Povestire scrisă de Roxana Maeva, aleasă prin votul colegilor la întâlnirea cu Eli Bădică de la Creative Writing Sundays, de pe 13 iulie 2025, la tema: „identificați unul dintre punctele slabe din punct de vedere narativ, cel pe care-l evitați cel mai des atunci când scrieți, conștient sau inconștient, și explorați-l într-o proză scurtă”.
Text editat de Eli Bădică.
Idrisa era legată cu mâinile la spate. Pietrele se opriseră în aer, levitând cu un tremur ușor. Muntele era generos cu bucățile tăioase de rocă ce se rostogoleau câteodată la vale, mai ales primăvara, după dezgheț, și mărgineau apoi ulițele ca niște mici stăvilare.
Acum, suspendate în fața ochilor ei, păreau vii.
Nici un sunet nu se mai auzea, toți cei din piață amuțiseră brusc. Și femeile care chiuiseră, și bărbații negricioși, în cămășile lor lungi, îngălbenite la poale.
Cei 15 care aruncaseră pietrele s-au tras câțiva pași înapoi, ca împinși de o undă. Cercul, atât de strâmt, s-a lărgit.
Idrisa, lipită de stâlp, a tras aer în piept, cât îi permiteau funiile care îi strângeau, ca un corset de foc, coastele.
Când geamul casei ei se împrăștiase în țăndări, și ușa a fost spartă de gloata de oameni, a apucat doar să țipe scurt. Inima ei a făcut un salt în gol, ca un pescăruș care plonjează în mare. Un val rece i-a traversat corpul. Apoi a simțit loviturile, din ce în mai fierbinți.
Femeile i-au tăiat părul și i l-au îndesat în gură.
– Na, mai ești frumoasă acum? Curva dracului! Mai fă vrăji la bărbații noștri, să vină pe la tine noaptea! Spurcato!
Bărbații au râs, cu ochii sticloși. La fel de sticloși ca în întunericul așternutului ei, în nopțile fără lună când zgomotele nu aveau ecou. În fața celorlalți, a satului, a nevestelor, în lumina clară a zilei, erau de nerecunoscut. Păcatele erau doar ale ei. Îi uitaseră numele.
Cât au târât-o până în piață nu a mai simțit nimic. Nici juliturile, nici sângele care-i curgea din nas, nici scuipații.
Acum îi privea calmă, respirând egal. Degetele de la mâini o furnicau. Pietrele s-au rotit încet în jurul stâlpului. Apoi din ce în ce mai repede. Locul s-a făcut și mai larg. Idrisa nu știa dacă ea le rotește sau dacă au voință proprie. Oricare ar fi fost adevărul, îi părea cel mai firesc lucru din lume.
Apoi bucățile colțuroase au țâșnit ca din arc, și cei 15 au căzut pe spate în praful pieței, cu pietrele ascuțite înfipte ca niște topoare în frunte.
Femeile au țipat ca un stol de gâște pe Capitoliu, neștiind în ce direcție să fugă, împiedicându-se, cu baticurile căzute de pe cap, trase de sub brațe de bărbații din mulțime.
Ei, nepăcătoșii, veniseră să vadă o moarte, dar acum moartea își întorsese fața către ei. Au fugit fără să mai privească înapoi.
În piață au rămas doar câțiva pantofi desperecheați, corpurile inerte ale călăilor și, căzut pe burtă, orbul satului.
– Friederich! îl chemă Idrisa, cu vocea răgușită. Ajută-mă! Nu-ți fie frică. Nu ți se întâmplă nimic rău.
Friederich s-a ridicat în genunchi și și-a întors fața în direcția ei.
– În dreapta ta, la jumătate de metru e un cuțit. Ia-l și vino la mine. Sunt aici.
Friedrich s-a apropiat încet, cu o mână întinsă în față. Bărbia îi tremura. Îi pipăi corpul cu degete nesigure, băgă vârful cuțitului între coaste și frânghie și începu să taie. Idrisa simțea metalul strivindu-i carnea. Închise ochii și simți prin nări spaima bătrânului. Mirosea a ceva iute, înțepător, ceva ce adulmeci în pădure, la vânătoare, înainte de ultimul salt al unei căprioare.
– Și mâinile.
Când sforile au căzut, Idrisa s-a lăsat moale la piciorul stâlpului, iar el s-a ghemuit lângă ea. Au stat așa o vreme. Ea a întins mâna și i-a atins fața.
Friederich a tresărit, și-a îndreptat gâtul și a ridicat capul, ca și cum un fir nevăzut îl trăgea în sus.
Ochii alburii, înfundați în cap, au început să se limpezească. Ca o corabie ce apare din ceață, irisul albastru al ochilor lui se contura din ce în ce mai clar. A clipit de câteva ori. Pupilele i s-au ascuțit, ațintindu-se pe imaginea din fața lui. A privit chipul plin de dâre de sânge al fetei, părul ciuntit, lobul rupt al urechii din care un cercel fusese smuls. S-a tras brusc înapoi, a împins-o, s-a ridicat și a fugit în direcția în care fugise și mulțimea.
Rămasă singură, Idrisa și-a pus mâinile pe față. Ar fi vrut să plângă, să urle, dar degetele ei rătăceau pe piele ca peste coaja unui copac uscat. Ceva din adâncul ei dispăruse. În mijlocul pieptului avea doar o piatră întunecată, care vibra cu un zumzet straniu.
Știa că oamenii satului, pentru care, când era mică, culesese nalbă mare, obligeană și mure proaspete, mai devreme sau mai târziu se vor întoarce în piață cu furci și torțe aprinse. Ea nu mai era de aici.
Luă cuțitul de jos, îl puse în buzunarul fustei, privi în jur la corpurile nemișcate, cu ochii rămași deschiși.
Se întoarse și se îndreptă cu pași repezi înspre capătul satului, pe drumul ce ducea departe, către mare, un loc despre care auzise odată că există, unde vântul aspru avea puterea de a șterge amintirile. Abia acolo, sub plasa albă țesută de țipetele pescărușilor, o să plângă.
