12 martie , 2018

SCUFIȚA ROȘIE

SCUFIȚA ROȘIE

Povestire scrisă de Simona Marcu, aleasă de Lavinia Braniște la Creative Writing Sundays, pe 4 martie 2018, la tema „La pas prin oraș pe umărul personajului”.

Scena unu. O bucătărie îngustă cu lumină puțină care intră strâmb printr-o fereastră de termopan alb. Afară se vede câmpul desțelenit, mărginit la stânga de DN-ul care duce la Brașov. În mijlocul încăperii, o masă pătrată în jurul căreia stau înghesuite o fată de doișpe-treișpe ani și o femeie corpolentă, în capot de casă cu flori mov și părul foarte creț. Fiecare au în față câte o farfurie cu ciorbă și două bucăți de pâine. Obrazul fetei e roșu intens și pulsează puternic, ca o inimă care bate înspăimântată.

— Nimic n-o să ajungi în viață fără școală, fetițo! zice femeia printre plescăieli, împărțindu-și fălcile între zeama din farfurie și un ardei verde, murat. Patru la matematică! Ești tâmpită la fel ca tac-tu!

Dintr-odată, ca un arc nervos, fata se ridică de la masă și rămâne înțepenită în fața femeii, cu pumnii strânși și fața schimonosită.

— M-am săturat de tine, de casa asta îngrămădită și mizerabilă! De ciorbele tale slinoase care miros a burete de spălat vasele! Pe care le înghit cu silă, ca să-ți fac ție pe plac! țipă fata printre lacrimi, apoi iese ca un uragan din bucătărie.

 

Scena doi. O cameră cu prea mult roz. Pe pereți câteva postere cu Rihanna în chiloți, prinse cu scotch. O măsuță de toaletă împodobită cu mărgele din plastic și bentițe cu flori. Pe patul în dezordine stă fata, care cu o mână îndeasă într-un ghiozdan cu buline o pisică tărcată, iar cu dosul celeilalte își sterge lacrimile înnodate în barbă. Se ridică și caută într-un sertar o geantă de fâș de la Decathlon în care înghesuie o bluză albă, două perechi de chiloți, șosete, niște blugi și o pijama cu Elsa, pe care o urăște.

Pisica se foiește în ghiozdan. Iulia deschide fermoarul și îi lasă capul afară, apoi o mângâie ușor pe blănița lucioasă stai liniștită, mergem la bunica, nu o mai suport pe nebuna asta. Cotrobăie în dulapul biroului și scoate un manual de religie și o trusă de acuarele pe care le pune cu grijă în ghiozdan.

— Unde crezi că te duci? apare în ușa camerei femeia în capot de casă cu flori mov.

— Plec la bunica. Nu mai vreau să stau cu tine, te urăsc! Ești rea! Rea! aproape că strigă Iulia, în timp ce își adună geanta și ghiozdanul și se năpustește afară din cameră. Femeia îi face loc indiferentă, anunțând-o:

— Vezi că, dacă ieși pe ușa aia, nu te mai întorci. Aici nu e hotel, să te vânturi tu cum îți convine, domnișoară! Apoi strigă în urma ei: Nici nu ești în stare să ajungi singură la bunică-ta, la Gara de Sud!

Iulia se repede în hol ca o furtună, încalță ghetele și își pune pe ea în grabă o geacă roșie cu glugă. În ghiozdan, pisica râcâie speriată cu ghearele, dar fata o apasă ușor pe cap și închide fermoarul, apoi și-l aruncă în spate și iese trântind ușa.

 

Scena trei. După-amiază umedă de februarie, aerul e întunecat și pare amar pe aleea din fața unui bloc cu patru etaje. Iulia se strânge în brațe de frig.

În ghiozdan e liniște, pisica probabil s-a culcat, înfrigurată de ploaia măruntă. Fata trece pe lângă părculețul abandonat, cu leagăne îndoite și tobogan spart, traversează strada și se îndreaptă printre blocuri spre piață. Prin căciula de lână a intrat toată ploaia, o dă jos și o îngrămădește în buzunar, apoi își trage gluga peste cap, chiar în momentul în care drumul ei se intersectează cu cel al unor puștani de treișpe-paișpe ani.

— Uite-o și pe scufița roșie! îi strigă unul dintre ei, cel mai înalt din grup.

— Hei, ia stai, încotro așa grăbită? se repede un altul.

— Tu nu auzi, băi, că vorbim cu tine? răcnește cel mai îndesat, în timp ce îi barează drumul cu mâinile întinse.

Înspăimântată și cu nasul în jos, Iulia încearcă să-i ocolească, dar băieții sunt mai rapizi și fac iute un mic zid viu.

— Ai și tu zece lei? Că uite, ăsta, arată bondocul spre cel deșirat, n-a mai mâncat de ieri.

Fața Iuliei este de un roșu incandescent. Obrazul plesnit se dilată în liniștea rece a după-amiezei de iarnă. Face imprudent o stânga-împrejur, dar grupul se repliază urgent și îi împiedică orice mișcare.

— Ia dă tu ghiozdanul încoace la băiatu’, să vedem noi ce e-n el.

Pisica, simțind agitația, începe să se foiască și să miorlăie încet.

— Opa! Ce ai tu acolo? întreabă, cu o expresie fals surprinsă, un băiat urât, cu o cicatrice în formă de semilună pe obrazul drept.

Iulia începe deodată să țipe, își ia avânt și încearcă să treacă în viteză printre doi dintre agresori, dar aceștia o prind de geacă și îi smulg ghiozdanul. De la un balcon al blocului vecin apare un cap ciufulit.

— Hei! Lăsați fata în pace! Vin acum la voi, tu-vă muma-n cur de lepre!

Fata profită de momentul de neatenție al găștii și, cu un curaj neînchipuit, trage cu putere ghiozdanul din mâna băiatului care tocmai se pregăta să-i deschidă fermoarul. Apoi o rupe la fugă fără să se mai uite înapoi.

 

Scena patru. Ajunge destul de repede în piață și se oprește gâfâind lângă taraba unei femei grase care vinde ceapă. Strânge ghiozdanul la piept încercând să potolească animalul care se zbate mieunând puternic. O lasă să iasă pe jumătate și o mângăie plângând. Pisica se potolește și începe să toarcă. Femeia o privește în tăcere cu o expresie serioasă, dar telefonul îi zbârnâie în buzunar și imediat ecranul tactil al smartphone-ului îi captează întreaga atenție.

 

Scena cinci. În stația de autobuz, Iulia se scotocește în buzunarele de la pantaloni și pescuiește o bancnotă de zece lei. Apoi merge cu ea la casa de bilete și întreabă:

— Ce trebuie să iau ca să ajung la Gara de Sud?

Plătește un bilet, primește restul și merge până în buza trotuarului, uitându-se, aplecată, în stradă după autobuzul treizeci. Nu mai plouă. În bălțile din asfalt se oglindește o întreagă lume cenușie, răsturnată cu susul în jos.

 

Scena șase. Autobuzul e vechi și pare să miroasă urât. Iulia se așază pe un loc la fereastră și mângâie ghiozdanul din brațe. Pe Bulevardul Republicii, fiecare bloc are la parter fie o farmacie, fie o bancă. Uneori un amanet sau o sală de jocuri. Foarte rar câte un magazin de haine cu firma prăfuită. Rossi. No Name. For you.

Orașul e destul de pustiu, puținii oameni pe care îi vede de la fereastra autobuzului sunt zbârliți de frig și merg grăbiți, fixând cu privirea asfaltul jilav. În dreptul statuii lui Mihai Viteazul începe să ningă cu fulgi mari, de parcă cineva ar fi spart deasupra acelei zile posomorâte o pernă plină cu fulgi de gâscă. Se foiește ușor în scaunul de plastic rece al autobuzului. În brațe, pisica pare din ce în ce mai neliniștită.

 

Scena șapte. În centru e hărmălaie, o mare de lume mișună în jurul târgului de mărțișoare. Găsește o zonă mai liniștită și scoate pisica afară între niște arbuști ciufuliți care par a fi closetul tuturor câinilor din oraș. Animalul se zbate nervos, așa că Iulia îl lasă pentru un moment liber. Dar imediat ce simte că se poate mișca în voie, pisica iese în goană din tufișuri. Încă nedezmeticită, fata se repede după ea pe aleile parcului.

— Am scăpat pisica! Opriți pisica! abia apucă să strige. Peste urletele ei se suprapune zgomotul unor roți de Ford frânate brusc.

În stradă, pisica se mișcă nefiresc, zguduită de o electricitate ciudată. Cineva lângă ea zice că impactul i-ar fi rupt șira spinării. Pare udă și Iulia nu înțelege de ce, acum trei minute era încă în ghiozdan, la căldură. Grupul care o însoțește ajunge în fugă lângă fată.

— Taie, gata, oprește camera aia în pula mea! Ce dracu’ mai filmezi acum, nu vezi că a murit pisica? se agită plin de spume un tânăr rotofei spre un altul blond și înalt care manevrează o cameră de filmat. Și tu ce mama mă-sii i-ai dat drumul, ce te așteptai să facă dacă o lași liberă, să se culce în zăpadă? urlă de data asta și mai nervos spre fata care plânge încet, nedezlipindu-și privirea din blana vărgată a animalului peste care între timp se așternuse o liniște rece.

Blondul lasă camera în jos și întreabă cu teamă amestecată cu tristețe:

—  Și acum ce facem, mai filmăm? Zi tu Vlade, că tu ești regizorul.

— Băi, Dane, tu ești cretin! Clar! Nu ai cum, în pula mea, să fii atât de bou, n-ai cum, e imposibil! răcnește Vlad spre cameraman, agitându-se în direcția lui ca o păpușă defectă într-un teatru care a luat-o razna.

— Da’ ce e vina mea că asta a dat drumul la pisică! încearcă timid să se apere Dan, arătând în direcția Iuliei, care scâncește mărunt sub gluga roșie.

Din spate apare băiatul urât cu o cicatrice în formă de semilună pe obrazul drept. Coboară pe carosabil și culege cu grijă pisica din șanț într-o pungă mototolită pe care scrie Kaufland.

— Ai cui era, anyway? întreabă el.

— E motanul bunicii ăstora, îi răspunde Dan, arătând cu capul spre Iulia și Vlad. Făcându-și dintr-odată curaj: Măi Vlade, cine dracu’ ți-a scris ție scenariul la Scufița Roșie cu pisică în el? Ce căuta pisica asta în film, că eu nu am înțeles?

— Nu ai înțeles pentru că ești prost, de aia nu ai înțeles. De aia tu ții camera și eu sunt regizor. Oftând și adunându-și ideile cu o privire rotundă în jurul cerului de plumb de deasupra, Vlad începe să-i explice.

— Ți-am mai zis, de aici trebuia să pornească Iulia pe jos spre casa bunicii. Și, pe bulevard, prin dreptul statuii Mama și Copilul se întâlnea cu Lupul, care e Diana. Aoleu, să nu uit să o sun, că ne așteaptă acolo în frig. Și ea o lua pe Iulia cu tot cu pisică și o ducea în hala aia veche din Mihai Bravu, unde ținea închiși copii pentru trafic de organe.

În spatele lui, băiatul cu cicatrice pufnește în râs. Obrajii lui Vlad se umplu de sânge, ca și cum ar fi fost pălmuiți.

— Dacă mă întorc acum la tine și-ți ard una, îți fac eu o cicatrice pe care nu ți-o mai scoate nici Pulea!

— Lasă, eu vreau banii pentru azi.

— Ce bani să-ți dau? Azi nu putem oricum să terminăm, nu vezi că a murit pisica? Ne trebuie altă pisică și mâine o luăm de la capăt.

— O țin în brațe, normal că văd. Dar eu vreau banii pentru azi.

Vlad se scotocește clocotind prin buzunarele de la blugi și-i întinde o bancnotă de cincizeci de lei.

— Atât?

— Te crezi Brad Pitt? Cât vrei să-ți dau? Vezi că de ăștia îngropi și pisica.

— Ce-i pisica mea? Nu m-ai angajat să îngrop pisici.

Cu o mișcare bruscă și energică, Vlad smulge punga de Kaufland din brațele tipului cu cicatrice care pufnește iar într-un râs superior.

— Ai zis că o suni pe Diana să nu ne mai aștepte în frig, îndrăznește Dan către Vlad.

— Dar mișcați-vă și voi de pe marginea drumului, urlă Vlad către ei. Hai să stăm pe banca aia, mai zice, arătând către o bancă udă din parc unde, odată ajuns, își scoate agitat telefonul.

— Diana? Du-te acasă, s-a ales praful azi de scurt-metrajul meu. Face o scurtă pauză. A murit pisica. De partea cealaltă a convorbirii vocea se aude agitată și stridentă. A călcat-o mașina. Pauză iar, în timp ce vocea vorbește fără să respire. A scăpat-o Iulia. Eu nu-i spun lui bunica, să-i spui tu. O nouă tiradă verbală, vocea de pe partea cealaltă pare că plânge. Și ce pula mea vrei să-i fac eu acum, să o învii? închide telefonul apăsând tare pe semnul care indică un receptor roșu. Apoi lovește puternic cu piciorul suportul de metal al băncii.

— Futu-i! Futu-i! Futu-i!

Dan și cu Iulia merg unul lângă celălalt prin ninsoarea tot mai deasă. Iulia își trage din când în când nasul și apoi îl șterge cu mâneca roșie a gecii. Dan cară pe umărul drept o geantă voluminoasă, iar în mâna stângă duce o plasă pe care scrie Kaufland.

— Și, până la urmă, de ce era așa de importantă pisica? Că eu tot n-am înțeles.


Dacă ți-a plăcut, apasă!
#simona marcu

Comentarii facebook:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *