Povestire scrisă de Bogdan Macarie, aleasă de Simona Antonescu la Creative Writing Sundays, pe 5 octombrie 2025, la tema: „Spaima de la miezul nopții”.
Îmi sprijin capul de speteaza băncii și mă prefac că dorm. Pletosu își dă seama și, cu pasul lui întins, vine și se așează alături. Sparge în măsele o pastilă și o molfăie cu zgomot. Ce putoare, frățică, zice. Iar au făcut ăștia pe ei. Însă amândoi știm că ne-am obișnuit cu amestecul ăsta de urină și clor, rezultatul luptei nesfârșite dintre îngrijitorii înarmați cu teluri și pacienții care fac din salonul ăsta o cocină. Dar azi n-am de gând să vorbesc cu Pletosu. Să mă lase-n pace. N-am chef de vorbă. El sfarmă tot mai lent pastila de parcă ar vrea să-mi dea timp. Știe că mă prefac. Dar și eu știu ce are de gând. Așa că să-l ia dracu. Dar în sfârșit, am cu ce să-mi ocup mintea. Printre gene văd câteva asistente cum se perindă prin fața noastră cu mutrele lor lungi și grave. Câțiva pacienți stau cuminți la masă și își iau micul dejun. Cineva a făcut dimineață o criză, a spart un geam, s-a agățat de plasa de sârmă. Așa că i-au sedat pe toți la grămadă. Să se învețe minte. Ce ai pățit la ochi?, mă întreabă Pletosu și molfăie mai departe ultimele bucățele de Xanax așteptând să-mi încep povestea. Știu că te faci, îmi zice și mă trage de mânecă. Și oricum, dacă aș vrea să-i zic, n-aș ști cum să-ncep. Poate i-aș spune despre copilăria mea și despre câinele pe care tata l-a împușcat într-o seară când a venit beat acasă. Sau despre slujba mea de paznic de supermarket și cum împărțeam țigări și mâncare cu oamenii străzii care semănau leit cu Pletosu. Zău că nu știu. O muscă se așează pe felia de pâine prăjită din farfuria unui pacient. Nici măcar nu se sinchisește s-o alunge, o privește absent în vreme ce musca își freacă picioarele și capul. Ce-ar fi să încep cu dimineața când o muscă bâzâia în bucătărie clătitele cu gem și omleta care se răcea pe farfurie fiindcă ea încă nu venise? Ieșise să se joace șotron sau să sară coarda în fața blocului cu niște copii de vârsta ei. Ar trebui să-i spun și că am spart farfuriile pe care le așezam în dulap când prietenii ei au venit la geam să mă anunțe că un nene a luat-o și a dus-o în parc. Despre oamenii care au găsit-o albă și rece sub o bancă, cu rochița ruptă și un ochi sângerând. Despre colecția ei de fluturi împrăștiată pe trotuar și mulțimea care se aduna împrejur strivind sub tălpi aripile micuțe. Despre niște femei care văzuseră un bărbat înalt, cu jacheta în carouri, în vreme ce altele vorbeau despre un bătrân scund cu geacă albastră. Habar n-aveți ce vorbiți, săreau câțiva bătrâni, cu ochii noștri am văzut-o, era o femeie în pardesiu galben. Două zile mai târziu a ucis alt copil. Un băiețel de zece ani. L-au găsit agățat de o creangă în parc. Apoi alții. Doi gemeni de data asta. Înecați în lac. Criminalul îi batjocorea și se descotorosea de ei cu atâta cruzime de parcă amintirea lui trebuia să îi chinuie și dincolo. Și ar trebui să știe că mi-am dat demisia și am început să-mi fac tura de noapte prin parc, alunecând prin beznă pe bicicleta mea neagră. Nu știam ce caut. Un bărbat cu jacheta în carouri, unul cu geacă albastră sau o femeie în pardesiu galben. Așa că îi vânam pe toți. Speram că o să-l prind sau măcar că asta o să-l sperie pe făptaș. Că o să dispară definitiv. Dar nu s-a întâmplat. Un copil era găsit la locul de joacă, altul pe terenul de fotbal. Apoi unii strigau sus și tare că văzuseră doi bărbați înalți, alții că era de fapt un bătrân cocoșat. Făptașul ba purta mască, ba era negru, ba roșcat și cu barbă. Erau mai mulți, era unul singur. Și tot așa. Poliția nu prindea pe nimeni. Probabil nici nu bănuia pe cineva. Așa că îmi luam bicicleta și străbăteam parcurile. După ce terminam treaba, lăsând câțiva nefericiți să se zbată în vreun desiș, mergeam acasă cu gândul că prinsesem făptașul și îl pedepsisem. Că lanțul de crime și de răpiri o să se oprească de a doua zi. În sfârșit, că le-am făcut dreptate și copilului meu și altora. Dar nici vorbă. Dacă era liniște chiar și câteva zile, mă trezeam că ziarele sau televiziunea anunță altă victimă. Victimele mele și ale celuilalt individ țineau primele pagini, ocupau posturile de radio și buletinele de știri. În mintea tuturor, însă, eram una și aceeași persoană. Mototoleam ziarul și îl aruncam cât colo. Odată am aruncat cu telecomanda în televizor și am spart ecranul. De mâine nimeni n-o să mai răpească niciun copil, îmi ziceam. Dar fix asta se întâmpla. De mâine n-o să mai rănesc pe nimeni, mă gândeam. Dar pe măsură ce pedepseam tot mai mulți bărbați care se plimbau noaptea prin parc, ba uneori chiar femei, din aia creștea în mine o plăcere tot mai mare de a răni. Totuși, când mă hotărăsc să-i povestesc toate astea, Pletosu nu mai e nicăieri. Ce putoare, frățică. Iar au făcut ăștia pe ei. Și mirosul de urină din salon îmi amintește de aleile slab luminate și de cele întunecate. Mai ales de cele întunecate. Așa că astă-seară e lună plină și frigul mi se strânge în oase. Intru în parc pe bicicletă, îmbrăcat în trenciul meu negru și purtând mănuși de piele. Primul lucru pe care îl fac e să mă asigur că nu e nimeni prin preajmă când ascund valiza într-un desiș. Mă gândesc că poate ar trebui s-o-ngrop. Cât de curând o să fac și asta. Poate în parcul ăsta, poate în altul. Nu mai pot s-o țin acasă, chiar dacă o ascund sub dușumea. E prea periculos. Mă uit iar împrejur, dar se pare că pentru prima dată după mult timp parcul e pustiu. Mă urc pe bicicletă și îl străbat de la un capăt la altul pedalând încet, pândind aleile luminate, dar nimic. În afară de câțiva paznici și niște polițiști care patrulează în grupuri și pe care îi evit cu băgare de seamă, în timp ce bicicleta se topește prin umbra aleilor.
Îmi iese în cale tocmai când încep să-mi pierd speranța. E înalt și solid și e destul de în vârstă. Poartă o jachetă în carouri și stă pe o bancă lângă lac, sub lumina rece a unui felinar. Ceva din mine îmi spune că e chiar el. Parcă și acum îi stă alături, pe bancă, o fetiță de vârsta fiice mele, iar el îi mângâie pulpa piciorului. Cred că îmi amintește de tatăl meu vitreg. De seara când, din capul scărilor, l-am văzut cum a intrat în casă dând ușa de perete. Se legăna pe picioare cu pușca pe umăr. Ce faci, omule?, i-a strigat mama care tocmai venea din spate ducând o găleată plină cu apă. Tata s-a întors spre ea și a pus pușca la ochi. Câinele care moțăia lângă ușă, așa cum era el, bătrân și bolnav, s-a ridicat, a ciulit urechile și s-a repezit să-l tragă pe tata de turul pantalonilor. Tata s-a întors, i-a proptit pușca între ochi și a tras. Omul ăsta seamănă leit cu tata, îmi zic. Îndes mâna în buzunarul trenciului și strâng mânerul cuțitului. Și, chiar când mă pregătesc să mă îndrept într-acolo, rulând încet peste frunzele uscate de sfârșit de toamnă, o lumină sparge întunericul în capătul aleii. Paznicii. Poate și câțiva polițiști care îi însoțesc. Vorbesc tare și râd. Atunci, pentru prima dată de când mă știu, mi se zburlește părul pe mine. Îmi întorc bicicleta și, cu mâinile încleștate pe ghidon despic aerul rece și mă afund în noapte. Nu știu cât timp gonesc prin beznă, nu pot să văd nici cadranul ceasului de mână. Lanțul bicicletei se confundă cu răsuflarea mea hârâită și inima mi se zbate ca un șobolan. În viteză bicicleta lovește ceva și se ridică pe roata din față. Tot întunericul care mă îmbracă se rostogolește pe lângă mine și mă trezesc câteva clipe plutind prin aer. Aud un zgomot de roți troncănind pe ceea ce pare să fie un șir neîntrerupt de trepte. Mă izbesc cu spatele de trunchiul unui copac sau de un gard, și fiecare oscior protestează răcnind de durere. Nu departe răsună un plesnet scurt. Ceva greu care cade în apă. Abia când ochii mi se obișnuiesc cu întunericul văd roata din spate cum dispare, înghițită de lac. Și iată-mă: am fața plină de sudoare și tremur, obrajii îmi frig, dinții îmi clănțăne de frig sau de frică, dar sunt întreg și nevătămat. Doar cu trenciul rupt în coate și mănușile tăiate în palme. Mă ridic și o iau la fugă prin întuneric. Vântul umflă desișul deasupra mea. E așa des, încât nu lasă lumina lunii să pătrundă și să îmi lumineze calea. Pentru prima dată întunericul mă trădează. Dar scap și de data asta. Doar cu o durere surdă de spate. Alerg prin parc și, undeva în față, văd farurile unor mașini, luminile de la șosea. Vântul îmi răcorește fruntea și mă opresc o clipă să-mi trag sufletul, cu mâinile strângându-mi picioarele deasupra genunchilor. Cât e ceasul? Destul de târziu, probabil, dar n-aș putea spune cu exactitate, ceasul îmi atârnă spart la încheietură. Zgomotul mașinilor crește. Aud vocile unor oameni. Pe aici trebuie s-o iau. Acolo pe undeva, la ieșirea din parc, e ascunsă valiza. Iar puțin mai încolo e scăparea mea. Alerg și, în sfârșit, ajung la ascunzătoare. Bâjbâi printre frunzele umede, mirosind a urină, și dau de ea. Mă uit în jur, dar nu m-a văzut nimeni. Cu valiza subraț mă urc în primul autobuz și îmi zic că sunt ca și scăpat. Mă trântesc pe un scaun și îmi așez valiza pe genunchi. Autobuzul o ia pe străzi pe care nu le-am mai văzut niciodată. Dar nu-i nimic. O să cobor la un moment dat, când o să recunosc stația, și o s-o iau pe jos spre alt parc. Trebuie să îngrop valiza.
La următoarea urcă o tânără cu un cățel alb și se așează pe scaunul din fața mea. Arborează un zâmbet tâmp și mângâie câinele pe cap. Mi se pare urâtă. De-a dreptul hidoasă. Ceea ce îmi amintește cât de mult urăsc oamenii. Mă uit la cățelul din poala ei și încep să râd. Cuțu-cuțu, zic. Câinele dă din coadă și limba îi atârnă prostește în colțul gurii. Ochii lui veseli mă binedispun. Mă aplec să îl mângâi. Nu îmi pasă dacă femeia o să zică ceva. Nici nu o iau în seamă. Dar când îi ating capul, exact acolo în spatele urechii unde știu că îi place, câinele începe să mârâie și capul i se smucește înspre mâna mea. Colții îmi perforează carnea. Futu-i! zic, și îmi trag repede mâna ridicându-mă în picioare. Valiza se răstoarnă de pe genunchi și, izbind podeaua, se deschide. Din gura valizei se revarsă o droaie de ochi ca niște mingi de golf acoperite de sânge uscat care se împrăștie pe culoar și pe sub scaune. Femeia din fața mea își saltă picioarele pe scaun și începe să țipe. Câinele se uită la mine cu ochii lui mici și negri, parcă rânjind. O clipă îmi vine să îl strâng de gât, să îmi afund mâinile în blana lui albă și ondulată. Toate trofeele mele împrăștiate, toată munca mea risipită. Dar acum trebuie să scap, să fug. Autobuzul oprește la următoarea, dar șoferul, care a văzut totul în oglinda retrovizoare, nu deschide ușile, ba mai mult, sună la poliție și se mulțumește să stea acolo și să aștepte în timp ce lovesc ca un nebun cu pumnii în geamurile și în ușile autobuzului. Câteva girofaruri ticsesc strada de jur împrejur, cu luminile lor pâlpâind prin semiîntunericul autobuzului. Atunci nu îmi mai rămâne nimic de făcut. Bag mâna în buzunar și trag afară cuțitul. Femeia e undeva în spatele autobuzului, urcată pe un scaun, strângând la piept câinele. Parcă ar vrea să țipe dar nu răzbesc afară decât niște scâncete. Mă îndrept spre ea pe culoarul îngust și îi zic, M-ai supărat rău, păpușico, rău de tot m-ai supărat, să știi. Îmi duc lama la ochiul stâng și o simt cum sapă prin orbită. L-am scos! îi strig. L-am scos! În brațele ei, câinele începe să mârâie și să latre. Mi se pare că seamănă cu o pernă albă gata să se pulverizeze peste tot. În clipa următoare mă prăbușesc printre scaune și aud cum plesnesc sub greutatea mea câțiva ochi. Când mă ridic în coate, femeia albă la față și javra ei se lichefiază și se împrăștie pulsând de durere. Acum îmi amintesc totul. Cum stau în baie întins pe gresie și doi îngrijitori îmi țin mâinile, totul mi se desfășoară clar prin fața ochiului. Cineva zbiară dintr-o cabină. Neonul din tavan îmi invadează câmpul vizual. Încerc să îmi eliberez brațul, dar m-au priponit bine. Îți vine să crezi?, spune unul dintre îngrijitori. A făcut-o cu mâinile goale. Au fețele contorsionate și uniformele albe stropite de sânge. Ne ocupăm noi de el, îi răspunde celălalt. Îmi întorc capul și văd alți îngrijitori purtând pe brațe un bărbat pe care îl recunosc imediat. Pletosu. Așa cum îl cară spre ieșire, capul îi atârnă pe spate și pletele mătură gresia băii. Din orbitele goale sângele îi curge șuvoaie prin păr și lasă câte o dâră lungă în urmă.
