Povestire scrisă de Iulia Biró, aleasă de Eli Bădică la Creative Writing Sundays, pe 13 iulie 2025, la tema: „identificați unul dintre punctele slabe din punct de vedere narativ, cel pe care-l evitați cel mai des atunci când scrieți, conștient sau inconștient, și explorați-l într-o proză scurtă”.
Text editat de Eli Bădică.
Mama i-a zis lui buni că tătuțu a dat o fugă până la piața din cartier. A mers singur! o săgetează gândul pe Lizi. Ceva ca un fluturaș i se zbate în piept. Tătuțu nu pleacă niciodată fără ea la cumpărături. Se repede în hol. Mama și buni vorbesc în timp ce toacă ceva pentru mâncare, dar Lizi nu înțelege ce spun, e gălăgie de la radioul care stă pe dulapul din bucătărie. Își pune săndăluțele și le închide scaiul. Iese în curte, iar de acolo în stradă. Ce surpriză îi va face lui tătuțu, sigur o să fie fericit că a venit după el!
Merge și merge, cunoaște drumul. De multe ori, ea îi zice lui tătuțu pe unde s-o apuce, când se duc împreună la cumpărături. Îi place să umble singură, pe lângă el. Numai când trec strada sau când nu există trotuar e obligatoriu să fie ținută de mână. Ajunge aproape de parcul cu leagăne galbene. Mai e puțin până la piață, doar că aici trebuie să traverseze strada. S-a oprit în dreptul trecerii, cu ochii mari și sprâncenele arcuite a mirare. Nu știe cum se face când n-are cine să te țină de mână și tu chiar trebuie să traversezi. Pune mâinile la spate. Dă să facă un pas înainte. Se răzgândește. Își aduce mâinile în față, le prinde una de cealaltă și pășește curajoasă.
Cam pe la mijlocul trecerii, vede o pisică. E culcată pe stradă, nu mișcă.
— Pis, pis, zice Lizi, dar animalul nu răspunde.
N-a văzut niciodată o astfel de pisică: are picioarele și capul stricate și ceva roșu s-a scurs dinspre ea pe una dintre dungile albe ale trecerii. Fetița se ghemuiește, să vadă mai bine. Simte dinspre animal un miros rău și îi trece prin cap că roșul acela seamănă cu… Oare pisicuțele au sânge? I se strânge ceva în burtică, ca și cum fluturașul de mai devreme s-a mutat acolo. Vrea acasă, la mama. Sau la piață, la tătuțu. Revine în picioare. O bicicletă trece în viteză pe lângă ea și o face să se clatine, de surpriză, și să cadă.
— Du-te din mijlocul străzii, fetițo! îi strigă cel de pe bicicletă, înainte să dispară în depărtare.
Aproape de Lizi, mașinile claxonează. Mică în mijlocul străzii mari, Lizi nu știe ce să facă. O mână și un picior o ustură tare. Vede pe ele zgârieturi noi, care se înroșesc. Se ridică iar, dar a uitat pe unde trebuie să meargă. Plânge. N-o să-i mai vadă niciodată pe mama și tătuțu. N-o să mai știe să ajungă acasă și va rămâne aici.
Din zgârieturile de pe picior i se preling firișoare de sânge. Fetița strânge ochii, să nu le mai vadă. Poate că atunci când îi deschide din nou o să fie acasă, așa cum se întâmplă uneori când visează urât. Își deschide pleoapele, însă nimic nu s-a schimbat.
Mai mulți oameni s-au pornit să treacă strada. I se par uriași, nici nu mai vede cerul de ei. Se învârte pe loc și plânge și mai tare. Câțiva dintre uriași se opresc în jurul ei. Vorbesc, dar fetița nu aude bine ce spun. Cineva se ghemuiește în fața ei și o prinde ușor de brațe.
— Lizi, iubita, ce faci aici? răzbate o întrebare până la ea.
Recunoaște vocea, e tanti Maria, de la ziare. N-o vede bine, lacrimile i-au pus un fel de ceață pe ochi. Trebuie să clipească des ca să vadă chipul femeii.
— Nu știu unde e tătuțu, răspunde și iar i se pornește plânsul mare.
— A plecat la piață și eu am văzut pisicuța asta…
Mâna mică arată către animalul strivit de pe stradă.
— Vreau la mama și la tătuțu!
— Gata, gata, îi găsim noi pe mama și tata, zice femeia.
Scoate o batistă și-i șterge lacrimile și nasul. Îi întinde o mână:
— Hai cu mine, l-am văzut pe tatăl tău pe aici. S-a oprit și la chioșcul meu, ți-a cumpărat o revistă cu ponei.
