Povestire scrisă de Dana Sugu, premiată de Adina Popescu la concursul trimestrial de povestiri – „O scenă dintr-o sală de judecată în care martorul unui accident trebuie să aleagă dacă să spună sau nu adevărul, raportându-se la propriul său trecut. Mi-au plăcut personajele bine conturate din câteva tușe, dar mai ales detaliile legate de stările și emoțiile lor.”
Sala mirosea a umezeală și a dezinfectant, un amestec care-ți irita ochii și nările. Lemnul băncilor scârțâia la fiecare încercare de a-ți găsi o poziție mai suportabilă, ca un animal obosit, sătul de greutatea atâtor trupuri trecute prin sală, iar podeaua denivelată îl obliga pe Silviu Răileanu să-și plimbe tălpile de la stânga la dreapta, să caute un loc drept. Lumina rece a neoanelor îi scotea la iveală venele stinse, albăstrii. Din când în când, câte o tuse, un foșnet de hârtie, zăngănitul unui pix scăpat pe jos; sunetele se propagau repede.
Silviu își freca palmele de genunchi. Simțea cum pielea se încălzește și, în același timp, cum îi țiuie în urechi același ecou de fiecare dată când închidea ochii: întâi bubuitura, apoi scrâșnetul tablei îndoite. Își mișcă umerii. Scaunul îi apăsa vertebrele una câte una.
Judecătorul, un bărbat cu ochelari groși, răsfoia încet dosarul, ținând filele cu buricele degetelor. Nu ridica privirea. Lângă el, avocatul se aplecă în față, își drese glasul și spuse:
— Domnule Răileanu, ați văzut accidentul din data de…?
— Da, din vitrină. Am văzut tot, zise Silviu, simțind cum i se usucă gâtul și cum cuvântul „tot” îi rămâne lipit de dinți.
În banca din față, doi bărbați nu-și luau ochii de la el. Cel mai tânăr, Florin Neagu, cu șapca mototolită între palme, pe care o răsucea fără încetare, ca pe un șurub invizibil pe care încerca să-l strângă până la capăt. Celălalt, în costum, își potrivea nodul cravatei. Materialul cămășii foșnea la fiecare mică mișcare. Profesorul Mihai Drugescu.
— Vă rog să descrieți ce ați văzut, continuă avocatul.
Silviu deschise gura, dar nu rosti niciun cuvânt. Judecătorul își scoase ochelarii și îi șterse lent cu un colț de batistă. Bărbatul în costum se întoarse ușor spre avocat și îi șopti ceva; nimeni nu auzi, dar Silviu văzu cum obrazul îi zvâcni un moment, exact ca atunci când, în clasă, când bătaia cu degetele în catedră marca începutul unei răbufniri: „Mai repede, Răileanule, că n-avem toată ziua.”
Celălalt, Florin, răsucea șapca în cercuri mici, ca și cum ar fi vrut s-o facă să dispară în palme.
— Am văzut… șopti Silviu.
Grefiera își așeză mâinile deasupra tastaturii, cu degetele răsfirate, aștepându-l. Cineva tuși, altcineva își freca picioarele pe podea. Avocatul zise apăsat:
— Răspundeți, vă rog. Așteptăm.
Silviu își trecu limba peste buzele uscate, întâlni un gust metalic, „Oare sângerez?” și-și coborî privirea către genunchi. Își amintește seara de noiembrie: din vitrină totul părea încetinit, roțile patinau pe bordură, apoi se auzea scârțâitul; în aer, se simțea mirosul aspru, dulceag, de țuică vărsată. Tabla îndoită răsună din nou, iar după aceea, în locul obișnuitului vacarm, o liniște bruscă.
Atunci, din vitrină, îl vede pe profesor sprijinindu-se de portieră, lăsându-și greutatea acolo, de parcă metalul rece ar fi fost singurul lui punct de stabilitate. Mâna îi alunecă pe ușă, ca și cum căuta un loc fix, dar îl rata mereu. Izul înțepător de băutură plutea în jurul lui.
Mașina lovită nu era cine știe ce, o Dacie prăfuită, cu bara îndoită și un far spart, iar la câțiva metri o altă mașină, scumpă, lucioasă, electrică. Florin a alergat spre Dacie; Silviu a rămas lipit de geam, cu mâinile amorțite, incapabil să iasă. A fost martor, prins în vitrină.
Avocatul clătină din cap, ca și cum ar fi numărat secundele:
— Vă rog, ce ați văzut?
Silviu închise o clipă ochii și văzu șurubelnița din mâna lui Florin, într-o altă seară, când îl chemase să repare o țeavă: degetele crăpate, unghiile înnegrite pe la margini, râsul acela scurt: „La mine nu scapă niciun șurub”. Își simte stomacul strângându-se ca o cârpă stoarsă, simte greutatea aceea care i se așază pe umeri de fiecare dată când se întâlnește cu ceva ierarhic: catedra, scaunul de martor, privirea unui bărbat în costum. Își ridică ochii spre Florin — mâinile îl trădează, tremură; se uită apoi spre profesor — impasibilitatea din costum, dar semnele sunt acolo: cravata prea strânsă, ochii fixați pe el, semnul acela vechi, de „știi ce ai de făcut”.
Judecătorul își drese glasul.
Silviu inspiră. Vede roțile care se învârt în gol, bordura, tabla care se îndoaie ca o conservă căzută pe jos. Vede palma profesorului alunecând pe ușă, vede profilul lui cunoscut din clasă, vede cum se comportă corpul unui om care a băut prea mult și totuși vrea să stea drept.
— Descrieți accidentul, insistă avocatul, făcând un pas mai aproape.
— Mașina… spune Silviu, și-și dă seama că vocea i-a coborât într-un registru străin, ca atunci când citea cu voce tare și nu-și recunoștea timbrul. Mașina a tăiat colțul prea din scurt, a mușcat bordura, roata a sărit un pic, apoi… a lovit.
Grefiera nota și ritmul tastelor s-a împrăștiat prin sală.
— Cine era la volan? întreabă avocatul.
Silviu își simte limba lipită de cerul gurii. Ar putea spune „nu știu”, ar putea spune „nu sunt sigur”, dar imaginea e limpede: ușa pe care se sprijină, mirosul care trece de vitrină, degetele care caută echilibrul pe metalul lucios. Îi vine în minte alt detaliu, nepotrivit și totuși inevitabil: soția lui care prinsese catedra la școala privată datorită recomandării profesorului Drugescu; și felul în care asemenea datorii te urmăresc, cresc, te încolăcesc.
— L-ați recunoscut? insistă avocatul, mai moale, ca și cum i-ar fi oferit o pernă.
— Da.
— Pe cine?
— Pe profesorul Mihai Drugescu.
Florin își deschide palmele și-și așează șapca pe bancă. Profesorul rămâne drept, ușor înclinat spre înainte.
— Și? întreabă avocatul.
Silviu își duce dinții în buza de jos, simte usturimea, gustul de fier, își dă seama că nu mai are cum amâna. Pentru o clipă se vede iar copil, cu buretele umed în mână, tremurând în fața tablei, și aude degetele bătând într-un ritm cunoscut, autoritar. Inspiră.
— Am văzut mașina, zice. A lovit-o.
Grefiera notează. Zgomotul mecanic se împrăștie prin sală. Silviu se simte din nou lipit de geam. Martor, prins în vitrină.
