MAȘINA CU TREI ROȚI

January 17, 2018 0 Comment

Povestire scrisă de Adrian Ceaușescu, aleasă de Cezar Paul-Bădescu la atelierul de scriere creativă din toamna lui 2017.

adrian ceausescu

Razele de soare se strecurau prin obloanele trase, se rostogoleau la contactul cu parchetul ca să atenueze căderea, apoi se aruncau în vălătucii de praf, moarte de oboseală. Toată aterizările astea scoteau un foșnet care m-a trezit. La baie, un tip cam mototolit mă aștepta în oglindă. I-am ars o pereche de palme, niște apă pe ochi și l-am pus pe picioare. Acum face gimnastică.

Am deschis telefonul, 9.25AM, eram în întârziere, așa că am apăsat butonul espressorului, mi-am scos un iaurt peste care am scurs în cercuri o lingură mare cu miere, am conectat telefonul la boxă și am pus niște filmulețe cu bebeluși care țipă, ca să încep ziua relaxat. Am deschis întâi geamul, apoi obloanele de la bucătărie. Am tras niște aer tare în piept, mi-am adus ceașca de capucino la fereastră și am savurat-o îndelung, din trei guri. În parcare, Citroenul auriu strălucea ca o monedă de 50 de bani. Am pornit și oprit alarma de câteva ori, până am epuizat toată mândria că bate de la etajul șapte. Apoi mi-am pus pantalonii de reiat verde închis, o cămașă albă cu mânecă scurtă, mi-am umplut rucsacul cu nisip și am plecat lăsând ușa deschisă, să se aerisească.

În parcare am deschis portbagajul și am aruncat neglijent rucsacul. S-a auzit o bufnitură și un auuuuu, așa că m-am dus direct la golul roții din dreapta spate. De data asta, în locul roții era ascunsă o tânără în salopetă de blugi fără mâneci, ținea fruntea lipită de genunchi dar părul blond, lung până la teniși, îi acoperea aproape tot. Aproape, pentru că din laterală îi vedeam sânul drept strivit de albastrul blugilor, părea un balon cu apă. Era mult mai alb ca umărul, doar o aluniță de catifea maronie îi tulbura monotonia. Am țintit cinci centimetri dedesubt și-am lovit cu sete, cu vârful pantofului New Balance 574, dar nu înainte să avertizez: marș la gară, curva dracu!

S-a prăbușit într-o parte și pentru o clipă i-am surprins ochii. S-a ridicat repede în picioare apoi s-a îndepărtat leneș, cu un mers de gazelă care nu vrea să-și dea de gol rana. Uite în sfârșit una care nu se preface. Vârful pantofului e dintr-un silicon moale, știam că nu are cum să doară atât de tare pe cât se văita lumea în general. Abia o mai vedeam, în curând avea să se piardă în mulțimea de pe splai, era magnifică. Ochii negri îi jucau înșelător pe bronzul feței, ca niște scoici sub apă.

Pentru cine nu știe, Citroenul și-a pierdut roata la ieșirea din Fundulea, într-o vineri seara, când am ocolit un câine și am dat într-o groapă de pe marginea drumului. Handicapul ăsta nu l-a îngenuncheat, ba din contră, demarează acum în trombă și recuperează în trafic ca un ogar, cum ziceam, sunt în mare întârziere. Am ajuns în fața administrației financiare de pe Moșilor Vechi tot un zâmbet, pentru prima dată în ultimele trei luni reușisem să întârzii sub o oră jumătate. 10.29 AM. După două claxoane, Marinică a apărut alergând, a desfăcut (cam neîndemânatic) lanțul și am intrat în parcare. L-am salutat doar cu o aplecare de 2 centimetri a capului. Când am deschis ușa mare, de lemn, tot holul administrației era burdușit de oameni între cincizeci și șaizeci de centimetri înălțime care formau o coadă imensă, ce părea să șerpuiască și pe scări în sus. Am pășit cu grijă peste ei, atent să nu cumva să calc vreunul, escaladatul treptelor a fost un infern, însă când am ajuns la doi, în biroul meu, am dat din nou de liniște. Aerul condiționat mișca ușor coperțile dosarelor cu șină, Oliviera, Andromeda, Casiopeea și Celesta erau ocupate, venise o doamnă foarte importantă, de departe, care vindea ștrampi. Am ajuns până la ultimul birou și m-am așezat. Mă aștepta o cană fierbinte cu cafea cu lapte și două cuburi de zahăr brun și când m-am întors Oliviera deja îmi lansa prima bezea. Am prins-o din zbor și am sorbit din cafea, în semn de mulțumire. Coada rămăsese la ușă, ce bine că aveam timp să mă instalez. Am apăsat un buton și calculatorul a început să ronțăie. Apoi m-am aplecat și am deschis cu cheia din rucsac ultimul sertar al cubului metalic. Am scos o agendă A4 cu coperți maronii de piele și am început să răsfoiesc. Paginile erau pline de numere, tabele cu multe coloane, m-am uitat și mai atent dar cifrele păreau că se mișcă. Ah, ochelarii de vedere. Așa. Am ajuns în sfârșit la ultima zi, cea de vineri. Recordul se ținea bine: în prima coloană numerele oscilau între 12378 și 13498, la a doua între 9 si 32, iar la mijlocul ultimei era încercuit cu roșu: 0:19:27.

Deodată s-a auzit ușa. Vânzătoarea plecase. Femeile din cameră stăteau pe scaune ca la blockstart, cu fețele întoarse spre mine. Tot Oliviera a îndrăznit sunteți gata, șefu? și de data asta am clătinat adânc din cap. Cele 4 monitoare s-au colorat în verde, apoi au început să se înșire dreptunghiuri albe cu cifre în colțuri, și din toate boxele Genius s-a auzit un pârâit lung, ca un domino, cu ecou. Am dat o pagină nouă în agendă, am scris luni, 22 iunie, am trasat liniile pentru coloane și abia apoi am dat și eu drumul programului financiar Solitaire.

Când muncești intens, nu știi cum trece timpul. La ora 1 PM s-a auzit o alarmă de Nokia și am ridicat toți ochii din monitoare. Fetele au început să deschidă cutiuțe mov de plastic, care de care mai îmbietoare. M-am scuzat, eu încă mai aveam treburi de rezolvat, așa că am ieșit. Pe hol, mulțimea începuse și ea să prânzească și traversarea avea să fie un calvar. Se așezaseră toți pe jos, își desfăcuseră sufertașele și împărțeau între ei cremvurști, sărmăluțe, peștișori galben cu negru cu aripioare lungi, crocante, frigărui pline cu felii de legume și fursecuri cu stafide. Pe trepte am răsturnat o gamelă cu borș ucrainean, abia am reușit să ies afară, în caniculă. Marinică, cu o găleata albastră, spăla Citroenul și netezea tabla cu un burete mare, pufos. S-a apropiat de mine, mieros, și l-am iertat cu un șpiț în cur.

Am pornit pe jos pe trotuarul cu umbră spre restaurantul Izvorul Rece unde deja mă așteptau prietenii mei, Leonte de la Protecția Copilului, Vasi de la Evidența Populației sector 2 și Adi, de la circa 13. Pe drum mi-am rezolvat telefoanele, a răspuns toată lumea, eram în grafic. Pentru o zi de luni stăteam bine.

— Muncește băiatu azi! m-a luat în primire Vasi.

— Ce să fac, tre’ să mă țin de record. Nu se așteptau la asta, au sărit toți, cu ochii bulbucați:

— Cââât?

— 13498 de puncte, 9 mutări, cu 19 secunde 27.

S-au lăsat liniștea și privirile, cu toată canicula, au devenit reci. Noroc că imediat s-a înființat chelnerul, care a început, printre comenzi, să ne povestească ce bătaie ieșise duminică la un botez, când popa, total nemulțumit, a răbufnit la masă că nașii trebuie să plătească apa sfințită și curățenia, ăia că ce, nu e vina lor c[ băiețelul vomitase în cristelniță, apa fusese prea rece. A trebuit să comandăm scaune noi. Atunci abia am observat că stăteam pe niște bănci improvizate, din scânduri, cu picioare din lăzi de bere.

Am comandat și am mâncat, dar mai mult în tăcere. Așa că am venit ultimul și-am plecat primul.

Pe holuri se instaurase din nou disciplina, omuleții erau acum parcă mai zâmbitori, le mai apăruse culoarea în obraji. Bucuria mi-a fost însă de scurtă durată: doi dintre ei scăpaseră înăuntru. Casiopeea și Celesta, ele aveau primele biroul, erau galbene, pierdute, aproape se urcaseră cu picioarele pe scaune. Erau cele mai tinere, abia ieșiseră de pe băncile facultății și își cereau scuze încontinuu. Oliviera, în care-mi puneam de obicei toată baza, își făcea acum siesta și n-avea niciun sens s-o deranjez. I-am adus totuși un teanc de șervețele de la mine de pe birou, i-am ridicat un pic capul și i-am făcut o pernuță. Apoi am chemat omuleții la mine și-am început să-i rezolv, în timp ce fetele suspinau admirativ. Cel mai desincronizat oftat venea dinspre cuierul cu picior în spatele căruia se masturba Andromeda.

La 4 am părăsit clădirea cu un sentiment de împlinire care-mi zdrăngănea plăcut în dreptul buzunarului de la piept. Omuleții s-au retras la pereți când am ieșit din birou, și un murmur m-a însoțit până afară. Mi s-a părut chiar că am auzit o tânără că a strigat ceva și apoi a leșinat, dar pașii mei mari m-au purtat impertubabili spre parcare. Marinică aștepta în poziție de drepți, cu șapca decolorată pusă regulamentar și cu lanțul strâns în brațe. Am dat cu spatele, am încetinit în dreptul lui și l-am salutat militărește, cu degetele la tâmplă, și două boabe transparente i-au scăpat pe obraji în jos, până s-au pierdut în mustață.

Am pornit aerul condiționat, am semnalizat și, contrar traseului zilnic, am pornit direct spre gară. Deși mi-am anunțat venirea de la semaforul de pe Calea Griviței cu cinci claxoane (două scurte, două lungi, unul scurt), când am parcat în dreptul caselor de bilete, nimeni. M-am uitat la ceas și m-am liniștit: ajunsesem prea devreme. Am făcut stânga după fântâna arteziană, apoi din nou pe Grivița și am băgat în parcare la Ibis. Am format și-am lăsat să sune mult. Apoi încă o dată, până a răspuns:

— Coboară. Am spus asta încet, cu calm, apoi am închis. Din capătul celălalt nu s-a auzit nimic.

În câteva minute, salopeta albastră fără mâneci cobora scările plutind. Avea manșetele suflecate și la glezna stângă am văzut o brățară nouă, argintie, care nu dădea bine cu tenișii albi. Am trecut peste, am deschis pe jumătate geamul din dreapta, ea și-a băgat un pic capul, mi-a zâmbit, apoi mi-a întins teancul de bancnote și s-a îndreptat spre spatele Citroenului, am văzut-o în oglinda retrovizoare cum se apleacă, își potrivește părul și se prinde cu ambele mâini de aripa aurie. Am deblocat ușile și am strigat cât să mă audă: nu acolo, aici lângă mine. S-a ridicat, s-a apropiat din nou dar ezita, așa că m-am întins peste scaunul din dreapta și am deschis cât am putut ușa. S-a așezat, și-a prins părul în coadă, apoi și-a legat centura, potrivind-o cu grijă, peste sâni. Când am ieșit din nou în Grivița, apusul a umplut mașina cu lumină roșie. Se făcuse coadă la semaforul cu Berzei și asta mi-a dat timp să cercetez cu atenție dacă există vreo aluniță pe sânul stâng.


Dacă ți-a plăcut, apasă!