Povestire scrisă de Marilena Demian, aleasă prin votul colegilor la întâlnirea cu Horea Sibișteanu la Creative Writing Sundays, pe 19 octombrie 2025, la tema: „un text care să conțină un dialog în care să evidențiați creșterea graduală a tensiunii dintre cel puțin trei personaje”.
Mașina oprește cu scrâșnet de frâne în fața imobilului de peste drum. Cei doi se reped la geamul bucătăriei, împingându-și cu zgomot scaunele. Bătrâna încearcă și ea să se ridice, sprijinindu-se de blat, dar lovește cu pieptul masa pe care ceștile zornăie scurt.
— Stai acolo, mamă, ne uităm noi, zice bărbatul.
— Da’ trage nițel perdeaua, să văd și eu.
— Ei asta-i, se întoarce indignată spre ea femeia mai tânără, vrei să se vadă de-afară?
Își sucesc scaunele către fereastră, se așează și privesc prin perdea cum doi muncitori deschid ușile camionetei și încep să descarce niște suluri mari.
— O fi mochetă? întreabă femeia, cu gâtul întins, potrivindu-și mai bine ochelarii pe nas ca să citească inscripțiile de pe rulouri.
— Păi înainte n-aveau mochetă? Dă ce s-o schimbe? se miră bătrâna.
— Că vor să schimbe tot. Cum au schimbat cada și chiuveta, n-ai văzut cum le-au aruncat pe alea de dinainte, care erau noi-nouțe? Doar le-am ales chiar eu și știu cât am dat pe ele, am luat ce-a fost mai bun.
— Hai și nu mai exagera, zice bărbatul, luând o gură din cafeaua care se răcise. Ai luat și tu ce-a fost mai bun din depozitul ăla de la Europa, doar nu te-ai dus la italieni.
Femeia pufnește.
— Dar ce cusur aveau? Și tu le-ai cărat și ai stat cu muncitorii să le pună, zi lumină erai acolo.
— Am stat, că m-a rugat fiu-tău.
— Da’ acu’ dă ce nu te-a mai rugat? întreabă bătrâna, tot cu ochii spre perdea. Păi ăștia lucrează singuri în casă? Nu i-o fi frică să nu-i fure ceva?
— Ce tot întrebi, mamă, doar știi povestea.
— Mai spune-mi o dată, c-am uitat.
— Vezi cum faci special ca să ne enervezi? răspunde femeia. N-ai uitat deloc. Așa faci tu când vrei să pui sare pe rană, te faci că uiți.
— Mamă, intervine bărbatul, ți-am spus de trei ori că Noni s-a recăsătorit.
Bătrână se foiește pe scaun și privește chipurile încruntate ale celor doi, care urmăreau cum muncitorii continuau să descarce.
— Păi dacă nu ne-a chemat și pă noi la nuntă…
— N-au făcut nuntă, mamă, nuntă a fost cu prima. Doar cununie civilă.
— Da’ nici la cununie nu ne-a chemat.
— Ei, au făcut doar la primărie, din cât am auzit, sare femeia. Da, și nevestica nu vrea să stea în lucrurile fostei. D-aia nu s-a mutat încă aici. Nu-i ajunge că vine la de-a gata, mai are și pretenții. Da’ fi-mio e prost că se pune la mintea lor. Vine ș-asta c-o valiză și se face stăpână în averea noastră.
— Păi n-ai zis că Noni a cumpărat casa cu banii lui? întreabă bătrână.
— Da, da’ cine i-a dat banii de avans?
— Nu vi i-a dat înapoi?
— Ce să spun, după șase ani…
— N-a fost atunci când v-ați certat și v-a spus să nu vă mai băgați peste el?
— Vezi ce enervantă ești? Asta ții minte!
— Termină, mamă, ce te-a apucat? ridică vocea bărbatul.
— Eu nu mai înțeleg, se apără bătrâna. Și eu stau cu voi aci în casa bătrânească, da’ nu mai zic că e averea mea. Când v-ați însurat am știut că e o nouă stăpână în casă și eu să-mi văd dă treabă.
— Lasă, că oricum nu ți-ar fi mers cu mine, zice femeia, știi că n-aveai sorți de câștig.
— Știu, și d-aia m-am ținut cât am putut să zic ceva care să te supere.
— Dar ce-aveai de zis? N-aveai ce să zici de mine.
El dă ochii peste cap. Ea îl privește sever.
— Ce te strâmbi? Ce, nu-i așa?
— Vrei să dezgropăm morții acu’? Chiar crezi că te-ai purtat perfect?
— Eu așa cred. Ne-a mers bine fiindcă am muncit și am știut ce e de făcut în viață și tu te-ai luat după mine.
— A fost bine când n-a fost rău. În căsnicia lui fiu-tău a fost bine că te-ai băgat? Îți convine că i-a plecat nevasta și nu putem să ne mai vedem nepotul? Că s-a îndepărtat de noi?
O privește țintă. Bătrâna oftează, uitându-se pe geam. Femeia își mută căutătura încruntată de la unul la altul.
— Adică, mă scoateți pe mine vinovată c-a plecat noră-ta de acasă? Da’ ce i-am făcut? Am vrut doar să-i ajut.
— Ai uitat cum erai acolo tot timpul, cum îți dădeai cu părerea de toate alea, cum te supărai dacă nu făceau ca tine?
— Pentru că erau tineri și proști și trebuia să le spună cineva cum e bine.
— Și numai tu știai cum e bine, nu?
— Păi știam, că eu am trecut prin viață și m-am lovit de greutăți, am vrut să n-aibă și ei parte de asta.
Bătrâna își drege glasul.
— Tinerii trebe să se dea cu capul dă pragul dă sus, ca să învețe cum să trăiască. Nu poți să-i scapi.
— Ba uite că eu am vrut, da’ n-am avut cu cine. Cu fiu-meu a fost cum a fost, dar ea era o scorpie încăpățânată. Mai țineți minte ce mironosiță era când a venit prima dată la noi? Cum ne-a spus că vrea să ne zică mamă și tată, că era orfană?
— D-aia tu te-ai suit în spinarea ei până n-a mai putut să te rabde, zice bărbatul. Mie mi-a plăcut când îmi zicea tată.
Privindu-și nora, bătrâna spune timid:
— Mie tu nu mi-ai zis niciodată mamă.
Mută de indignare, femeia deschide gura, dar bărbatul i-o ia înainte.
— Are dreptate mama, le-ai suflat în ceafă până le-ai distrus relația. Când ea a încercat să-ți iasă din voie, i-ai tot vorbit-o de rău lui fiu-tău, până l-ai intoxicat. Noroc că a fost deșteaptă și a plecat ea prima. Am înțeles-o când mi-a explicat.
— Cum? Tu ai știut că vrea să plece și ai fost de acord?
Ochii femeii aruncă scântei, glasul i s-a ascuțit ca lama unui pumnal. Se ridică în picioare. El își încrucișează brațele la piept și o privește calm, de jos în sus.
— Eu le-a stricat căsnicia? se apleacă ea asupra lui, parcă vrând să îl sfâșie cu unghiile. Eu, care eram la ei înainte de șapte dimineața, să le fac cafeaua, să le prăjesc pâinea, să îmbrac copilul? Eu, care le apretam cearceafurile, care mă speteam gătind pentru ei și îi chemam la masă în fiecare duminică? Ochii femeii scapără de enervare. Le-am stricat casa! Așa zici și tu, mamă?
Bătrâna se lasă pe spătarul scaunului, parcă așteptând să fie și ea atacată.
— Zic atâta că tinerii au nevoie să să dumirească singuri, să fie ei cu ei, să mânânce ce le place și să facă ce vor. Să-și ducă singuri copilu’ la grădiniță, să plece singuri în concediu…
— Extraordinar! Nu-mi vine să cred! V-ați pus amândoi să mă judecați, după tot ce am făcut pentru voi! După ce mi-am mâncat tinerețea în casa asta, muncind ca o roabă, cu soacra pe cap. Asta vă e recunoștința?
Bătrâna îi înfruntă privirea.
— Uite, mamă, d-aia mi-am ținut gura-nchisă. Te-am lăsat să faci cum ai vrut tu, că dară nu m-ai mai întrebat ce cred. Am vrut să țineți dă familie și dă copilul vostru.
Ea își privește uluită soacra, apoi își mută privirea spre soțul ei, cu brațele proptite în șolduri. Glasul îi e sugrumat. Bate din picior.
— Tu o auzi ce spune?
— De câte ori m-a oprit să te contrazic, să mă cert cu tine… A zis că tu îți revii după nervi, că dacă mă luam cu tine la hâră cine știe unde ajungeam. Dar tu pentru fiu-tău n-ai putut să faci la fel.
Femeia respiră precipitat. Își lasă brațele pe lângă corp și îi privește pe rând. Vede două chipuri cu trăsături asemănătoare, pe care s-a așternut un văl de tristețe.
Bărbatul trage aer în piept.
— Acu’, că tot faci scandal, ți-o spun și p-asta. Noni n-o să locuiască peste drum, cu noua soție. Renovează ca să închirieze.
— Tu de unde…? întreabă ea, gâtuită de uimire. El vorbește cu tine?!
— A, și soția lui e însărcinată.
În liniștea care urmează, tresar toți când, peste drum, șoferul trântește portiera. Camioneta demarează cu zgomot, dar vocea bătrânei se aude clar:
— Mi-a spus că e tot băiat.
