Povestire scrisă de Livia Popescu, premiată de Adina Popescu la concursul trimestrial de povestiri – „Chiar este o poveste, nu tocmai pentru copii, scrisă din perspectiva unei fetițe care alunecă din realitatea cotidiană într-o lume colorată și absurdă, populată de personaje interesante. Mi-au plăcut originalitatea scriiturii, atmosfera onirică și faptul că mi-a amintit de Alice in Worderland.”
— Mami, mă dor picioarele și mi-e și foame. Mai stăm mult?
— Doar un pic, Ilincuța, mă uit la perdele și la covoare, apoi mergem la gogoși, cum ți-am promis. Poate găsim și pentru camera ta un covoraș cu fir de mătase.
E greu cu mami la cumpărături. Tati de-aia nici nu merge; zice că i se face rău de la atâta stat în picioare. Chiar dacă nu vrea perdele noi, tot o să vrea. Cel puțin mami așa zice. Ca și cu bichonul, nu și nu, iar acum doarme pe perna lui.
Ah, câte culcușuri de câini au aici. Și ce drăguțe, pufoase ca Sara. Dacă mă fac covrig, aș putea avea loc în ăsta. Sau în ăsta mai mare. Uite că încap. Aș putea s-o aștept pe mami aici. Chiar să adorm. Cum ar fi să cumpere cineva un culcuș de câine, cu copil în el?
— Hei, ce naiba ești? Nu mai fugi! Stai că ai pierdut o hârtie. Unde ai dispărut? N-am chef să alerg pe culoare și mai sunt și obosită pe deasupra. Hei! O să ne prindă vânzătorii că alergăm pe-aici, și pe mine m-au mai certat o dată.
— Nu mai țipa atât și nu te mai ține după mine. Închide ușa aia odată, că iese căldura în magazin. Și nu mă cheamă Hei, s-a întors vietatea spre mine.
Am închis ușa, care s-a trântit din cauza curentului și s-a spart în cioburi cât niște porumbei, care și-au luat zborul, n-aș ști să spun unde.
M-am întors spre Hei. Era un greiere bătrân, uscat și ascuțit, cu ochelari rotunzi pe nas și antene albe, ca părul lui tataie.
— Vă rog să mă scuzați, domnule Greiere. N-am vrut să fiu nepoliticoasă, dar v-a picat hârtia asta. De-asta alergam prin magazin, să v-o dau.
— Nu mi-a picat nicio hârtie. Ți-am lăsat o invitație, te rog s-o citești.
Până acum n-am mai primit invitații lăsate ca din avion, așa că am desfăcut hârtia, puțin nedumerită. Era scrisă de mână, ca la școală, pe caietul special.
I-lin-ca es-te in-vi-ta-tă la con-cer-tul dom-nu-lui Gre-ie-re. Rân-dul 1, lo-cul 1, am silabisit eu.
Când mi-am ridicat privirea din bilet, domnul Greiere urcase deja pe scenă. Își luase chitara și m-a invitat să stau pe scaunul din fața lui, adică pe locul meu. Normal că am început să mă holbez la el.
— Cântați, domnule Greiere?
— Cânt. Nu se vede, nu știi cum arată o chitară?
— Ba știu. Dar un greiere cu chitară nu cred că am văzut până acum.
— Nici eu n-am văzut până acum o fetiță care să pună atâtea întrebări.
—Când mi-e foame, vorbesc mult. Cel puțin așa zice mami. De pildă, acum aș mânca o gogoașă.
Domnul Greiere s-a aplecat spre marginea scenei și a izbucnit exasperat:
— Aici nu poți găsi decât chitară acustică sau gogoși cu gaură.
— Aș prefera gogoși cu gaură. Unde mai exact? l-am întrebat fără să clipesc.
— Dacă mergi drept înainte – și un drum șerpuit a apărut dintr-odată fix lângă scaunul meu – o să dai de domnul antreprenor. E ușor să ajungi, ține drumul drept sau șerpuit, vezi tu cum ți-e mai ușor. Hai că încep concertul, hotărăște-te ce faci.
Am plecat într-un suflet pe drumul indicat. Am și alergat puțin până drumul a luat-o spre dreapta. Acolo m-am împotmolit într-un șotron pe care nu-l mai jucasem de mult dar era desenat pe pământ și a trebuit să-l joc. La final, mi s-a făcut sete de atâta sărit, dar un domn a apărut din spatele unei sălcii curgătoare sau plângătoare, nu contează, și mi-a dat o diplomă roz și o sticlă de apă cu bule. Cu bule și voiam.
— Felicitări, ai trecut la nivelul următor.
Cu riscul să fac broaște în burtă – încă există riscul acesta la copiii de vârsta mea, am băut toată apa dintr-o singură înghițitură, cu ochii la domnul din fața mea. Era mic și îndesat și extrem de păros – ca… nu știu să spun ca ce, poate ca un fluture. Și tataie e păros, dar el nu e fluture.
— Domnul antreprenor? am îndrăznit eu.
— În persoană. Bombix Mori – mi-a întins mâna și mi-a strâns-o ferm. Știu că e greu de pronunțat, așa că poți să-mi spui domnule Fluture.
— Dumneavoastră sunteți domnul cu gogoșile? am adulmecat eu aerul. Mi-ar plăcea mai mult cu gaură dacă ați avea.
— Ce întrebare! s-a minunat el. Doar cu gaură avem. Ai venit pentru interviu?
— Ce interviu?
— Pentru angajare. Cred că totuși ești prea mică, a pufăit nemulțumit.
Un strat de puf fin, argintiu i s-a ridicat de pe corp. Am strănutat în interior, fix ca atunci când nu vrei să strănuți în exterior, pui mâna la gură și strănuți în interior.
— Poftim, intră, mi-a făcut loc să trec pe lângă el.
— Unde să intru?
Peste tot era doar iarbă – și salcia în spate, în caz că ați uitat, dar el a aprins lumina și atunci am văzut balonul, ca acela în care mă duce tati să joc tenis, doar că ăsta era pe verde, și avea și un culoar lung. Am pășit prin ușa întredeschisă și curentul mi-a smuls diploma roz și a ridicat-o în văzduh, unde pluteau și alte diplome colorate, într-o veselie de nedescris, ca în pauzele de la școală, dintre ore.
— Da, da, ești prea mică, m-a măsurat rapid domnul Greiere cu o riglă transparentă. Îți mai trebuie patru centimetri, dar te poți ridica pe vârfuri și e ca și cum i-ai avea. Mă rog, hai să trecem peste și să bei un ceai. Îți pui apă fiartă din sa-mo-va-rul ăsta și un pliculeț de ceai din frunze de dud.
— Dud?
— Dud. De ce te miri? N-ai venit pentru postul de culegător-livrator?
— Culegător-livrator de ce?
— De frunze de dud, bineînțeles.
— Oh, domnule Fluture, atât de mult ceai din frunze de dud se bea aici, la dumneavoastră, că e nevoie de cineva să le culeagă?
— Ce idee absurdă. Frunzele de dud le recoltăm pentru mâncat. În făbricuța noastră se mănâncă foarte multe frunze. Și totul proaspăt.
— Dacă s-ar fi mâncat gogoși cu gaură, aș mai fi înțeles. Dar frunze de dud?
—Of, deja am obosit de atâtea explicații. Mai bine hai să vezi făbricuța mea.
Domnul antreprenor a deschis ușa din spatele lui. Am intrat într-o cameră albă, fără ferestre, cu două șiruri lungi de mese de inox, luminate puternic din tavan.
O mulțime de viermi albi, lungi, aș putea spune și un pic grăsuți, se înfruptau din frunze tinere de dud. Câțiva culegători-livratori se îngrijau ca mesele sa fie complet pline. Alții strângeau resturile în containere pe rotile. În toată organizarea de acolo, un vierme mare s-a ridicat fără o vorbă și a încercat să traverseze, greoi, culoarul.
— Nu pleacă nimeni de la masă, s-a burzuluit domnul Fluture la vierme. Noi ne străduim să asigurăm flux continuu de frunze de dud, iar dumneata îți bați joc de munca noastră? Se poate, măi, Grigore?
L-am văzut pe Grigore cum s-a întors spășit la masă. A zis ceva cum că toată lumea are dreptul la o pauză de masă, dar ei chiar erau la masă, așa că nu prea am înțeles ce-l nemulțumea. Oricum, ceilalți își vedeau liniștiți de treabă, mestecând liniștiți frunzele.
— Totuși n-are sens ce se întâmplă aici, m-am uitat eu în jur. Asta e muncă?
Ca la un semn, viermii s-au oprit toți din molfăit și și-au ațintit privirea asupra mea. Mi-a fost foarte rușine, ca atunci când. Nu mai spun când.
— Sau are alt sens?
— Sau așa, a confirmat, curtenitor, domnul antreprenor. Hai să vezi gogoșile cu gaură și nu mai ține lumea din lucru.
În încăperea următoare, sute sau catralioane de gogoși albe, cu gaură, stăteau atârnate de fire subțiri, de mătase, în stative de lemn.
— Astea sunt gogoși? Se mănâncă? am smuls una din păienjenișul de fire și am apropiat-o de față s-o văd mai bine.
— Da, sunt gogoși sau coconi, cum vrei să le zici, a confirmat domnul Fluture.
— Ai înnebunit? Nu mă mânca, a țipat îngrozit viermele prins în interiorul gogoșii. Îi vedeam ochii bulbucați de spaimă. Ținea strâns între piciorușe un fir subțire de mătase.
Am aruncat gogoașa, speriată. Sper să nu-și fi fracturat ceva bietul vierme sau să-și fi spart capul. Eu am pățit și una, și alta, și nu e deloc plăcut.
— Nu-mi mai trebuie nicio gogoașă. Mi-a pierit pofta, am spus îmbufnată.
— Atunci avem un IMAX, dacă vrei să arunci o privire, m-a ispitit el.
— Asta, da, am sărit entuziasmată. Odată am văzut un film cu un câine și, când a strănutat, am fost împroșcată toată cu apă. A fost amuzant, dar și scârbos, nu neapărat în ordinea asta. Ce film e?
— E surpriză, m-a împins domnul Fluture, punându-mi casca și legându-mă cu o centură lată.
— Ca într-un carusel? am țipat de emoție.
— Dacă vrei tu, ca într-un carusel.
M-am trezit în văzduh. Am vrut să-mi privesc corpul, dar, în loc de picioare, am văzut ceva alb, lung și inelat.
— Ce e asta?
— Relaxează-te, a strigat domnul Fluture. Ești tot tu, dar ca un vierme. Ăla e corpul tău.
— Oh, n-am mâini. Doar mânuțele astea multe. Ce tare! Scaunul chiar se învârte cu mine. Ce e firul ăsta? E normal așa, domnule Fluture?
— E fir de mătase și e absolut normal.
Scaunul mă învârtea de amețisem, și asta până am observat că firul subțire de mătase, ce părea că-mi iese din gură, se înfășura în jurul meu din ce în ce mai repede. În scurt timp o pânză ca o perdea străvezie mă acoperise cu totul și încă se țesea. Îl vedeam pe domnul Fluture ca prin ceață.
— Domnule Fluture, nu mi-ai spus ce se întâmplă cu gogoșile alea. Cum ies viermii de acolo?
— Ah, nu ies. Dacă ies de acolo, se cheamă că am muncit degeaba. Atâtea kilograme de frunze de dud irosite. Pe noi ne interesează doar gogoșile, gogoșile viermilor de mătase.
— Mi-e frică. Ai vrea să mă dai jos din scaun, te rog?
Mi-am dat casca jos și am văzut că eram ca într-un cocon uriaș.
— Pe unde ies de aici? Vreau să ies! am urlat.
— Asta-i bună. Rupe pânza și nu mai țipa atât.
Am întins mâna și am tras cu putere. Am auzit o izbitură, am simțit un curent de aer care îmi aluneca pe mâini și pe față și am sărit în picioare. Eram lângă culcușul pentru câini. Mami tocmai rostogolise un covoraș pe podea. S-a aplecat să-i îndrepte colțul, apoi s-a îndepărtat să-l privească.
— Ăsta îți place? Are fir de mătase. Cred că ar merge în camera ta.
