Poem scris de Eliza Marin la Atelierul Mornin’ Poets #118, cu Constantin Vică, din 2 noiembrie 2025, la tema poeziei orientată spre obiect/spre eveniment.
Un tuk-tuk burgundy, condus de un mongolez.
Ușile din cherestea se zbat sacadat,
frunzele abia se mai țin în balamale.
Aerul are gust de ploaie cu praf.
În față la IKEA
o apărătoare de bicicletă
tăiată dintr-un PET verde
scuipă lumina în fascicule curcubeu.
Ziua pare filmată
cu o greșeală de expunere.
Un Porsche 911 a ratat sensul giratoriu,
burta lui suspendată pe bordura uriașă.
Valuri de celofan indigo plutesc
peste trotuarul unui teatru fantomă.
Neonul cade în reluare
peste câmpul de flori sălbatice.
Primarul, la ședința despre țevile de gaz,
spune calm:
„Oricum, toți murim.”
Nimeni nu râde.
Aburul translucid peste fețe,
mască de plastic ce intră în piele.
În parcare, haloul vocii tale
lovește tavanul,
reverberează,
se sparge în unde
care ne traversează.
Cuvintele se lovesc de ciment,
se usucă lent,
fără sens,
fără centru.
Aerul se pătează gri-metalic.
Asfaltul, într-o zi cu smog,
curge spre orizont.
