18 martie , 2018

XMUQUAN

XMUQUAN

Povestire scrisă de George Mocanu, apreciată de Matei Florian la concursul trimestrial de povestiri – „pentru puterea și curajul de a recrea o lume, pentru forța incantatorie, pentru ambiguitatea finalului – tulbure, nelămurit, deschis.”

Din data de 13 Baktun, 0 Katun, 0 Tun, 0 Uinal, 0 Kin, 4 Ahau, 8 Cumku și până la 9 Baktun, 0 Katun, 0 Tun, 0 Kin, 12 Ahau, 2 Cumku în orașul Uaxatikal a plouat negreșit zi de zi. N-a existat o singură dimineață în care să nu se facă auzite în văzduh urletele lui Coyopa și să nu se dezlănțuie fulgerele după ce semețul Chaahk pălea norii în creștet cu toporul ca să verse ploi binefacătoare pe pământ, în schimbul sângelui cu care noi cu drag îl serveam. Poporul meu a știut mereu, căci preoții l-au înțelepțit mereu, să discearnă între ploile bune și ploile rele. Ploile bune nu țineau niciodată mai mult de o jumătate de oră, hrăneau recoltele, umezeau pădurea, răcoreau dobitoacele, umpleau gălețile și rigolele cu șuvoaie gâlgâitoare, clădeau curcubeie peste pădurea de copayero și dezvăluiau buna dispoziție a dumnezeilor. Ploile rele se dezlănțuiau cu ouă de gheață, cu fulgere ce nimiceau pădurea, țineau până seara, umflau torenții, inundau șesurile, demolau orașe și sate, înecau poporul, măturau de pe fața pământului porumbul, dovelecii și fasolea și vorbeau limpede despre mâhnirea cea mare a dumnezeilor neglijați de oameni. Însă băștinașii n-au fost niciodată prea răi sau mai puțin evlavioși decât alții sau neascultători până la capăt și, de aceea, mâhnirea zeilor nu putea fi decât trecătoare, iar ploile rele s-au dezlănțuit foarte rar în pământul Cincolote. În schimb, în anul acela, s-au produs o serie de evenimente care, în mod normal, ar fi trebuit să-i pună pe gânduri pe mulți. De exemplu, când tribul Chorti ne-a inundat pământurile ca să ne fure porumbul, Mahucutah, regele nostru, a ridicat oștirea și a biruit mai repede decât ne-am fi așteptat, întrucât disperații aceia erau numai piele și os din pricina foamei, a luat 2000 de prizonieri, dar în loc să-i sacrifice pe altarul Marelui-Dumnezeu-al-Porumbului, El, fiind din fire un bărbat slab ca o muiere, i-a eliberat pe toți și i-a trimis la casele lor, însă nu cu mâinile goale, ci cu târne burdușite de casabe, elote, batata, bacal, cocuma, yucca, pecari, ara, curucu și cu urcioare pline până la gură de balche, kaye, pulque, mescal și aguamiel. Atunci Dumnezeul-Porumbului s-a mâhnit foarte tare, dar după ce și-a epuizat mâhnirea a uitat jignirea lui Mahucutah. Pe urmă, sculptorul Cantul, dând dovadă de o necuviință uimitoare, și-a permis să greșească o glifă de pe obeliscul lui Ix Chel și, astfel, a ofensat-o profund pe dumnezeiță; pentru a-i răsplăti neglijența, evlaviosul nacon Yqui l-a scos în piață si, în uralele publicului, i-a scos ochii, cu care o insultase pe zeiță, i-a retezat mâinile, cu care manevrase dalta, și le-a mâncat, iar restul corpului l-a aruncat în țarc la jaguar. O altă întâmplare care ar fi trebuit să fie, pentru noi toți, un semnal de alarmă a fost apariția, în largul mării, a unui caiac mare cât un sapotier, cu coarne răsucite de bizon și cu o enormă piele de leopard agățată de un par vertical și biciuită de vânt. În sfârșit, aș mai aminti dragostea prințesei Caquixaha, sora cea mică a regelui, pentru periculosul prizonier Uuc din poporul Jacaltec, pe care, punând în pericol pământul strămoșilor noștri, l-a ajutat să fugă din temniță după ce s-a iubit cu el, în ascuns, multe luni și după ce ea a rămas grea din mădularul lui. Cu fiecare nouă întâmplare împotriva voinței lor, zeii s-au necăjit din ce în ce mai tare până când, nemairăbdând atâtea neglijențe, au hotărât să plece din Uaxatikal. Întovărășindu-se cu Sombreron, ei au plecat în timpul nopții lăsându-ne singuri. În dimineața marii năpaste Camazotz și-a desfăcut aripile și a furat cerul de la fața noastră, apoi a luat-o la goană pe urmele celorlalți dumnezei supărați. Oamenii s-au trezit târziu, pentru că nu i-a mai trezit devreme nici un trăsnet. Au plâns de șaptesprezece ori văzându-se părăsiți de zei pe pământ. În dimineața aceea n-a mai picurat nici un strop de ploaie în milpa, în tale și în batun. Sub soarele dogoritor, porumbul s-a vestejit, fasolea și-a scuturat boabele în gropile termitelor, dovlecii au pocnit degeaba, vânturile fierbinți au măcinat semințele arborilor de cacao și le-au împrăștiat, praf și pulbere, peste pădurea deasă, maimuțele au început să urle de sete, pietrele metate s-au desfăcut de uscăciune, codrii s-au aprins, iar incendiul a mistuit în întregime muntele Hacavitz, sub rogonijile din colibele oamenilor s-au ascuns șerpii în căutarea răcoarei, apa din vase s-a evaporat, pâraiele s-au micșorat de patru sute de ori, fluviul Kajalapok s-a transformat într-o salbă de bălți, o violență iscată din senin a stricat toate rânduielile. Ca să nu fie distrusă lumea de tot, evlaviosul Ah K’in Mai, după ce s-a sfătuit cu regele, a decis să trimită degrabă soli după zei. De aceea, a pogorât în temnița din casa tepual-ului Yik’in K’awill și i-a numit mesageri pe Ah Quitze din Yaxhachen, pe Ah Uic din Sayl și pe Ah Petz din Utatlan. Pentru a nu se irosi timpul prețios, tinerii au primit doar o minimă instrucție teologică, specifică unor asemenea ceremonii inopinate, și chiar a doua zi au fost invitați în piramidă. În ziua aceea m-am dus și eu cu tata la templu. Fiind pescar încă din fragedă pruncie, ajutor al tatălui meu, în fond, n-am avut prilejul să văd lumea pe toate părțile. Mi-am petrecut aproape toate zilele și nopțile pe mare. Singurul lucru din oraș care nu mi-a fost niciodată străin a fost cincolote-le pe care m-am întins în fiecare seară, zdrobit fiind după ziua de muncă foarte grea. Dar în acea zi, tata, un om extrem de pios, a refuzat categoric să mai iasă pe mare și s-a certat cu mama ca să mă lase și pe mine să-l însoțesc la templu. Am fost foarte fericit când mama, eșuând într-o baltă de lacrimi, s-a recunoscut învinsă de răcnetele și loviturile de băț ale tăticului meu. Am trecut voios de partea câștigătorului și m-am dus cu el, țopăind de bucurie, în centrul orașului. Am fost uluit văzând zecile de mii de oameni adunate în jurul templului. Tata, fiind un bărbat puternic și înalt, și-a făcut loc cu brațele, înotând prin mulțime, până în față, și eu l-am urmat foarte mândru. Din păcate, am ajuns la baza scărilor aproape de sfârșitul ceremoniei și, prin urmare, am pierdut lucruri vrednice de văzut. Cu toate că, în ochii multora, chiar și în ochii părinților și fraților mei, eu treceam drept un foarte mare prost și toți țipau la mine ca la un animal, dintr-o singură privire mi-am dat seama că mesagerii aleși de evlaviosul Ah K’in Mai nu valorau mai mult decât o balegă de ocelot. Am citit în ochii mesagerilor atât de multă groază, încât nu m-am putut abține să nu râd. Şi doar erau bărbați în toată firea! Iată, am văzut în Ah Quitze un om de clisă. Am văzut în Ah Uic un om de lemn. Am văzut în Ah Petz un fals om de soare și de lună. Am văzut cum s-au zbătut în fața cuțitului de silex și am dezaprobat cu mânie atitudinea lor ce vădea atât de multă necredință. În pofida tuturor eforturilor evlavioșilor preoți, mesagerii n-au putut fi siliți să-și arate respectul față de zei. Am știut, de aceea, că mesagerii, odată ajunși dincolo, în loc să alerge întins pe urmele zeilor, se vor rătăci în pădure nu atât din incompetență, cât mai ales de frică și cel mai probabil vor sfârși prin a fi sfâșiați de coioți. Mulțimea și-a arătat curând dezaprobarea urlând împrotriva celor sacrificați, pentru că nimeni nu mai îndrăznea să-și așeze încrederea în brațele acelor nevrednici și nebuni eretici. Cu siguranță, zeii nu se vor mai întoarce niciodată, iar în lipsa binefacerilor lor lumea întreagă se va nărui! Deodată, l-am simițit pe tata frământându-se ca o liană bătută de vânt. A strigat ceva cu glas gros, dar eu, din pricina vuietului poporului, n-am înțeles nimic. „Fiul meu, Xmuqan, care e evlavios și nevinovat, va duce mesajul poporului la picioarele zeilor!” Un asistent Ah K’in s-a apropiat de noi, l-a ascultat pe tata, iar pe mine m-a examinat îndelung. Apoi m-a luat de braț și m-a invitat pe trepte, în sus. M-au trecut fiori și fulgere multe m-au incendiat când glasul poporului a tunat de entuziasm. Privind o clipă în spate la oceanul de oameni, mi s-au muiat picioarele în înălțimea treptelor de piatră. Sus, cât timp preoții au schimbat câteva cuvinte cu evlaviosul Ah K’in Mai, eu am mai privit o dată înapoi. Din înălțimea aceea, mi s-a părut că extrem de agitata mulțime era un popor de furnici. După aceea, mi-am rostogolit privirea peste clădirile mărețe din oraș și peste pădurea cea întunecată supravegheată, din văzduhuri albastre, de condori. De pe terasa palatului, regele m-a privit lung (și niciodată nu voi putea să-i mulțumesc îndeajuns pentru că, pogorând nițel din veșnicie, m-a învrednicit cu ochii lui cei sfinți) și după aceea a început să se agite în jurul miniștilor. În dreapta, oceanul mătura țărmul cu valuri cenușii; văzându-l pentru prima dată de dedesuptul norilor, am fost șocat de imensitatea lui. Un preot s-a apropiat de mine și m-a invitat, surâzând cu bunătate, să-mi pun masca de lemn înfrumusețată cu pene de ara și cu desene realizate de marele pictor Zutuitlan. Mi-a venit să plâng de emoție. M-am întrebat de două ori, în timp ce-mi fixam masca, cum oare tata și preoții ghiciseră dorința mea cea mai mare de a vizita orașul zeilor. M-am întins pe pătulul de piatră curemurat de credintă. Evlaviosul Ah K’ai Mai s-a apropiat cu cuțitul a cărui lamă, mângâiată de razele soarelui, năștea fulgere. Atunci am privit cerul și nu cred că m-am înșelat când l-am zărit pe Mictlantecuhtli, dumnezeul mamei mele, ivindu-se o clipă într-un pliu al zărilor albastre și făcându-mi cu mâna… În toată vremea preoții n-au încetat să pronunțe rugăciuni. Piosul Ah K’ai Mai s-a aplecat deasupra mea, mi-a pipăit inima ca să îi evalueze pentru ultima oară starea de sănătate și s-a aratăt extrem de mulțumit, a muiat moștiocul din vasul cu balche și m-a stropit ca să mă purifice, apoi m-a izbit în coastă cu cuțitul. Sângele a țâșnit din mine ca dintr-un voios izvor de munte. O mână s-a înfipt între coastele mele, a căutat orbecăind dedesupt, apoi, găsind ce-i trebuia, mi-a smuls inima. Şi în timp ce evalviosul Ah K’ai Mai, aclamat de popor, mi-a mâncat inima și mi-a băut sângele, eu m-am pogorat în întunecate pământuri și bănuiesc că, din prostie, m-am rătăcit. Pentru că în 4672 de zile, adică toată viața mea de copil, am fost pregătit numai și numai pentru întâlnirea cea mare cu violenta lumină de la poarta cea mare a Orașului lui Cucumatz. Lumină nu-i pe aici. Însă nu mai este timp de pierdut. Am un mesaj de expediat în numele poporului meu. De aceea, fiți milostivi, nu mă lăsați să plâng. Porumbul suferă aprig din pricina mea. Vă rog să îmi spuneți, pe ce cale să apuc acum, ca să mă întâlnesc degrabă cu zeii?


Dacă ți-a plăcut, apasă!
#george mocanu

Comentarii facebook:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *