circ, care merge pe o sârmă întinsă, dar nu cade. Sunt jos. Mă vede din depărtare, zâmbeşte grăbit ca în poză, cu ochii nemişcaţi, neclipiţi. Îmi face cu mâna. Trenul se mişcă mai repede, mai tare. Îşi coboară cu grijă mâna dreaptă spre buzunarul sacoului, în timp ce stânga i se bălăngăneşte ca o aripă mare. Îmi strâng buzele cu mâna şi îi strig:
— Ai grijă, Adi!
— Sssst, nu mi-e frică, aud o voce care mă linişteşte, e un glas subţire, firav ca de copil.
Scoate din buzunar nişte obiecte mici, care sclipesc, le aruncă în aer şi le prinde. Râde, râde tare şi le azvârle acum mai sus. Ele se înalţă într-un cerc auriu. Adi se leagănă pe trenul care prinde viteză şi mai mare. Roţile se învârtesc mai repede, mai tare; vâjâitul se apropie de mine. Îl văd bine acum, îi văd faţa mare, galbenă ca pietrele pe care le-aruncă şi le prinde rapid de parcă i se lipesc de degetele lungi. Le apucă cu repeziciune pe toate – după o ultimă aruncare – şi se lasă pe vine cu mişcări line. Le strânge în ambele mâini. Îşi înclină capul cu ochii la mine şi îşi apropie pumnii de bărbie, apoi îi desface, întinde braţele şi le aruncă în dreptul meu, pe peronul pustiu, unde nu sunt decât eu. Mă priveşte ghemuit de pe tren, cu ochii ficşi. Părul i s-a aşezat cuminte, negru şi mare; îi văd cărarea din stânga, ca o tăietură lungă, neîntreruptă. Buzele i se dezlipesc şi se mişcă, nu le aud când rostesc, dar sunt sigură că-mi spun:
— Ia-le, sunt pietrele tale! Află misterul din ele, sunt ale tale!
Trenul şuieră puternic şi se îndepărtează cu Adi ghemuit, nemişcat deasupra. Îi fac cu mâna, dar nu îmi răspunde, rămâne cu ochii fixaţi la mine, nu îi e frică.
Strâng fotografia mică în mână, o simt cum se înmoaie. O netezesc şi o pun la loc în cutia de sticlă, o acopăr cu mărgelele roşii şi verzi.
— Mamaie trezeşte-te, trezeşte-te, o apăs de câteva ori pe umăr. Ţi se termină Magnificul, iar ai adormit? îi strig în ureche.
Mamaie se sperie, se şterge la gură şi îşi împreunează mâinile pe piept. Se uită la mine cu ochii întredeschiși, parcă nu mă recunoaşte din priviri; cred că mă vede mai mult cu nasul ei mare.
— Ţi-e foame, Măriuţă? mă întreabă şi se lasă într-o parte să vadă ecranul din spatele meu. Dă-te şi tu într-o parte, să vadă Mamaia serialu’.
— Ce să mai vezi, Mamaie, nu vezi că e scrisul de final acu’?! Gata, ţi s-a terminat serialu’!
— Da’ tu iar te-ai gătit cu chihlimbaru’? îmi zice cu ochii mijiţi la televizor, de parcă nu mă crede că s-a sfârşit.
— Mamaie, de ce nu îţi pui tu ochelarii, cum îţi zice mama? O să-ţi strici ochii, că ţi-i faci mereu aşa mici!
— Nu-mi mai stric eu ochii, Mărie, că s-au stricat ei demult. Tu dă jos podoabele astea, că şi-aşa vreau să le pun bine, să nu mai șadă laolaltă cu restu’ şi să te pregăteşti de masă, îmi zice şi dă să se ridice din fotoliu.
— Ba nu ţi le dau, sunt ale mele. Să ştii că l-am văzut pe Adi şi mi-a zis că sunt ale mele.
Mamaie îşi ridică capul spre mine şi mă priveşte, fără să clipească. E prima dată când îşi ţine şi ea ochii deschişi larg, fără să-i micşoreze.
— Mărie, lasă tu mărgelele şi hai la masă, copilă, mă sună maică-ta şi iar mă ceartă că-ţi dau ciorba la patru.
— Nu mă crezi, Mamaie, dar sunt ale mele acum şi mă laşi să fac ce vreau cu ele. Îţi zic eu, pietrele astea ascund ceva. O să-ţi zic după ce le fac bucăţele, îl rog pe Tataie să m-ajute.
— Ce să faci tu bucăţele, Măriuţa mea scumpă? Mărgelele mele? Neee, că de la foame ţi se trage, copile. Dă-le-ncoa la mamaie, hai, uşurel cu ele!
Mamaie întinde mâinile spre mine, o prind de încheieturi şi mă uit în ochii ei, care s-au făcut iar mici, moţăiţi.
— Mamaie, uită-te mai bine la broşă, la cercei şi la mărgele. Vezi? Cineva a băgat ceva în ele, Adi ştia! Şi mi-a spus că trebuie să aflu secretul din ele.
Mamaie îşi mişcă mâinile într-ale mele. Simt ceva în palme, ca nişte fluturări care-i pornesc din mijlocul încheieturilor, ca nişte aripi mici care cresc, se zbat repetat. Obrajii parcă i se întind şi sunt roşii acum pe faţa albă, cutată, ochii i s-au mărit şi îi lucesc.
— Aşa, mamaie, lasă şi tu ochii deschişi, că nici nu ştiu cum poţi să vezi cu ei mai mult închişi. Mă duc întâi la Tataie să-mi dea un ciocan. Tu pregăteşte-mi mâncarea, da? Şi, Mamaie, să stai liniştită, Adi nu a căzut de pe tren! Şi mi-a zis că nu îi e frică!
