Poem scris de Eliza Marin la Atelierul Mornin’ Poets #117, cu Diana Cornea, din 19 octombrie 2025, la tema spațiilor naturale și fluide ale identității.
Picăturile de ploaie caută o intrare
prin plasa de insecte de la bucătărie
Aerul are gust de metal.
Ciclonul Barbara a lăsat bălți de apă
în ultima pășune dintre blocuri,
un fluture de noapte s-a zbătut
între licărirea celor două neoane.
Partenerul meu tivește perdelele prea lungi.
Îmi amintesc mama la mașina Singer
mâinile sub faldurile rochiei vermilion
în clarobscurul lumânării.
Zgomotul acului merge înainte și înapoi
o insectă prinsă sub piele.
Mașina de cusut era moștenirea
mamei de la mama ei,
de la o evreică la care făcea curățenie.
Bunica broda fețele de pernă
pe care noi, nepoții, le vom arunca.
Cotrobăi după tiparul de croitorie de la tine,
evreica răscolea o batistă
să-i scrie mamei:
9 octombrie 1944,
toate trenurile duc spre Chukotka.
Ploaia măruntă spală cenușa lemnelor arse.
Aerul se umple de rugină și diamante.
52 de ani mai târziu, în 12 martie,
îmi priveam mama cum își petrece mama.
Bujorii au crescut din mileurile rămase.
Să trăiești drept ca un tiv,
cu certitudinea că frumusețea este o formă de eliberare.
Cărei părți ale pogromurilor să-i datorezi asta?
E cald aici, în casă.
Simt distanța dintre noi,
între vii și morți. —>
Inuiții siberieni își lasă morții în tundră
pe o sanie cu avuția:
pielea de olen și cuțitul ulu.
În locul persoanei
aduc acasă o păpușă de bulendre,
o așază în rând cu ei
la masă.
memoria e o păpușă
îmbrăcată în vocea
Aniței Nandriș-Cudla.
