Povestire scrisă de Elena Ștefan, premiată de Adrian Schiop la concursul trimestrial de povestiri – „Textul, tandru și acid în același timp, cucerește prin umorul inteligent și autoironia hiperlucidă, care dau profunzime unei voci narative extrem de autentice. Stilul fragmentat, cu tăieturi ferme și elipse bine dozate, creează un ritm viu și cinematic”.
Nu mi-am băgat o cărămidă în chiloți, cum m-a instructat taică-miu în timp ce vâra roșii și brânză într-o gură magică, cu compartimente secrete, ca geanta lui Hermione. Se anunță rafale de vânt în Dobrogea.
Nici nu am parat cu vreo replică acidă. Toată atenția mi-e la maică-mea. Eu și sor-mea o urmărim din hol, încălțate, ochii ne alunecă pe urma ritualurilor ei fără număr, ca pe banda lui Möbius. Crema întinsă pe coate, o pieliță tăiată, o sticlă de 0,5 umplută până la dop.
Mergem la vânătoare. Au venit contractanții la Neptun, cu haine la preț de producător. Vom lua la rând hotelurile, de la Doina la Miorița, în zig-zag pe Aleea Trandafirilor, până la Complex Majestic.
Neptun e locul în care viața cu țârâita își crește debitul. Aici am mâncat prima dată la Mc. Gustul acrișor al plăcintei despre care bănuiam că e doar o invenție mitologică m-a făcut să lăcrimez.
În Neptun am văzut eclipsa, și i-am ratat punctul culminant, când l-am văzut pe Mircea. Luna aproape acoperise soarele, ca o pupilă supradilatată a unui ochi demonic, și-n boxele urcate pe faleză Vangelis profețea apocalipsa, când am decis să abandonez tot show-ul. Mircea stătea-n picioare, cu mâinile sprijinite, golănește, de șold. Scund, cu părul negru și des, separat de o cărare fermă. Mi-am dat jos ochelarii de carton și l-am privit în timp ce și-i fixa pe-ai lui. Ce-auzisem prin fața blocului era adevărat: un vânt dinspre mare, urmat de o liniște stranie, marcau sfârșitul lumii așa cum o știam. Când m-am dezmeticit, luna se retrăgea și plaja era acoperită de vacarm –oamenii aplaudau, se pozau. Mircea era cu frații Cartoafă, de la blocurile de la policlinică și, când cerul s-a luminat de tot, au fugit toți trei spre apă.
Mircea e colegul de clasă al soră-mii. Cu el am bifat primul meu sărut, niște luni mai târziu, în pădure la Neptun, la Adevăr sau Provocare. Buzele lui erau groase și umede. Miroseau a mici, muștar și Acqua di Giò.
Sor-mea mă luase pentru prima oară cu ea și clasa ei, după ce o urmărisem în genunchi, din dormitor la baie și înapoi.
L-am mai întâlnit pe Mircea o dată, în parcul de baschet din Saturn. Îl fixam de pe marginea terenului, de unde așteptam în zadar pase. Când un băiat te evită, înseamnă că te place.
*
Din stație, la giratoriu, Mangalia arată ca un oraș părăsit. Maică-mea își lovește ușor monturile cu un ProTV Magazin făcut sul. Ochelarii mari, cu rame gălbui, îi acoperă, grosolan, fața frumoasă și mult mai tânără decât am eu habar.
Caut un colț de chioșc mai puțin jegos de care să mă sprijin. La 1,80 ai mei, sunt cea mai înaltă fată de clasa a șaptea din Școala 5. Spatele meu e împărțit între o cifoză ca un crai nou și o lordoză de gimnastă. Un corset din plastic îmi ține coloana în frâu, închis cu catarame și prevăzut cu o gaură acolo unde ar trebui să fie sâni. Îl port pe sub una dintre rochiile mele cu imprimeu floral, care mi se pare că zăpăcește privirea. Înghesuită în conul meu de umbră e o fată blondă, cu fața rotundă și dulce, proporții firești. Privite din profil, formele pe care le proiectăm pe asfalt sunt identice, doar că-n oglindă: ea are sânii mari, abdomenul scobit. Pe sor-mea, Adina, țoalele noi o vor face și mai spectaculoasă.
În microbuz, ocupăm locurile din spate. Maică-mea citește ghidul, Adina e imersată în telefonul ei Nokia banană, care într-o zi o să-mi revină mie. Eu sunt flancată de ele, bucuroasă că n-am un vecin de scaun străin – cineva care să se lovească de armura mea din plastic și să mă privească ca idiotul, lipsit de tact.
Cinșpe minute mai târziu ne aduc prima captură: sacoul negru, cambrat, cu tribalic din pietre cristaline. Îi vine perfect Adinei, care și-l tot întinde cu palmele peste talie în oglinda sălii de recepție din complex Doina. Eu pun ochii pe o helancă albă, cu o bandă de catifea în dreptul sânilor, în care sunt decupate cifrele 2000, cu zerourile în formă de inimi. Mi-l imaginez validat și de stilistul meu personal, pitic, brunet.
Bifăm hotelurile care arată toate ca niște sanatorii balneare, într-un soare tipic jumătății lui iulie. Îmi fac planuri. Dacă ne-am îmbrățișa, aș putea să-mi sprijin bărbia de creștetul lui Mircea. Nu e un capăt de țară – toți îndrăgostiții pierd vremea rezemați de stabilopozi, pe digul de la ancoră. L-aș lăsa pe el să se cațere pe un braț de beton în timp ce eu aș rămânepe asfalt. Băieții cresc până la optișpe ani, și el mai are unul. În plus, când nu port corset, pot să mă comprim, să îmi îndes oasele în articulații până scad câțiva centimetri buni. Așa, poate i-aș ajunge la sprâncenele groase, unite, precum conturul unei păsări.
La Miorița, maică-mea probează pulovere tărcate. Nu-i privesc trupul ca pe al unei femei, ci ca pe un prototip unic, din care s-a realizat un singur exemplar, o replică perfectă, apoi matrița a fost distrusă. Corpul meu nu și-a declanșat nicio urmă de memorie genetică. Va face asta mai târziu, în pusee spontane. Se vor îngroșa mai întâi brațele, apoi genunchii vor face pliuri și gropițe identice cu ale ei. Doar sânii vor rămâne mici, într-o eternă așteptare a maturizării, ceva de care mezinele par să fie, uneori, lipsite pe viață.
În timp ce sor-mea o face pe stilistul ei, inima mi-o ia razna. Mircea și Cartofii sunt la terasa cu dozatoare de suc TEC. Și vin spre noi. Un corp străin, mic și gumos, îmi ricoșează acum prin cap, prin gât, mi se izbește de piept, îmi înfundă urechile.
Din partea opusă apare vecina noastră de la unu, doamna Ene, care locuiește cu al șaselea peruș, care nu s-a ridicat la nivelul lui Coco-5, pe când trăia domnul Ene. Ăsta e mut, ăla zicea: „pupă mama băiatu’” și „Fane bețivu”, „Fane bețivanu”.
Grupul se împarte: sor-mea cu Mircea și Cartofii, eu cu maică-mea și doamna Ene, care-și scoate hainele din plase și le întinde pe banca din fața hotelului. Geaca roșie a luat-o de la Caraiman, unde au piele și blănuri la prețuri imbatabile.
Emoțiile nu mă lasă să focalizez decât bucăți din Mircea – pomeții, buzele, șortul albastru. Pe Cartofi îi văd ca lumea, lălâi și urâți; apendici pe viață, pe lângă organe vitale.
Mirosul de piele și plastic îmi întoarce stomacul pe dos. Mircea o întreabă pe sor-mea dacă se văd la baschet.
— Venim, amândouă. O știi pe Didi.
Când întinde mâna, fața mi se strâmbă într-o grimasă urâtă. Gura îmi e uscată și buzele sudate. Un întreg istoric comun, precis aievea, și el se face acum că l-a uitat, mi se destramă în fața ochilor.
— Mircea, îmi pare bine, frățică, da’ chiar nu semănați.
Armura îmi ține inima în frâu.
*
La Caraiman, toți banii noștri se duc pe geaca de piele a maică-mii. O să ajungem acasă pe jos, pe plajă. Suntem în Cap Aurora când ne intersectăm cu vânzătorul de porumb fiert.
— Porumbelu’ frige tare… Vitamina A si B…
— Sa vă crească țâțeleee!
Partea asta o adaugă o gașcă de băieți pirpirii taman când trec prin dreptul lor. Vânzătorul le salută prezența de spirit, aplaudă cu brațele deasupra capului. Lada cu porumb balansează pe umărul lui. În urma ei zboară o bancnotă de două mii de lei, ediția de eclipsă – sistemul solar pe o parte, harta țării pe cealaltă, cu un marcaj din vest până-n sud-est.
O ridic și-o bag în buzunarul gecii. Mai târziu, noaptea, din capul patului, în timp ce sor-mea tastează la calculator, mijesc ochii la zona transparentă a bancnotei, suprapusă peste becul lustrei. Caut să reproduc momentul, așa cum am auzit că se face, de la o fată de la bloc. Mă întreb dacă o să mai fiu vreodată martoră la un fenomen atât de rar. Proasta mileniului l-a ratat complet.
