Povestire scrisă de Monica Hoogstad, premiată de Adina Popescu la concursul trimestrial de povestiri – „Un text minunat, scris din perspectiva un copil de la țară, abandonat de mama care muncește în străinătate și crescut de bunica – un caz tipic și o temă atât de actuală în România, despre care se scrie prea puțin. Mi-a plăcut și m-a emoționat vocea naratorului, sinceră, bine găsită, plină de candoare și care își păstrează autenticitatea până la final.”
Ne-a ȋnvăţat Doamna o poezie despre dor și ne-a ȋntrebat dacă știm ce ȋnseamnă. Irinuca a zis că-i atunci când vrei să te joci și nu-ţi găsești păpușa, că ţi-a șparlit-o proasta de soră-ta. Feri a spus că-i atunci când ţi-i poftă de ceva dulce da’ nu mai ai nimica, c-a venit taică-tu azi noapte mangă de la birt și a lins tot magiunul din borcan. Eu n-am ridicat mâna, da’ m-am gândit că doru-i jumate om, jumate lup și mușcă din tine ca vârcolacul din lună și atunci ȋţi vine să plângi fără să știi de ce. La culcare, ȋmi pun sub pernă două linguri și le lovesc una de alta, c-așa se alungă vârcolacii, da’ ei tot vin noaptea și mușcă din mine. Uneori mai fac și altfel: leg șireturile de la ghete ȋn cruce și pun un căţel de usturoi ȋn ele. A zis Pali c-așa sperii strigoii. Visez că mă prăvălesc ȋn ceva negru, fără fund, ca fântâna aia părăsită de la marginea satului și mă scol dimineaţa cu o gaură-n burtă, de parcă mi-a mâncat cineva o bucată. Da’ n-am voie să plâng, că nu-s muiere.
Nu mai ţin minte cum arată mami. Ȋn odaia de la stradă ȋi o poză pe perete și buni zice iacă asta-i, da’ eu știu că nu miroase așa. Când vine dorul, iau din dulap tricoul ăla cu dinozauri pe care mi l-a trimis de Paști, dorm cu el lângă mine și zic încet mami, hai acasă. Și lacrimile ȋmi curg doar pe dinăuntru, să nu ud perina, că mă ceartă buni. Nu-mi pun tricoul pe mine, ca să ţină cât mai mult mirosul de sulfină. De la Sulfinica. Așa o cheamă. Nici cizmuliţele ȋmblănite nu le port. Nu le scot din cutie decât să le mângâi când nu mă vede nimeni. Musai să stea curate, să fie ca un fel de dovadă că mami i-adevărată.
Am purtat ieri jacheta cu Superman la școală și Pali m-a întrebat dacă iar am primit d-alea din străinătate. I-am zis că da și el a zis bravo, frate, ești barosan, mie nu-mi dă nimeni nimic moca. Nu-s fratele lui, da-mi place când ȋmi zice așa, parcă nu mai ȋs chiar singur pe lume. Pe urmă, ȋn pauza mare, a venit Sandu dintr-a patra, cu încă doi băieţi, și mi-a strigat că-s ȋmbrăcat de la bordel. Au râs toţi și mie-mi ardeau obrajii, că nu pricepeam despre ce vorbea. I-am dat un brânci și i-am zis ciudă ciudă, mămăliga crudă, da’ capul meu huruia ca tractorul ăla vechi al lu’ nenea Stelu.
Ce-i ăla, l-am întrebat pe Pali mai încolo, când eram numa’ noi doi. El a zis c-a auzit de la unu’ dintr-a opta că-i o casă cu multe ferestre și cu lumini roșii. Să vezi ce chestie, cică acolo lucrează numai femei. Acuma, când mă gândesc la mami o văd ȋntr-un fel de palat, unde locuiesc Zâna Zorilor și surorile ei. Poate le ţine ferecate acolo un vrăjitor rău. Poate de-aia nu vine. M-am gândit că, dac-aș fi mai cuminte, atunci bordelul ăla s-ar deschide cum desfaci o cutie cu bomboane și mami ar ieși. Ar veni alergând pe uliță și m-ar lua în brațe. M-ar strânge până nu mi-aș mai simți coastele și eu as ști că-i ea, chiar dacă faţa-i ștearsă. Aș recunoaște-o după mirosul de sulfină și de drum lung. I-aș arăta scrijeliturile de pe perete, liniuţele pe care le-am făcut, câte una în fiecare seară, pe ascuns, în spatele sobei. Și dacă nu vine nici acuma, o să rămână acolo pentru totdeauna, ca niște zăbrele.
La culcare, ȋn loc să zic rugăciunea, am zis în gând Doamne, fă să adoarmă vrăjitorul și să descuie mami ușa de la bordel și să scape de acolo. Am promis să nu mai dau cu pietre după Zgaibă, căţelul lu’ tanti Nușca, să n-o mai trag pe Irinuca de codiţe și nici cu Sandu să nu mă mai bat. Nici nu ştiu de ce fac toate astea, numa’ aşa, să-i văd şi pe alţii cum plâng, ca să nu fiu eu singurul. M-am băgat sub plapumă cu tricoul și am zis aici ȋi rece, că ni s-au terminat lemnele. Ṭi-i frig și ţie sau ȋţi ţin de cald luminile alea roșii? Am strâns mai tare tricoul și mi s-a parut c-am auzit un tic-tic-tic, ca o inimă când alergi. Ești acolo, mami?
Când am mers cu buni la poștă, să luăm pachetul de Crăciun, m-am oprit în fața vitrinei și m-am uitat la beculețele roșii. Am crezut că dincolo de geam ȋi ea. Se uita la mine și parcă-mi spunea ceva, da’ nu ȋnţelegeam ce. Am simțit cum mă mușcă vârcolacul și am dat cu palma-n becul de la intrare, așa, de ciudă.
– Măi, ficior, așè te-or crescut părinții? s-a răstit tanti de la ghișeu.
M-am înroșit și buni a zis încet:
– Ogoaie-te, mă Florico, că-i greu c-un prunc fără tată șȋ cu mă-sa plecată la lucru. Tanti Florica a strâns buzele până s-au făcut o linie subțire ca rigla cu care mă lovește Doamna când mă scoate la tablă și nu știu lecţia. A trântit pachetul pe tejghea. Am pus mâna pe el și am simțit că arde, de parcă era plin cu foc, nu cu scrisori care ȋncep cu pui mic, te pupă mami. Când am ieșit, am auzit-o bombănind:
– La lucru pă frasu… rapandula-i în Italia la produs.
Am mers ȋn urma lu’ buni pe uliță. Mă tot certa, da’ eu nu mai auzeam ce zicea. Cuvântul ăla ȋmi bătea în cap ca un ciocan: ra-pan-du-la. N-aveam habar ce-nseamnă, da’ știam că-i despre mami. M-am dus seara la Pali să-l ȋntreb ce-i aia. El are doi fraţi mai mari și stie tot felul de lucruri și de cuvinte complicate. Era dus cu mamă-sa la oraș să-i ia palton, că ăla de anu’ trecut i-a rămas mic. Și atunci am stat eu așa singur și m-am gândit. Dacă de ea zicea, atunci musai să ȋnsemne un fel de zână. O zână care locuiește ȋntr-un castel plin cu ciocolată, jucării, hăinuţe, pantofi, bani și scrisorele cu inimioare. Asta ne pune ȋn pachet.
Așa mi-a venit ideea ce să desenez, că ne dăduse Doamna tema „Ce vreţi să vă aducă Moșu de Crăciun.” Feri a desenat o mașină de pompieri și Pali o pereche de ghete noi, că-n alea vechi i se făceau picioarele fleașcă. Eu m-am uitat mult la foaie, că nu știam cum să desenez dorul, da’ pe urmă am făcut o casă mare cu multe geamuri și le-am colorat pe toate ȋn roșu. La unu’ dintre ele am desenat o fată frumoasă cu părul lung, până la brâu, ca-n poza aia din odaia de la stradă, și o rochie din raze de soare. Doamna s-a uitat lung și a zis:
– Am impresia că n-ai ȋnţeles tema. Ce-ai vrut să spui cu asta?
Am strâns creionul ȋn mână și i-am răspuns că-i mami, care-i rapandulă ȋn Italia.
