SPRE PALAT

November 29, 2017 0 Comment

Poveste scrisă de Simona Goșu, aleasă de Marin Mălaicu-Hondrari la Creative Writing Sundays, pe 26 noiembrie 2017, la tema „o povestire care să aibă legătură cu campania #metoo. Poate fi ficțiune, reportaj, nu contează, au libertate deplină, așa cum poate fi umoristică sau foarte serioasă.”

simona goșu

— Dacă vrei, îţi arăt. Mă laşi la tine în baie? Vrei?

— Vreau, dar nu la mine. E mama acasă.

— Vino, vino!

Alice se uită peste umăr şi trage uşa. Se ţine după mine pe coridor. Îi fac semn spre balcon şi intrăm. Fugim pe lângă ghenă, ne oprim în capăt. Arunc un ochi pe geamul din spate şi îmi dau jos pantalonii. Las chiloţii în vine, depărtez picioarele şi îmi împing şoldurile înainte. La început, curge un firicel. Câteva picături mi se preling pe picioare. Pun mâinile în şolduri şi încordez fundul. Ţâşneşte cu putere, ca o linie neîntreruptă, arcuită, fără să mă stropească. Îmi desprind mâinile din mijloc.

— Vezi?

— Crezi că pot şi eu?

— Da, încearcă!

— Nu îmi vine!

— Te rog eu!

— Nuuu!

— Bine, nu acum. Prima oară trebuie să încerci în cadă.

— În cadă?

— Da, ca să nu dai pe jos.

— Poate doar tu faci aşa? Eu nu cred că fetele pot!

O turturea zboară spre noi, Alice bate din palme şi strigă:

— Hei, turturea, Bogdana face pipi ca băieţii! Hei, hei! o cheamă şi se ţine de marginea balconului ţopăind.

Cozile împletite îi ating obrajii, râde tare şi dârele de pipi ne despart ca nişte dungi negre, şerpuite.

— Acum chiar că arăţi ca un băiat! spune şi fundul îi saltă ca o minge.

Uşa balconului se deschide.

— Ce faceţi? Alice, de ce te apleci pe balcon, vaaiii! Ieşi de aici, du-te în casă! Nu călca în mizeria aia! ne strigă mama lui Alice cu o pungă mare, albastră în mână.

Îmi trag pantalonii, chiloţii mi-au rămas între picioare. Alice se fereşte de pipiul meu care se scurge spre ţeava din ciment.

— Bogdana, pe cine ai văzut tu să facă aşa ceva? Doamne fereşte! zice în timp ce aruncă punga la gunoi.

Se şterge pe şorţul albastru. Ieşim din balcon, îi simt degetele reci pe ceafă.

— O să-i spui tu singură mamei tale ce ai făcut!

Treptele se rostogolesc înaintea noastră, parcă ni le trage cineva de sub picioare. Când ajungem la uşa noastră, mama prietenei mele se apleacă. Rămân cu ochii la o urmă albă de făină de pe fruntea ei. Îşi apasă ochelarii pe nas, îmi plimbă arătătorul prin faţă:

— Să nu mai vii niciodată la noi! Alice nu se mai joacă cu tine, ai înţeles?

Dau din cap şi îmi pipăi fermoarul de la pantaloni. Vecina apasă soneria cu ochii la mine.

— Doamna Ionescu? deschide mama mirată, strângându-şi cartea la piept.

— Doamna Coman, Bogdana are să vă spună ceva. Hai, Bogdana! îmi zice, cu bărbia aplecată în piept – seamănă cu hamsteriţa lor guşată.

Îmi împreunez degetele, îmi privesc adidaşii.

— Bogdana, ce s-a întâmplat?

— Am făcut ceva rău, am…

O privesc – faţa îi este întinsă, foarte albă. Genunchii mi se clatină. O zbughesc pe lângă mama. Mă arunc în pat. Îmi scot agrafa din păr şi o înfig în perete. Scrijelesc, zgârii. Praful îmi intră sub unghii. Din hol, glasurile se aud tare, mai încet, pe rând, împreună. Paşii mamei se grăbesc spre mine:

— Aşa, ai făcut, Bogdana? Ai făcut pipi în balcon?

Deschide șifonierul, câteva haine îmi zboară la picioare. Mă întorc de la perete.

— Schimbă-te!

Se aşază pe pat cu mâinile între genunchi, clipeşte des, mă aşteaptă.

— Bogdana, făceai pipi în picioare? E adevărat, zi-mi că nu-i aşa! Ce-ai avut în cap?

Mă ridic în capul oaselor şi vreau să îi spun, vreau să vorbesc cu ea.

— De ce taci? Zi mai repede, trebuie să spăl balconul! clatină din cap, îşi pune mâna pe frunte – părul îi ascunde faţa.

— Am…

— Am ajuns şi femeie de serviciu în bloc, spune şi se ridică grăbită.

O privesc cum dispare. Buzele mi se dezlipesc:

— Am făcut pipi în picioare în balconul de la şapte, mama.

Uşa de la intrare se trânteşte. Mă schimb de haine şi mă bag în pat. Înfig vârful agrafei, scormonesc în perete. Îmi şterg lacrimile de pe degete, îmi trag nasul. Închid ochii, strâng agrafa în pumn.

  *

Pipăi pe întuneric gaura din perete. Îmi pun agrafa în păr. Aprind lumina şi plec spre baie. În hol, îi aud vorbind.

— M-a prins atât de tare. N-am mai citit demult. Cu toată nebunia asta.

— Îţi place?

— Foarte, foarte mult. Îţi mulţumesc. Mai am un pic şi încep al doilea volum.

— Ce dor mi-a fost de tine, Oana.

— Şi mie, Andrei.

— De ce a durat atâta să-ţi treacă?

— Andrei, tu ştii, eu am viaţa mea, adică trebuie să mă gândesc în primul rând la Bogdana. Taică-su habar n-are. Îmi dă bani şi gata. Du-o, ia-o de la şcoală, la medic. Serviciu, cumpărături, casă. Baletul, înotul. Cam asta e viaţa mea. Nu pot să mă lupt şi cu tine.

— Şi ce, eu nu ştiu viaţa ta?

— Ba da. Dar tu nu înţelegi, nu ai copii. Şi mă îngrijorează. De când a plecat taică-su face nişte lucruri aşa… m-a sunat învăţătoarea să mă întrebe ce are – împinge copiii în pauze, în timpul orelor cere întruna la toaletă. Trebuie să fac ceva, nu ştiu…

— Ce?

— În primul rând, să-i duc urina la analiză. Dar n-am avut timp, mereu întârzii la serviciu, mereu zic că i-o duc mâine, mâine. Dar acum chiar merg mâine, poate e mai liber sâmbăta. Sunt aşa obosită. Mi-au ieşit transaminazele mărite. Mi-a zis medicul să fac alte teste. Nu mai fac faţă.

— Stau eu mâine cu ea. Du-te la doctor, măcar asta pot să fac pentru voi. Poate se plictiseşte la ore, o fentează pe învăţătoare. Noi cum eram?

— Noi? Eu eram normală. N-o chema învăţătoarea pe mama la şcoală. Azi a făcut o chestie în bloc. M-am trezit cu o vecină la uşă să-mi spună că a făcut pipi în balconul de la şapte. Mi-a fost aşa ruşine!

— Se juca şi n-a putut să ţină…

— Da, dar făcea pipi în picioare, ca băieţii…

— Ce?

— A văzut-o vecina. De ce râzi?

— Păi nu ştiu, aşa… Se poate?

Îmi acopăr urechile şi fug în baie. Încui uşa, mă bag sub chiuvetă. Scot agrafa din păr şi mi-o înfig în palmă. Îi văd cartea pe dulapul din faţă. O strâng la piept. Tâmplele îmi ticăie ca un ceas şi repet cu voce tare: de ce i-a zis, de ce i-a zis? Deschid cartea în mijloc şi rup o pagină. Mai rup una, le fac fâşii; le mototolesc în buzunar. Mă spăl pe mâini, fug în cameră şi bag ghemotoacele sub pernă.

*

— Ce faci?

— Citesc.

— De ce nu aprinzi lumina, o să-ţi strici ochii la veioză.

— Ţi-am pus să mănânci.

— Nu mi-e foame.

— Trebuie să mănânci!

— Îmi pare rău că am făcut pipi în balcon. Făceam pe mine, n-am putut să mă ţin şi…

— Să nu mai faci niciodată, da? Eşti fetiţă mare, ai opt ani, Bogdana.

— Da, mami.

— Mâine dimineaţă o să faci pipi în cutiuţă să o duc la analiză, da?

— Da, mami.

— Dar eşti pedepsită. Fără televizor, fără telefon. Şi săptămâna viitoare nu mergi la balet. De acum nu mai ai voie pe holul blocului.

— Nici mâine nu am voie să ies?

— Mâine o să stai cu Andrei. Te scoate în parc dimineaţă. Eu o să merg la medic, da? O să mergeţi într-un parc frumos, o să-ţi arate un palat. Haide, vino să-l saluţi, se grăbeşte. Şi treci la masă!

— Da, mami.

*

Cobor din pat, mă grăbesc în baie. Mă aşez pe colac şi apuc cutiuţa rotundă de pe marginea chiuvetei. Îi desfac capacul roşu şi suflu înăuntru, unde o să fie primul meu pipi de dimineaţă. O pun la loc şi mă ridic. Plec în cameră. O fâşie de lumină pătrunde în hol pe sub uşa întredeschisă de la dormitorul mamei. Intru la ea, mă las pe genunchi şi îi privesc faţa. Îi apuc şuviţele blonde. Le iau pe rând, le lungesc, le răsfir. Le întind, i le împart în jurul capului. Pe perna neagră, mama e un soare cu ochii închişi, cu razele întinse, lângă carte. Mă apropii– respiraţia caldă îmi atinge faţa. Trag aerul în piept, aştept căldura să mai vină. Tresare. Mă ridic şi îi acopăr gleznele lipite, subţiri, albe.

*

Frunzele mi se prind de talpa adidaşilor. Andrei mă roagă să stau pe loc. Îmi apucă genunchii şi mă pune să ridic picioarele. Îmi dezlipeşte frunzele una câte una. Mă ia de mână, o leagănă.

— Îţi place?

— Mult, e cel mai frumos parc.

— Uite, vezi poteca aia?

— Da, da.

— Duce într-o pădure cu veveriţe. Ştiu şi o ascunzătoare, vrei să o vezi?

— Da.

— Şi după aia, o să-ţi arăt palatul. Dar, ca să ajungem la palat, trebuie să o luăm prin pădure.

— Un palat adevărat?

— Da, adevărat.

— Adică, cu rege şi regină?

— Nu, fără rege, aici a stat un boier, dacă ştii ce-i ăla. Un om bogat de pe vremuri. O să te urc într-un turn. Un turn de veghe.

— De-abia aştept!

— Hai, mergem în pădure?

— Da, da, doar prin pădure putem să ajungem la palat?

— Da.

— Putem să ne oprim un pic la lac? Să aruncăm cu pietre? Uite, raţe şi lebede!

— N-ai mai văzut lebede?

— Ba da, într-o carte, niciodată pe lac.

— O să te învăţ să arunci cu pietre în apă, ca băieţii.

— Da? Cred că o să învăţ repede.

— Dar nu acum. Întâi ne plimbăm în pădure, vedem palatul, te urc în turn şi ne întoarcem la lac, da?

Lebedele îşi întind aripile. Aleargă pe lac fără să zboare, încolonate, ca într-un dans. Aleea lată şerpuieşte ca gâtul lebedelor, dar nu o străbatem până la capăt, ca restul oamenilor din parc; noi o cotim în stânga, prin pădure, spre palat. Miroase a iarbă, a ploaie, a coajă de copac.

— Nu ţi se pare că e ceaţă în pădure?

— Ba da, dar nu e frig, e bine. Ce, ţi-e rece? Ţi-a pus Oana un hanorac în sac.

— Nu, nu mi-e rece, răspund şi alerg spre o buturugă mare, culcată la pământ.

Mă aşez pe buturugă şi îi fac cu mâna. Îşi scoate telefonul, îmi face o poză. Când lasă capul pe spate, coada de păr creţ îi atinge umerii. Deasupra noastră, cerul este ascuns de un tunel de copaci. Înaintăm şi, sub tălpile noastre, pietricelele albe, lucioase scrâşnesc ca gheaţa când se crapă. În dreapta, tufişurile ruginii seamănă cu nişte omuleţi de piatră, cu pălării şi lopeţi de jucărie întinse în aer. Dincolo de tufele colorate, ceva albicios tresaltă.

— Andrei, Andrei, uite se mişcă ceva! Există veveriţe albe?

Mă apropii de tufiş şi aştept. Nu e nimic. Mă întorc şi în spatele meu, la picioare, răsare un căţel alb, un pui. Dă din coadă şi de gât îi atârnă o sfoară ruptă, murdară.

— Ce drăguţ eşti! Mă aplec, îl mângâi. Unde e mămica ta? Unde e? Tu n-ai mămică?

— Lasă-l, Bogdana, nu-l mai ţine! Îl caută stăpânul.

— Păi ce, are stăpân?

— Normal, are lesă.

— Asta? E o sfoară jerpelită. Poate s-au jucat nişte copii şi l-au legat aşa.

— Sigur are stăpân, lasă-l!

— Şi dacă e un stăpân rău?

— Bogdana, lasă-l, hai!

Îi mângâi capul, puiul îmi linge palma, îi dau drumul. Îşi apucă sfoara cu dinţii şi clipeşte. Se aşază pe labele din spate şi se uită după noi. O tăiem în dreapta, printre copacii îmbrăţişaţi, printre tufişuri. Caut cerul, dar rămâne ascuns printre crengi şi frunze verzi, galbene, roşcate. Vrăbiile ciripesc, se mută grăbite de pe o ramură pe alta. Căţelul nu se mai vede în urmă.

— Uite! zice şi mi-arată trei copaci înalţi, cu tulpina groasă, aşezaţi în cerc.

— Cine i-a pus aşa?

— Boierul care a stat aici.

— Da? Sunt atât de înalţi!

— Şi atât de bătrâni, da.

Rămânem în mijlocul copacilor şi, printre ramurile groase, zăresc fâşii albastre de cer. Andrei se aşază pe iarbă. Eu îmbrăţişez unul din copaci, îl măsor cu braţele.

— Dacă vrei să faci pipi, aici e locul. Nu te vede nimeni, să ştii.

Ceva mă apasă în piept. Mă învârt în jurul copacului, îmi plimb palmele pe coaja lui. Las capul într-o parte. Îl văd pe Andrei cum scoate din sac pachetul de ţigări şi ceva de băut.

— E cola? îl întreb şi mă aşez.

— Nu, e bere, răspunde şi zâmbeşte.

Buzele roz abia i se văd din barba roşcată. Îşi strânge elasticul de la coadă şi se lungeşte, sprijinit într-un cot. Desface cutia de bere.

— O gură? îmi zice cu mâna întinsă

— Eu? Copiii nu beau bere.

— Şi ai început baletul? întreabă şi se joacă cu cercelul negru din ureche.

— Da, lunea şi miercurea. Pot să-ţi ating cerceii?

— Sigur, zice şi îmi ia mâna, o apasă pe ureche.

— Aşa a învăţat-o medicul pe mama. Ca să mi se îndrepte spatele – stau cocoşată; şi să-mi corectez mersul, că merg ca o răţuşcă. Şi ca să nu am glezne groase când o să fiu mare. O să-mi fac şi eu găuri pentru cercei, dar mai încolo, mi-a promis mama.

— Da? Şi îţi place baletul?

— Acum îmi place, da. Şi sunt bună.

— Ia arată-mi şi mie ceva.

Mă feresc de fumul de ţigară şi mă ridic.

— Doamna de balet zice că mâinile unei balerine trebuie să fie ca petalele unui trandafir. Îţi place? îl întreb şi mă ridic pe vârfuri, îmi flutur braţele.

— Foarte frumos. Parcă ai fi o lebădă cu geacă albastră. Şi gleznele? Ce ziceai de glezne?

— Dacă o să semăn cu bunica din partea lui tata, o să am gleznele groase, îi zic şi mă aplec lângă el.

— Cum aşa? întreabă şi caută prin sac.

Îmi întinde hanoracul să mă aşez pe el. Îmi scot adidasul. Trag de şosetă şi ridic piciorul în aer. Andrei îmi apucă glezna şi o îndepărtează, o apropie.

— Uite, vezi, mie nu îmi ies într-o parte şi în alta oasele. Cum ii ies lui mami. Ea are gleznele subţiri, delicate. Sper să semăn cu ea când o să fiu mare.

Îşi lasă ţigara pe cutia de bere. Se uită la mine şi râde cu gura închisă. Duce glezna la buze şi suflă. Îmi trag repede glezna.

— Mă gâdili!

Suflec şoseta şi mă încalţ. Sar în picioare şi îmbrăţişez al doilea copac. Andrei mă urmăreşte în timp ce scoate rotocoale albe, ca nişte nori mici, albicioşi.

— Dar am înţeles că săptămâna viitoare nu mai mergi la balet.

— Da, răspund şi mă rotesc în jurul copacului cu gâtul întins.

Îl pândesc din spatele copacului.

— Dacă vrei, vorbesc eu cu mama ta, să te lase la balet.

— Nu vreau, că am făcut ceva rău.

— Da? Ce ai făcut rău?

— Ţi-a zis mama aseară, v-am auzit.

— Da?

— Şi tu râdeai.

— Mi-a zis mama ta, dar nu cred.

— Ce nu crezi?

— Că poţi să faci pipi din picioare.

— Ba pot.

— Atunci arată-mi.

Îmi descolăcesc braţele din jurul copacului şi îmi las capul într-o parte. Are faţa serioasă şi dă din cap:

— Nu e nimic greşit şi, dacă îmi arăţi, vorbesc cu Oana să te lase la balet.

— Dar cum să fac pipi în faţa ta? Mi-e ruşine.

— Păi du-te mai departe, o să mă uit de la distanţă şi aici nu vine nimeni la ora asta.

Se ridică în capul oaselor, încuviințează iar din cap. Îmi face semn spre tufişul din dreapta.

— Bine. Ţi-arăt, dar nu vreau la balet. Vreau altceva.

— Ce?

— Vreau să te întreb ceva, dar îţi zic după aia.

Alerg spre tufiş. Mă uit în toate părţile şi îi strig:

— Dacă vine cineva, îmi zici, da?

— Sigur, stai liniştită!

Îmi desfac blugii, dau chiloţii jos, îmi împing şoldurile înainte. Pipiul ţâşneşte cu putere, nu mă stropesc. Trag iute pantalonii şi mă întorc în ascunziş.

— Ai văzut? îl întreb şi mă aşez în faţa lui.

— Am văzut. Şi mereu faci aşa?

— În picioare?

— Da, şi acasă faci pipi în picioare?

— Uneori, când vreau să mă distrez.

— Şi când ai început să faci aşa?

— Nu mai ştiu, săptămâna trecută? Eram în cadă şi făceam pe mine şi mi-a fost lene să mă duc pe veceu. Şi am făcut aşa, ca băieţii.

Stinge ţigara şi dă pe gât cutia de bere. Îşi mişcă vârfurile pantofilor, îşi descheie geaca.

— Hai, întreabă-mă!

— Ce?

— Ce ziceai tu că vrei să întrebi.

— Aaa, da. Ştii cumva… dacă duci urina la analize, poţi să afli…

— Ce?

— Ce eşti…

— Cum adică ce eşti? O să afle mama ta de la medic dacă ai ceva – poate fi o răceală acolo, ştii, când faci pipi des.

— Şi asta, da, da. Dar o să-şi dea seama că fac pipi în picioare, că sunt…

— Cum eşti?

— Că sunt băiat, mi-aud glasul mai ascuţit şi, din piept, o înţepătură îmi urcă spre gât.

Capul îmi vâjâie, îmi cuprind genunchii cu braţele. Andrei se uită la mine ca mama când fac febră. Mă legăn, îmi culc capul pe picioare, îmi şterg ochii de blugi.

— Bogdana, cum să fii băiat? Eşti fată!

— Dar şi doamna învăţătoare îmi zice „băieţoi”. Dar eu nu vreau să împing copiii. Ne jucăm în pauze sticluța cu otravă şi, când vreau să-i dezgheţ, mă grăbesc şi îi înghiontesc, intru în ei, îi îmbrâncesc din greşeală. Pe unii, da, îi împing că vreau, fiindcă mă strigă Bogdan. Şi de-aia îmi pun agrafa în păr, să vadă că sunt fată. Şi o să-mi las părul lung, mi-a promis mama că nu mă mai duce la tuns. Şi nu mi-a pus cercei când eram mică că i-a fost milă că mă doare. Şi nu vreau să fiu băiat, nu vreau să fiu băiat!

Andrei mă apropie de el. Îmi mângâie agrafa, îmi ia obrajii în palme.

— Bogdana, eşti fată şi eşti frumoasă, cea mai frumoasă fetiţă! Eşti mai frumoasă ca mama ta, şopteşte, îi simt respiraţia caldă.

Ochii mari, negri îi seamănă cu ai căţelului alb, legat cu sfoară.

— Dar se poate, există ca mine. Am văzut la televizor o fată care zicea că nu-i place rozul, că nu-i plac păpuşile, fustele şi că e băiat în corp de fată. Şi nici mie nu-mi place rozul, nu-mi plac fustele. La şcoală mă joc mai mult cu băieţii, dar vreau să rămân fată.

Lacrimile mele îi umezesc palmele, îmi strânge obrajii mai tare. Îşi lipeşte buzele de urechea mea. Trag în piept mirosul de ţigară amestecat cu bere şi mi se face dor de tata. Mă ia de umeri. Urmele palmelor mi-au rămas pe faţă. Îmi desface braţele, şi le încolăceşte în jurul gâtului. Mă îmbrățișează, îşi plimbă palma caldă de sus în jos pe mine. Gecile noastre foşnesc şi după ce rămânem nemişcaţi.

— Şi ai cele mai frumoase glezne, îi aud în ureche glasul.

O căldură mă umple din cap până în picioare. Peste umărul lui, mi se pare că tufişul ruginiu îşi înclină pălăria şi mă simt ca trezită dintr-un vis. Mă simt ca şi cum aş fi copilul lui – fetiţa lui frumoasă. Se dezlipeşte de mine, se ridică în genunchi, îşi dezbracă fără grabă geaca. Eu mă sprijin pe coate, las capul pe spate şi aştept să mă ducă la palat.


Dacă ți-a plăcut, apasă!