Povestire scrisă de Gabriela Tănase, aleasă de Dan Pleșa la Creative Writing Sundays, pe 19 aprilie 2026, la tema: „Coincidențe”.
Îi prinde gâtul cu mâna și o fixează între așternuturi. O ține așa, nemișcată, până când îi simte pulsul printre degete, zvâcnind cu forță. Se împinge în ea, înverșunat, avid să-i vadă latura întunecată care a fost atrasă de a lui. Toți o avem și asta ne face cu adevărat autentici; restul e doar un ornament necesar ca să fim acceptabili în societate. Ea cere singură a doua palmă cu obrazul întors. Ar vrea să o pedepsească și să nu i-o ofere, să-i lase celălalt obraz neatins. Dar nu poate; simetria îi dictează viața într-un fel aparte.
Astăzi, de exemplu, a numărat din zece în zece cele cinci sute de plăci de gresie de-a lungul liniei negre. Un braț, zece plăci, al doilea braț, încă zece; în total, cincizeci de calupuri până la zid. De șaptezeci și cinci de ori pe fiecare sens. Ordinea creează echilibru, echilibrul îl ajută să țină apa sub el. Și asta e tot ce contează, tot ce a contat vreodată. Au fost și treizeci de lungimi unde și-a lăsat corpul să înoate liber, fără să numere nimic. Poate e o coincidență că numai pe lungimile alea ratase la câteva sutimi de secundă timpul de calificare. Și poate coincidența asta se desprinde din coincidența mai mare care i-a dat puterea să înoate pentru prima oară în viața lui.
Vara de abia începuse și aerul mirosea dulce, a tei și a tartă cu lămâie. Mama lui așezase o pătură lângă lac, sub tei, așa cum făcea aproape în fiecare weekend când tatăl lui era la muncă. Se rezemase de trunchiul copacului să citească o carte și adormise cu ea în poală. El a rupt o păpădie și a suflat puful spre fața ei ovală. Mama nu s-a mișcat. Pe lac pulsa odată cu adierea vântului o pată aurie formată din mai multe luminițe mici care clipeau fără să obosească. Ar fi putut să le vadă mai bine de pe ponton, dar tatăl lui spusese că pontonul e „interzis” și că nu are voie să meargă singur acolo. A mai suflat o păpădie în direcția mamei, ea s-a încruntat pentru o fracțiune de secundă în somn, apoi fața i s-a relaxat într-un zâmbet. „Mami e obosită”, s-a gândit sau poate și-a amintit că altcineva îi repetase asta; în orice caz, nu trebuia să o mai deranjeze. „Ai șase ani, de-acum ești băiat mare, nu poți să te mai ții tot timpul de mâna maică-tii”, aflase de curând de la tatăl lui. S-a îndepărtat încet, cu grijă să nu o trezească și s-a dus singur la baza pontonului. Nu i-a fost deloc frică să înainteze până la capătul suspendat deasupra apei. Cerul se făcuse portocaliu și, dacă se uita fix la el și apoi închidea ochii, imaginea rămânea acolo intactă. S-a așezat pe lemnul încălzit de soare. Musculițe transparente se deplasau în roiuri care îl gâdilau atunci când își trecea mâna printre ele.
Coincidențele sunt unde misterioase desprinse dintr-un eveniment care deja s-a întâmplat. În orice altă seară, tatăl lui ar fi ajuns acasă pe drumul principal și ar fi parcat în fața porții. Doar că în seara aia mașina lui nu a pornit, așa că s-a întors acasă cu un coleg care l-a lăsat pe străduța prăfuită de lângă lac. Mai întâi i-a auzit pașii, apoi i-a văzut umbra, o pată neagră căscată în direcția lui, gata să-l înghită. A rămas paralizat, incapabil să se miște sau să spună ceva; tot ce a putut să facă a fost să numere cele cinci scânduri de lemn dintre el și tatăl lui, din nou și din nou. Vocea furioasă care anunța ce e mai rău i-a făcut pielea de găină și inima să-i bubuie cu un ecou ciudat în timpane. Nu a avut curajul să se uite direct la el, așa că s-a holbat la adidașii lui. Unul avea o fundă cu două bucle mari, celălalt avea un nod anemic din care șireturile curgeau pe jos ca niște spaghete încâlcite. Ceva i s-a părut profund greșit în asta, dar până să apuce să aibă un gând concret, bărbatul s-a repezit și și-a înfipt mâna în hanoracul lui cu Pikachu. „Ori înoți, ori mori” e singurul lucru pe care l-a auzit clar și răspicat și pe care îl repetă mereu în ultimii zece metri la antrenament și la competiții. Ori înoți, ori mori – e mantra, e imnul lui. Nimic nu-l pregătise pentru contactul cu apa, pentru șocul termic sau pentru senzația că lumea poate fi un loc deasupra ta, din care tu nu mai faci parte. În câteva secunde, furia dezlănțuită a tatălui a fost anulată de un gând mult mai puternic: următoarea gură de aer e singurul lucru pentru care merită să lupți. Așa că a luptat cu apa și cu frica până când a reușit să se prindă de scara de fier de pe marginea pontonului. Restul amintirilor despre ce s-a întâmplat după ce a ieșit din apă au rămas în ceață, amestecate cu plânsul isteric al mamei care venise prea târziu.
O altă coincidență a fost felul în care s-a intersectat cu antrenoarea lui de înot la zece ani. Poate că nu l-ar fi observat niciodată în cartier dacă fiul ei nu ar fi murit într-un accident de mașină. Răvășită și fără direcție, femeia apărea de nicăieri la locurile de joacă sau pe ponton și se uita absentă la ceva ce doar ea putea să vadă. Când l-a găsit prima oară înotând singur în lac și l-a chemat la bazinul unde era antrenoare, a refuzat-o. Dar ponturile ei despre cum să își îmbunătățească tehnica funcționaseră, așa că a început să se ducă la bazin pe ascuns, ignorând interdicțiile părinților.
Mâna care l-a împins pe ponton l-a învățat cele mai importante lecții, inclusiv ce trebuie să suporți dacă vrei să devii un campion. Un om obișnuit cel mai probabil ar fi renunțat pe parcurs, dar el știa că nu trăiește și nu simte ca un om obișnuit. Undeva în interior se conectase cu superputerea lui, chiar dacă nu primise validarea care ar fi contat cu adevărat. „Îmi pare rău că te-am împins atunci în lac. Nu pentru că ar fi fost greșit să înveți să înoți de frică – asta ți-a prins bine – ci pentru că acum pierzi vremea în chiloți de baie în loc să faci ceva serios cu viața ta. Am încercat să te întăresc și tot moale ai rămas.”
Cea mai recentă coincidență respiră frânt sub greutatea lui. Nu a cucerit-o, nici măcar n-a ales-o în mod conștient la petrecere. De ce tocmai ea? Urmele roșii de la încheieturi și de la gât îl stârnesc și mai tare să o domine, să o reducă la carcasa goală care era înainte ca el să pună melodia. A fi putut să jure că nimeni nu va reacționa, cu atât mai puțin să știe versurile. Și totuși, femeia asta cu ochi timizi de căprioară care acum se zbate în strânsoarea lui îi fredonase provocator, în tandem cu solista: „I never knew my killer would be coming from within”. O pradă ușoară. Șuvițele de păr arămiu lipite de fruntea transpirată o fac să pară mai inocentă decât e. O studiază atent. Când deschide ochii albaștri se vede pentru o clipă în pupilele ei dilatate. Are un moment de ezitare, ca și cum brusc a uitat de ce sunt amândoi acolo și ce ar trebui să facă mai departe. „Ori înoți, ori mori” își amintește și își pune mâna la loc pe gâtul ei.
