REGINA NOPȚII

Povestire scrisă de Veronica Stănică, aleasă de Răzvan Petrescu la Creative Writing Sundays, pe 23 aprilie 2017, la tema „O dramă (sau o pseudodramă), unde personajul narator sau cel despre care se povesteşte este un copil de 10, 12 ani. Sau un adolescent.”.

veronica stanica

— Uite Dealul Istriţei, îi arătă el, în timp ce se pregăteau să coboare. Vezi casele-alea de sus? De-acolo-ncepe satul Pietroasele. Dacă vrei, facem mâine o drumeţie. Nu-i chiar aşa departe şi e frumos, o să-ţi placă. Totul e să pornim devreme dimineaţă, să nu ne-apuce căldura pe drum.

Diana îşi potrivi rucsacul în spate, apoi deschise geamul şi scoase capul afară. Îşi culcă obrazul pe braţul stâng şi rămase o vreme aşa, privind în urma trenului. În lumina clară de iulie, aşezarea risipită pe deal părea la o aruncătură de băţ. Vântul îi aduse părul lung în faţă, încurcându-i-l. Se trase înapoi în compartiment. Se privi în oglinda aflată deasupra locului de la fereastră. Observă sticla pătată şi destul de opacă şi asta o făcu să se încrunte, nemulţumită. Se trase mai aproape, sprijinindu-se cu genunchii de scaun. Întâlni privirea lui Teo, care se uita la ea, aşteptând un răspuns.

— Ăsta nu-i satul ăla unde a fost descoperită Cloşca cu puii de aur? îl întrebă, în timp ce-şi aduna părul bogat într-o coadă, la spate.

— Ba da! De-aia şi zic să mergem pân-acolo.

— Şi-o să vedem şi Cloşca?

Diana scoase un balsam din gentuţa pe care o purta de-a curmezişul, după gât, şi-şi contură cu grijă buzele frumoase. Băiatul o apucă de coadă şi o trase uşor, în joacă.

— Pe aia nu ai cum s-o vezi, că nu mai e de mult aici. E-n Bucureşti, la Muzeul de Istorie.

Se aplecă şi-şi băgă nasul în părul ei. Mormăi de acolo:

— Poate, dacă te hotărăşti şi vii cu mine la restanţe… Mergem şi la muzeu, mai stăm şi noi împreună, ce zici?

— E complicat, se posomorî ea. Trebuie să vorbesc mai întâi cu maică-mea. Şi-aşa, de-abia am convins-o acum să mă lase să vin la tine… Aşa că nu ştiu, vedem. Oricum, mai e destul până la toamnă.

Teo apucă trolerul Dianei şi ieşi pe culoarul îngust. Vagonul era aproape gol. Întoarse capul, să vadă dacă fata îl urmează.

— Ai verificat, am luat tot?

— Da, răspunse Diana.

Aruncă o ultimă privire în compartiment. Pe măsuţa din dreptul ferestrei zări buchetul de regina nopţii cu care o aşteptase el în gară, la Buzău. Teo împachetase florile în hârtie de ziar, cum îi plăcea ei. Din cauza căldurii, se pleoştiseră şi parcă nu-i venea să le mai ia. Ezită puţin, apoi făcu un pas în spate, apucă florile şi se întoarse înainte ca el să o poată vedea.

Trenul opri în Halta Clondiru. Coborâră.

— O să-ţi placă la noi, o să vezi. Nu sunt condiţii ca la oraş, dar e frumos. Pentru mine e cel mai frumos loc de pe pământ.

— Frumos? Clondiru? Dacă zici… Dacă e să ne luăm numai după nume, trebuie să fie un loc special, într-adevăr, râse Diana, cu ochii la ghereta prăpădită şi la indicatorul căzut într-o rână, de pe care scrisul aproape că se ştersese de tot.

— Faci şi tu mişto aiurea acum, se burzului el. În zona asta se face mult vin, de-aia se cheamă aşa.

— Şi se bea şi mai mult, probabil. Hai, băi, c-am glumit! Ia uite la el ce se supără, zise Diana, simţindu-l dintr-odată îmbufnat.

Alese cea mai frumoasă floare din buchet şi şi-o aranjă în păr, după ureche. Îl privi drept în ochi şi-i zâmbi cu toţi dinţii.

— Nu-i aşa că-mi stă bine? Hai să mergem, că s-a făcut cald şi mor de sete.

Teo apucă trolerul de mâner şi-l săltă ca pe o valiză. Mergea puţin înclinat, din cauza greutăţii.

— Atârnă greu, nu glumă! Da’ ce-ai pus, frate, aici? Pietre de moară, ce?

— Ei, am pus… Mi-a dat maică-mea la mine lenjerii, prosoape… A trebuit să le iau, altfel nu mă lăsa să vin, ce era să fac?! Da’ lasă-l şi tu pe jos, ce te chinui aşa?

— Tu nu vezi cât praf e? Vrei să ţi-l murdăresc? Pe urmă tot tu te superi! Las’ că nu mai e mult, ajungem imediat.

Diana tăcu. Îşi aminti discuţia dinaintea plecării.

— Dienuţa, mamă, eu ţi-am promis că nu mă bag. Vrei să te duci, du-te. N-ai decât, treaba ta. Că bietu’ taică-tu şi cu mine de pomană ne răcim gura. Da’ eu atâta vreau să-ţi spun. Nu e de nasul tău, fetiţo! O sărăcie, un prăpădit, un… orfan, că altfel nu ştiu cum să-i zic. Las’ că l-am văzut eu. Frumuşel, isteţel, da’ sărăcuţ, mamă! Măcar de-ar fi trăit biată maică-sa, Dumnezeu s-o ierte. Da’ aşa, doi bărbaţi singuri…

— Te rog, mamă, nu-ncepe iar! Teo e un băiat serios, ţin la el, ne înţelegem bine… Da’ stai liniştită că nu mă mărit mâine. Nu mai e ca pe vremea ta. Suntem prea tineri, deocamdată. Să terminăm mai întâi facultatea, şi-om vedea. Şi-apoi mai e şi bursa mea… Lui Teo nici nu i-am spus încă, nu am avut când. Câte nu se pot întâmpla în ăştia doi ani!

— Dacă era aşa de serios cum zici, n-avea acum restanţele-alea! De-aia e el acum la un pas să repete anul, că-i serios?

— Restanţele-s din iarnă, mamă, când ştii bine ce-a fost.

— Trebuia să stea la Bucureşti, să îşi vadă de carte! Să se fi dus la-nmormântare, nu zic nu. Da’ atât! Restul nu mai era treaba lui. Taică-su trebuia să se ocupe şi de pomană şi de tot. Că până la urmă asta era datoria lui de tată. Da’ las’ că nici cu ăla nu mi-e ruşine!

— Hai, mă, mamă…

— Nicio mamă! Las’ că ştiu eu mai bine. Noroc cu bursa aia, altfel… Hai, du-te acuma, că pierzi trenul. Şi ai grijă ce-mi mănânci pe-acolo şi pe ce-mi pui mâna. Vezi că ţi-am pregătit prosoape şi lenjerii curate. Nu te strâmba aşa la mine că nu discut. Ori le iei, ori stai acasă. Vezi că ţi le-am pus în bagaj. Ai grijă, nu care cumva să uiţi să mi le-aduci înapoi!

În dreptul bisericii, drumul se bifurca. Înainte să facă la dreapta, spre casa bunicilor, Teo se opri. Lăsă trolerul în iarba de pe marginea şanţului şi-şi frecă urma roşie din podul palmei. Spuse, fără să ridice privirea:

— Ştii, noi aici, la ţară, nu avem duş. Şi nici chiuvetă. Ne spălăm în curte, cu apă rece din fântână. Pentru tine am cumpărat un lighean, o să-ţi încălzesc apă şi-o să te poţi spăla, OK?

— OK, acceptă ea, cam cu jumătate de gură.

Băiatul respiră uşurat. Continuă, fixând dunga din palmă:

— Ar mai fi ceva… Nu-i chiar aşa nasol, adică…

— Da’ zi odată şi nu te mai codi atât! Să nu-mi spui că mai ai şi alte „surprize”!

— Voiam să ştii că n-avem nici veceu. Cel vechi s-a dărâmat şi tata n-a avut timp să construiască altul înainte să plece la Buzău. De fapt, a apucat să facă ceva, în spate, lângă porumbei… Dar deocamdată-i doar un scaun din lemn, fără cabină. Noi ne-am descurcat aşa până acum. Am vorbit cu mătuşă-mea, poţi să te duci la ea când ai nevoie. Stă la două case mai încolo, mergem îndată să-ţi arăt. De obicei lasă cheia sub grindă, că ea-i mai mult plecată la Pietroasele. Lucrează la staţiunea de cercetare viticolă. Dacă vrei, dăm mâine o raită pe acolo, dacă tot urcăm. Poate prindem şi-o degustare…

— Lasă-mă, băi, cu degustările! De degustări îmi arde mie acum? Că nu am unde să mă spăl e una, da’ tu-mi zici că nici budă n-am! Şi noaptea ce fac, de exemplu? Plec prin sat de nebună, să dibuiesc veceul lu’ mătuşă-ta?

— Noaptea vin eu cu tine în curte.

— Şi stai lângă mine, sau cum?

— Stau, dacă vrei.

— Păi aia e, că nu vreau.

— Atunci nu stau.

— Eu singură nu ies noaptea în curte. Mi-e frică.

— De ce ţi-e frică?

— De broaşte, de şerpi, de şoareci, de păianjeni, de întuneric… Ce contează de ce, mi-e frică şi gata!

— Vin eu cu tine, te duc până acolo şi mă întorc în casă. Când eşti gata, mă strigi.

— Şi cum strig, băi? Ce zic? Sau trebuie s-anunţ şi ce-am făcut? Vorba aia, dacă tot facem o „treabă”, măcar s-o facem pân’ la capăt!

— Hai, mă… Ce te oftici aşa?

— Nu mă oftic… Da’ ai fi putut să-mi spui şi tu dinainte, nu să mă pui în faţa faptului împlinit.

Se lăsă totuşi convinsă să facă un ocol până la mătuşa lui Teo. Femeia nu era acasă, aşa că nu întârziară mult. Lăsară cheia unde-o găsiseră, sub grindă, şi grăbiră pasul spre casă.

Ajunseră repede. Era, într-adevăr, aproape. Prin curtea mică, plină de flori, umblau, de capul lor, câteva găini. Teo închise poarta cu grijă, să nu iasă păsările. Casa era mică, bătrânească. Cândva fusese a bunicilor. De când rămăsese doar el cu taică-su, Teo îşi mutase lucrurile în camera mică, cu geamurile spre cerdac. Intrară, păşind cu grijă peste o pisică grasă ce moţăia pe preş. Pe masa de lângă fereastră erau teancuri de cursuri şi culegeri de matematică. Lângă patul lipit de perete, un scaun din lemn ţinea loc de noptieră. De pe peretele de la răsărit, un sfânt îi binecuvânta dintr-o icoană înnegrită de vreme. Diana încercă să desluşească numele scris cu litere chirilice. Nu reuşi şi renunţă. O stingherea puţin ideea de a-l şti acolo, cu ochii aţintiţi asupra lor. Îşi zise că, la o adică, o să-l roage pe Teo să îl acopere cu un tricou şi gata.

— Cum ţi se pare? Îţi place? Scaunul e adus de la taică-meu, am zis că o să ai nevoie de un loc pe care să-ţi pui cartea, seara.

— Îmi place, îi răspunse şi se întinse, obosită, pe pat.

— Nu-i aşa că-i frumos? zise el, trântindu-se peste ea şi imobilizandu-i braţele. Zi că-i frumos, altfel nu te mai las să te ridici.

— E frumos, e foarte frumos! E cel mai frumos loc de pe pământ! strigă ea râzând. Gata, am zis, poţi să-mi dai drumul acum!

Nu-i dădu drumul chiar imediat. Îl bufni râsul când fu rugat să pună un tricou peste icoană, dar se conformă fără să crâcnească.

Până spre seară se jucară cu pisicile, dădură de mâncare la găini şi la porumbei. După masă, băiatul udă, cu grijă, toate straturile de flori, apoi se duse în camera lui, să lupte cu integralele şi algoritmii. Diana îşi luă cartea şi se aşeză în cerdac, în dreptul ferestrei deschise. Mirosea plăcut a regina nopţii, iar căldura de peste zi parcă se mai domolise puţin.

— Extraordinar ce parfum au florile astea, vorbi ea. Cele pe care mi le-ai adus parcă nu miroseau aşa. Le-am pus în apă când am ajuns, dar degeaba.

— Astea erau preferatele maică-mii, se auzi vocea lui, după perdea. Se deschid numai după ce se lasă seara. Acum le îngrijim pe rând, ori eu, ori taică-miu. Mai vine şi mătuşă-mea din când în când. Ştiai că sunt otrăvitoare? Când le vezi fine-aşa şi delicate, n-ai zice că pot fi şi periculoase. Până şi stratul ăla lipicios de pe tulpină e otrăvitor. Să ai grijă să te speli bine pe mâini dacă le atingi. De câte ori nu s-a rugat mama de tata să facă o poiată pentru găini! Că mereu se găseşte câte una mai curioasă care să ciugulească din ele…

— Şi a făcut?

— Ei, a făcut. A zis că, după ce-o să iasă la pensie, se retrage aici, şi-atunci le face el pe toate pe-ndelete.

Tăcură, fiecare cu gândurile lui. În jurul becului roiau fluturi de noapte. Pe piatră, sub cerdac, lipăia, din când în când, o broască.

— Am avut ceva emoţii, îl auzi, după un timp. Tu eşti fată de la oraş. Şi dacă n-ai avut bunici la ţară, n-aveai de unde şti cum e.

— Carevasăzică la asta-ţi stă ţie mintea, domnule student! zise ea, lăsând cartea jos şi răsucindu-se spre fereastră. Aşa-ţi închipui tu că o să treci examenele-n toamnă? Se aplecă peste pervaz şi-şi strecură capul pe sub perdea. Ţâşni în faţa lui. Ia zi, ce facem mâine? Mă duci să văd Cloşca cu puii?

— Doar locul unde a fost descoperită, râse el din toată inima şi, apucând-o de mâini, o ajută să intre-n cameră cu totul.

***

Fusese o zi toridă. Vizitaseră castrul şi termele romane, apoi mătuşa lui Teo organizase o degustare de vin special pentru ei… Seara, drumul spre casă le păru mai lung. Când intrară pe poartă era deja târziu. Diana uită că îi e frică de întuneric, de şerpi şi de broaşte şi se duse singură în spatele curţii. La întoarcere, lovi cu piciorul o găleată plină, fără să o verse. Se gândi că dimineaţă n-o văzuse acolo. Simţi un miros puternic de vopsea şi se-ntrebă ce-o fi. Se auzi strigată şi se duse la fântână, unde se spală fără să facă nazuri cu apa rece pe care el i-o turnă direct în pumni. Adormi de cum puse capul pe pernă.

Dimineaţă se trezi târziu. Îl găsi pe Teo în curte, lângă cuibarul porumbeilor. Era plin de vopsea din cap până-n picioare şi meşterea ceva, aplecat deasupra unui banc de lucru improvizat pe-o masă veche. Când o văzu, o luă de mână şi o conduse cu grijă printre resturi de şipci şi cuie azvârlite. Jur împrejurul scaunului cu gaură care ţinea loc de veceu, băiatul construise, din nişte scânduri bătute strâmb, cu spaţii inegale între ele, ceva ce aducea a cabină. Acoperiş nu apucase să-i mai facă, nu-i ajunseseră materialele. Însă o vopsise frumos, în alb. Nici uşă încă nu avea.

— E pentru mine? întrebă Diana, buimăcită de somn şi neştiind prea bine cum să reacţioneze.

— Păi pentru cine altcineva? zise băiatul şi, fără să-i lase timp să protesteze, o luă în braţe, murdărind-o toată de vopsea.

***

În seara aceea, aşezată pe tronul pe care iubitul i-l înălţase ca unei regine, înconjurată de scândurile albe ca de o hlamidă, Diana privi satisfacută în jur şi-şi spuse că băiatul ăsta-i o comoară. Un tezaur, îi trecu prin minte şi îi veni să râdă. Tezaurul de la Pietroasele! Dacă nu ar fi apărut povestea asta cu bursa, i-ar fi plăcut să îl păstreze. Într-un fel, îi părea rău, dar ce era să facă? Cand va veni momentul, o să-i explice şi el o să-nţeleagă, nu avea cum să n-o înţeleagă. Ridică privirea, văzu cerul plin de stele şi, mulţumită, zâmbi. În clipa aceea se auzi o scândură crăpând.


Dacă ți-a plăcut, apasă!