Povestire scrisă de Livia Popescu, aleasă de Adina Popescu la Creative Writing Sundays, pe 5 aprilie 2026, la tema: „Călătoria”.
Când mi-a propus să mergem pe via Transilvanica acum vreo jumătate de an, i-am spus că nu voi fi în stare să parcurg atâția kilometri pe jos. El s-a mirat și a zis că nu crede o iotă din lamentările mele.
— Adică tu stai aproape zece ore pe zi pe tocurile ălea înfiorătoare și nu poți să mergi în bocanci?
— Mi-e frică de urși, i-am dat eu înainte, sperând să renunțăm la traseu pentru un city break la Roma.
— Te descurci cu hienele alea de la serviciu, n-are cum să te sperie un urs, se amuza pe seama mea.
Am tot vorbit pe tema asta până mi-a demontat cu argumente toate temerile pe care mă căznisem să le invoc.
Avem un milion de lucruri care ne leagă, dar și câteva – le numeri pe degete –, care ne distanțează. Lui îi place mult să stea în natură, iar la pescuit încremenește cu orele pe lac. Eu urăsc și corturile, și țânțarii. În schimb ador aglomerația, să simt pulsul mulțimii, să colind pe arterele circulate ale marilor metropole, dar să mă și pierd pe aleile pietruite ale orășelelor turistice, să stau seara pe terasele restaurantelor de familie, să experimentez din bucătăria locală și să beau un vin bun.
La ultima discuție eram la bucătărie, spălam vasele, când mi-a picat fisa că insistența lui vrea să însemne ceva anume. M-am întors cu fața spre el, era ca un copil mare, care voia să i se facă pe plac. Suntem de șase ani împreună. Nu cumva? … Amândoi eram de acord că venise timpul, doar că el încă mai aștepta să-mi dea inelul, nu știu ce, poate un moment mai deosebit, ceva memorabil. Poate că ăsta era momentul, iar el, peste ani, avea să-mi scoată ochii la fiecare aniversare că m-am lăsat greu și a trebuit să ducă muncă de lămurire cu mine ca să mă surprindă cu cererea. Așa că, sub impulsul acestui gând, i-am spus pe loc da. Ce da? S-a uitat el lung la mine, nevenindu-i să creadă. Da, vreau, i-am răspuns, imaginându-mi în avans cum se vor desfășura lucrurile. Ce vrei? s-a ridicat de pe scaun și a venit lângă mine, încolăcindu-mă cu brațele lui mari. Avea zâmbetul ăla șmecher pe care i-l știu atât de bine. Acum? m-a întrebat, închizând robinetul. L-am împins cu mâna udă și i-am spus că numai asta are în cap. El și-a ridicat ambele brațe în aer, teatral exasperat.
— Voiam să spun că mergem pe Via Transilvanica, am spus cu voce tare, iar în gând am adăugat și da, mă mărit cu tine.
*
— Înțelegi? m-am întors spre ea, lovind o pietră cu piciorul. N-ai cum să înțelegi, am clătinat din cap. Nici eu n-am înțeles.
Ea merge înainte fără măcar să mă privească. E un pic prea cald pentru mijlocul lui septembrie. Rucsacul mi-e lipit de spate și simt părul năclăit de sudoare sub bandana portocalie. Terra Romana e un traseu și ușor, și greu, dar și frumos. A durat mult până am ajuns în Poiana Lungă, dar a meritat. Cerul e curat și văd chiar fuzelajul argintat al unui avion ce zboară la înălțime și lasă o dâră albă, ce se estompează lent. Lumina e caldă, blândă, pe alocuri în culori de miere și chihlimbar.
— Toate bune și frumoase până acum vreo două luni când era planificată excursia. A trebuit să renunț din cauză că aveam ceva urgent de predat. El s-a dus până la urmă. După aceea, dacă stau să mă gândesc bine, parcă n-a mai fost el, cel pe care îl știam.
Doi băieți cu tricouri identice, vișinii, ne ajung din urmă, moment tocmai bun să mă trag la umbră. La fel face și ea. Băieții salută, schimbăm câteva cuvinte, dar se prind repede că nu prea vreau să interacționez cu ei. E afurisita mea de călătorie, și nu vreau s-o împart cu nimeni. Trebuie să duc la capăt traseul ăsta de două zile, să văd, să simt, să experimentez și eu. Văd că și ea e la ca mine, îi ignoră total pe cei doi, probabil îi e suficient că m-a ajuns din urmă și mergem împreună.
— Unde am rămas? continui după ce băieții se îndepărtează. A, da, când a venit într-o zi de la firmă, la vreo săptămână după ce s-a întors de pe via Transilvanica, mi-a spus că trebuie să stăm de vorbă. S-a așezat pe scaun – eu făceam niște paste –, și mi-a spus că iubește pe altcineva. Cu ea și cu copilul ei fusese pe traseu, dacă tot era aranjată cazarea. Mă și pufnește râsul. Eu alesesem pensiunile.
Ea se oprește în drum, atentă la frunzișul bogat al unui fag, în care se zbătea o pasăre. Amândouă o urmărim cu privirea până își ia zborul.
— Era cu ea de vreun an de zile, iar acum trebuia să se și decidă încotro o ia și cu cine, pentru că rămăsese însărcinată.
Mai fac câțiva pași, cu gândul tot la el.
— A doua zi s-a și mutat. Și uite-mă acum pe „drumul care unește”. Singură. Ce-am crezut eu și cum a ieșit, mă scutur ca și cum aș vrea să mă eliberez de gândurile astea.
Drumul coboară și urcă lejer, sunt și câteva case împrăștiate, copaci cât vezi cu ochii, dar și firicele de apă. Mă opresc să rup câteva frunze de cimbrișor de munte pe care le strivesc între degete. Mirosul parfumat mă însoțește mult timp.
Traseul durează mai mult decât estimasem. Cred și eu, stau destul gură cască, mă opresc des doar ca să inspir adânc și să observ cu uimire vegetația, gâzele, drumurile șerpuind prin pădure și alte lucruri mărunte care înainte treceau neobservate. Ar fi trebuit să parcurg cu mai mare atenție Ghidul drumețului, dar n-am făcut-o. Nici încălțăminte potrivită nu am. După câțiva kilometri, mi-a apărut o bătătură la călcâiul drept, care mă deranjează destul de mult.
Fac poze cu o șopârlă care stă nemișcată pe o stâncă și mă lasă să mă apropii suficient de mult ca să-i observ solzii fini ce reflectă lumina în sclipiri metalice, dar și cu un măgar care se lasă mângâiat în schimbul unei napolitane. Reușesc o fotografie de Instagram cu un fluture într-un echilibru fragil pe un fir de iarbă, nici nu s-ar zice că am făcut-o cu telefonul. Îmi promit să mă întorc peste vreo lună când natura se va schimba iar.
După a doua pauză mare pe care o fac, îmi vine să abandonez. Genunchii nu mă mai ascultă, iar în rucsac am destule lucruri inutile, constat abia acum. Pe tot traseul n-am ajuns pe nimeni din urmă, în schimb au fost o mulțime care m-au depășit.
Nu mă mai țin picioarele și e o binecuvântare când intru în sat. E chiar la intrare o pensiune, am zis că nu vreau nicio rezervare dinainte, mă descurc la fața locului. Data viitoare nu mai procedez așa.
— Aveți camere libere? îl întreb pe bărbatul cu barba albă, ce stătea la poartă, mușcând dintr-o pară zemoasă.
Îmi dau jos rucsacul și îl rezem de picior, pe iarbă. La călcâiul drept am o rană de toată frumusețea, iar acum, fără greutate în spate, simt că mi se opresc motoarele cu totul și-mi este imposibil să plec mai departe.
Rucsacul îmi pare că e criptonită. Tot ce vreau e să mă așez și să nu mă mai ridic de acolo. Nici n-am realizat cât sunt de obosită. Aș putea să-i rog pe Ana și Matei să vină să mă ia chiar din seara asta, cum au estimat ei, dar încă nu mă dau bătută. Vreau să văd cum mă trezesc mâine. Nu renunț în seara asta.
Bătrânul termină de înghițit și mă privește. Îl amuză ceva la mine, poate faptul că sunt roșie la față și par efectiv sfârșită, sau poate pentru că sunt o mână de om, cu un rucsac aproape cât mine de mare. Zici că sunt plecată pentru cel puțin o săptămână.
— Ai noroc domnișoară, mai avem o singură cameră liberă.
Mă aplec cât să-mi pun mâinile pe genunchi și să mă liniștesc.
— Câinele n-are voie în cameră. Stă afară, în curte. Doar așa, dacă vreți.
Întorc privirea spre ea. Se oprise la vreo doi metri în spatele meu, stătea cu botul pe labe și ne privea.
— Sau nu e al dumitale?
Ridic din umeri. Habar nu am ce e cu ea, nu pare să aibă stăpân, dar nici înfometată prea mult nu e. Tocmai atunci trece o căruță, care ridică praful de pe drum. Căruțașul își scoate pălăria și-l salută pe bătrân. Câinele nici nu se clintește. Urmărește cu privirea căruța până se depărtează, apoi e din nou atent la mine. Parcă știe că e vorba despre el.
— Stă afară, în curte, mă hotărăsc eu.
Nu știu dacă e întâmplare sau așa s-a nimerit, dar exact atunci începe să dea veselă din coadă.
Bătrânul deschide poarta și o ia înainte, târându-și piciorul pe aleea de ciment străjuită de o parte și de alta de petunii înflorite.
Grupul de drumeți din foișor ascultă Fără zahăr. Mă surprind fredonând și eu versurile: „Mă duc la munti azi, mă duc la munti./ Mă duc la munti azi, mă duc pi dealu’ Polonic/ Îi tot un munti, da-i mai mic”. Zâmbesc. Mi se cam potrivesc versurile, n-am realizat mare lucru, dar până la urmă asta e victoria mea și sunt mândră de mine.
Îmi pun cu greu rucsacul în spate. Câinele se ridică și intră primul în curte. Face câțiva pași și întoarce capul spre mine. Mă așteaptă.
Îmi trece prin minte cum că poate nu el e al meu, ci eu sunt a lui. Dacă și mâine stă cu mine, plecăm împreună acasă.
