Povestire scrisă de Ana Soman, aleasă de Adina Popescu la Creative Writing Sundays, pe 5 aprilie 2026, la tema: „Călătoria”.
Când am intrat în avion, era deja pe scaun și privea prin hublou în depărtare, nu spre șirul de pasageri care avansa pe culoar. Aveam locul lângă ea. Am salutat-o în engleză și mi-a răspuns la fel. În timp ce-mi fixam centura, mi-a spus că eram norocoase: stăteam pe partea cu Alpii și aveam parte de un apus spectaculos. Într-adevăr, munții cu crestele înzăpezite se vedeau la orizont, iar soarele înroșise cerul senin. Chipul ei se colorase cu lumini, la fel și ochii, cu o pojghiță reflectorizantă. I-am remarcat imediat un soi de demnitate, care te obliga să îți cenzurezi orice gest, nu numai datorită îmbrăcămintei elegante sau machiajului discret. M-a întrebat de unde sunt. Eram încă în Geneva. După escala la München, urma să iau avionul spre București. I-am răspuns că sunt din România.
— România?! Am fost în România acum câțiva ani. Căutam niște modele de materiale și țesături tradiționale pentru o colecție. Sunt designer textil. Am călătorit în Bucovina, mă interesa portul popular, apoi pe la mănăstiri. Am vrut neapărat să văd albastrul de Voroneț. Auzisem de el și doream să-l transpun pe mătase.
Albastrul de Voroneț… Au trecut ani. Cine-ar fi crezut că vor fi ani? Eu, atunci, nu. Trebuia să plec undeva, nu să uit, poate doar să îmi amintesc. Trecuseră două luni de la accident. Supraviețuisem, dar cum? Lumea mergea înainte, eu nu mă puteam mișca din loc. Îmi era greu să traversez strada. Chiar dacă era verde, așteptam până când treceau șirurile de mașini cu teama că, prin cine știe eroare cosmică, s-ar fi putut ciocni sub ochii mei. Când, în sfârșit mă hotăram să pășesc, ca pe un câmp minat, mă opream la fiecare linie a zebrei, privind obsesiv în stânga și în dreapta de mai multe ori. În rest, stăteam în casă, așteptând cuminte ca la ușa unui cabinet medical, fără ca cineva să mă poftească înăuntru. Nu puteam plânge. Eram ca un câine speriat în fața propriei dureri.
N-am cedat rugăminților alor mei să consult un psiholog, am luat însă hotărârea să plec o vreme la mănăstirile din Moldova. I-am liniștit când le-am spus că o să închiriez o cameră în casa unei măicuțe la Agapia. Nu sunt practicantă ortodoxă, rar intru într-o biserică, doar când nu sunt slujbe, dar atunci credeam că numai liniștea de acolo mă mai poate ajuta și nici asta nu credeam cu adevărat.
Am ajuns în miezul zilei, străbătând drumul pe jos din sat la mănăstire, descoperind foșnetul și verdele intens al pădurii, păsările cântând în lumina unui august tocmai de aceea, pentru mine, apăsător. Făceam însă pași.
Casa călugăriței era pe o uliță din apropierea complexului monahal, cu flori în grădiniță și la ferestre. Locuia singură, dar casa era mare, cu pridvor de lemn și încăperi înalte. M-a primit cu veselie, micuță, cu obrajii bucălați și ochi albaștri, scânteind voioși sub basmaua coborâtă pe sprâncene. O chema Apolinaria și avea în jur de 70 de ani.
— Ai venit pe jos! Nu te-ai întâlnit cu ursul? – m-a întrebat, parcă glumind.
M-a poftit la masă și-am mâncat ciorba cu pâine făcută de ea, apoi am ieșit să văd mănăstirea. Pereții albi străluceau în soare, în contrast cu lemnul brun-închis al pridvoarelor pline de mușcate; straturi cu flori și verdeață glorificau smerenia. M-am așezat într-un colț, în biserica pictată de Nicolae Grigorescu. Am stat așa o vreme privind chipurile sfinților cu nimburi de aur, pe Iisus trăindu-și patimile sau înălțându-se semeț deasupra lumii, dar îngăduitor cu ea. Fecioara își ținea pruncul în brațe zâmbind, parcă fără să știe că-l vor sacrifica cândva. Aș fi vrut să mă rog, dar n-am putut. Nici să plâng, nici să simt ceva.
Când am ieșit, sunetul toacei anunța Vecernia. Măicuțele se pregăteau de rugăciune. Acasă, am găsit-o pe Apolinaria în genunchi, cu candela aprinsă pe policioară, citind din Ceaslov. După cină, am stat împreună în fața sobei – făcuse focul, pentru că nopțile erau deja reci. Mi-a povestit cum au adus-o părinții aici la 14 ani. Le-o promiseseră lui Dumnezeu după ce fratele mai mare se vindecase de tifos. Avea un handicap, o cocoașă pe care n-am observat-o, crezând că e din cauza vârstei. Trăise comunismul țesând covoare și culegând plante medicinale la normă. Rememora fără ranchiună, mai mult glumind pe seama vremurilor și a oamenilor lângă care trăise. Vocea ei, cu moliciunea cuvintelor moldovenești, m-a liniștit.
Nu știu când am adormit. M-am cuibărit sub plapuma groasă, în timp ce flăcările pâlpâiau fantomatic pe pereți. Am visat – după cât timp? – că ești cu mine. Era chiar în noaptea dinainte să ne întoarcem de la mare. Făcusem dragoste și, ca de obicei, mă mângâiai apoi. Îți simțeam aievea palmele pe frunte, degetele tale strecurându-se în părul meu. Mi-ai zis că-i de ajuns să zâmbesc și lumea se schimbă după chipul meu. Apoi m-ai sărutat. Cât de real am trăit senzația desprinderii de buzele tale când m-am trezit. Începeam să simt.
Dimineața m-am hotărât să merg la Văratic. Apolinaria mi-a spus că pot ajunge pe jos, pe un drum forestier. Voiam să ajung în pădurea de argint, așa cum era numită o rezervație de mesteceni, dar până sus, în deal, n-am găsit decât brazi și fagi, ferigi și rugi plini de mure, cu care mi-am potolit setea. Mergeam și îți spuneam ce văd, căutam cuvinte pentru culori, sunete, mirosuri: foșnetul moale al frunzelor, mirosul reavăn al pământului, mușchiul ud, fâlfâitul scurt al unei gaițe, loviturile cu ecou ale unei ciocănitoare, gustul dulce-acrișor al murelor, atingerea aspră a crenguțelor de brad… Încercam să mă conving că încă exiști. Respiram tot mai greu pe măsură ce urcam, simțeam durerea în picioare. Existau și altfel de dureri?
Curând au apărut mestecenii, dar mândra glăsuire a pădurii de argint suna ca într-o catedrală golită de icoane, cu pilaștri subțiri, gata să se frângă. Am pus mâna pe trunchiul lor, să desprind foițele lucioase.
— Unde ești? – m-am trezit întrebând. Apoi am strigat. Iar, mai tare, ca și când atunci mă auzeam prima oară, și am alergat la vale.
Mănăstirea era tot albă, cu lemnul vopsit mai palid decât la Agapia. Peste tot flori, multe flori, ca în cimitir, iar măicuțele în haine negre, lungi, pe alei. Am intrat în cele două biserici. N-am putut rămâne înăuntru. Dacă exista Dumnezeu, trebuia să fie în soarele ce strălucea printre nori. Dar cum mai puteai accepta frumusețea, cum mai puteai trăi după ce ai pierdut tot ce-ai iubit? Îmi doream moartea ca să fiu cu tine, dar nu eram în stare să mă sinucid. Întrebarea pe care atâta vreme mi-o pusesem obsesiv, a revenit: De ce tu și nu eu, de ce nu amândoi?
M-am așezat pe o bancă și mi-am luat capul în mâini. Zile și nopți n-am văzut decât sângele tău scurgându-se lent pe parbriz. Chipul tău drag, schilodit. Și toate pentru o singură privire, ca să-mi spui cât însemn pentru tine. Câteva secunde, ca să dispari apoi definitiv… Zile și nopți filmul ăsta a rulat în fața ochilor mei, când cu încetinitorul, când grăbit… Curând mintea a refuzat să-și mai amintească… Și eu am împietrit…
O grimasă mi-a schimonosit chipul, apoi am scos un scâncet, apoi un geamăt și, în sfârșit un hohot. Nu mă mai puteam opri din plâns.
M-am întors în biserică și-am aprins o lumânare. M-am pus în genunchi la icoane și am plâns mai departe, potolit.
Când am ieșit, se înnorase. Trebuia să mă întorc. O femeie m-a întrebat dacă știu cum se ajunge la Agapia. Era cu soțul și urma să înnopteze acolo. Am pornit împreună. Mi-au spus că vor să vadă Voronețul. Le-am zis că voi merge și eu, cu toate că nu mă gândisem până atunci.
Curând s-a pornit ploaia, ne-am adăpostit printre copaci. Tuna și fulgera. Mi-am scos pelerina din rucsac și ne-am acoperit cu ea toți trei. Ploua atât de tare, încât abia ne mai auzeam vocile.
Atunci a apărut el. La câțiva metri de noi, ursul s-a ridicat în două picioare și și-a arătat colții. Aproape simultan, a căzut și trăsnetul. Un scrâșnet a rupt cerul în două. Speriat, ursul a dispărut în pădure, în timp ce noi am rămas pe loc ca electrocutați. Scena a devenit comică, însă: bărbatul încercase s-o ia la fugă, dar eu l-am apucat de haină, obligându-l să rămână nemișcat. Descoperisem în mine o forță nebănuită și un dor de viață pe care îl crezusem de mult îngropat. M-a cuprins o veselie stranie, în timp ce femeia îi reproșa soțului lipsa lui de curaj.
La Agapia, cerul se limpezise. Undeva, în depărtare, deasupra mănăstirii, se vedea curcubeul.
Pe Apolinaria am găsit-o în grădină. Zăcea printre flori. Dădea din mâini și picioare ca un gândăcel răsturnat, așteptând ca cineva să vină s-o ridice. Ieșise să culeagă pătrunjel pentru ciorbă, dar a alunecat. N-a pățit nimic, părea chiar amuzată de propria neputință:
— …și cum stăteam eu așa, pe spate, privind la cer, mă gândeam cât de frumos poate fi în Rai.
Pătrunjelul l-am tăiat eu, la fel și roșiile pe care ea apucase să le decojească. S-a așezat pe scaun și-a început să-mi împărtășească din secretele bucătăriei mănăstirești. Poate mirosul pătrunjelului, poate aburul ciorbei mi-a întors stomacul pe dos. Am alergat la toaletă și am vomat. Da, mi se mai întâmplase. Dar cum puteam spera? Când eu pierdusem totul, ce mai era de câștigat? Urma să aflu curând.
A doua zi, n-am mai plecat la Sihăstria. N-aveam s-ajung nici la Voroneț.
M-am dus, în schimb, la farmacie. Testul de sarcină mi-a confirmat bănuiala.
După-masa, m-am întors acasă.
Nu-mi amintesc ce-am mai vorbit în avion cu Karla. Mi-a dat cartea de vizită s-o sun dacă ajung la München. Nu a coborât odată cu mine. Mi-a spus că așteaptă căruciorul cu rotile adus de un asistent. Abia atunci am zărit bastonul. Și-a lovit cu el piciorul, zâmbind ironic-amar. Am regretat că ne despărțim fără să aflu povestea ei.
La București, mă aștepta tata cu Maria de mână. Tocmai a împlinit șapte ani.
