Povestire scrisă de Laura Stanciu, aleasă de Adina Popescu la Creative Writing Sundays, pe 5 aprilie 2026, la tema: „Călătoria”.
Sunt o muscă americană. M-am născut în Arizona acum două săptămâni. Familia mea și cu mine ne-am mutat cu cățel, cu purcel, într-o haltă, de-a lungul liniei ferate Guadix–Hernán-Valle. Nu știu cât o să rămânem în fundătura ăsta. Mama zice că vom hotărî în funcție de confort și de primejdii, dar de fapt călătorim cu doi bătrâni simpatici. Dacă ei decid să plece în altă parte, noi îi urmăm.
De când am ajuns aici, mă plictisesc cumplit. Singura distracție este să număr trenurile. După calculele mele, trec patru pe zi. Foarte rar coboară sau urcă vreun pasager. Azi însă se întâmplă lucruri neobișnuite. De la începutul lui august, nu l-am văzut pe Jim mai retras. Eu îi zic the guy from the station. Acum s-a ascuns într-o șandrama, lângă hambarul în care se țin cerealele. Pariez că în clipa asta ar vrea să fie cât mine de mic. Are ochii atât de măriți de spaimă, încât mi s-a făcut frică și mie.
Taică-miu mi-a spus care-i treaba prin locurile astea. E periculos. Oamenilor le e mai ușor să se omoare decât să trăiască. De dimineață simt cum plutește moartea în aer. Am observat chiar și niște tipi care au intrat în rulotele astea parcate lângă calea ferată și nu au mai ieșit. Ciudat.
Între timp, soarele a urcat până pe mijlocul cerului. Am ațipit un pic. Trebuie să fie ora două, pentru că niște cowboys așteaptă trenul. Nu oricine poate suporta peste 107 grade în lunile de vară, dar se pare că oamenii aceștia trei, înfipți în cizme de piele, sunt obișnuiți cu arșița. Cine știe de când s-o fi băgat Jim în maghernița aia a lui. Vreau să aflu de ce. Din el zăresc, printr-un ochi de geam, doar ochii albaștri și buzele strânse. Îl consideram the big boss în halta asta, însă azi arată ca un câine bătut de stăpân, care știe că trebuie să stea la distanță.
Deși noi suntem multe, șoarecii și hienele ne întrec. Noaptea, zgomotele sunt înfiorătoare. Numai foșnete, pași și schelălăieli. Ziua e liniște. Cum spune Jim — nu se aude nici musca. Ascult cum adie vântul și parcă toate lucrurile și ființele vorbesc pe limba lor. Uite cum trece un coiot bătrân chiar pe lângă șine. Mă duc să văd care-i treaba.
Morișca își răsucește paletele albe și scârțâie ca roțile unui dric care saltă pe un drum pietruit. Telegraful din post se aude ca un scrânciob gol. În balansoarul din lemn vechi, pe care stă Jim de obicei, e tolănit un bărbat. Mă apropii de el. Pare un tâlhar obosit. Nu-mi place fața lui așa cum nici lui nu-i place telegraful, pentru că nu-l lasă să ațipească. Îi smulge firele și mă întreb dacă nu o să tragă un glonț și în morișcă. Banda de hârtie e mișcată încă de vânt. Nu o să mai știm nimic despre trenuri. Poor Jim. Toate astea se întâmplă pe tura lui.
Bărbatul are ochi iscoditori. Pe stângul îl ține mijit, de parcă ar dormi pe jumătate. Își acoperă fața cu pălăria, cât să nu-i alunece de pe cap. Îmi displace din ce în ce mai mult. Știu ce am de făcut. Te răzbun, Jim. Așteaptă.
Stai să-l urmăresc pe ăsta negru. S-a dus mai departe, la umbră. S-a așezat fix sub un butoi spart, din care tot picură. E prost. O să-și ude pălăria. Apa nu-i curată. Nimic nu e curat aici. Poate o să vrea și s-o bea. Feel free. Oricum, ar fi mai bună decât cea pentru animale.
Blondul stă în soare fără nimic pe cap. E nebun. Îl studiez îndeaproape. Mai bine s-ar spăla pe față. Nu mai zic de haine. Duhnește a transpirație și a băutură. Își trosnește degetele și-și cufundă mâinile murdare în jgheab. Ăstora nu le pasă de caii lor. I-au priponit și nu i-au lăsat să se adape. Jim nu vine cu calul în haltă. Face drumul pe jos, cred că locuiește aproape. N-am nimic cu animalele astea mari. Când eram ceva mai mică, mă ducea mama la cirezile de vite să mă joc. Eu mă urcam pe spatele lor, iar ele mă alungau cu coada. De dimineață până seara, aș fi făcut ture pe spinările alea late.
Mă întorc la nesuferitul care ne-a izolat de lume. Îi zumzăi la ureche cât două telegrafe. Nu-i place. Normal. Merg pe fața lui și mă prind bine de firele din barbă. Suflă înspre mine, mother fucker, dar nu mă las. Urc pe obrazul lui. Poate să sufle cât o vrea. Nu mă dă jos. Mă așez pe bărbie. Miroase ca un hoit neîngropat de trei zile. Stai să respir un pic. Mă mut pe spătarul balansoarului. Ar vrea să-mi pună pistolul la tâmplă, însă țeava m-ar înghiți cu totul. Come on! Bâzâi cât să-l scot din minți și îl sudui. Trage. Hai, trage. Fuck you. Nu tragi, nu? Mă prinde în pumn și mă scapă în următoarea clipă. Moron.
Aud trenul. Ăsta este al treilea, cel de după-amiază. Mă uit după ceilalți. Jim, să nu ieși. Negrul se ridică, își încarcă pușca, o ia spre locomotiva care oprește. Blondul e pe poziții. Să plece naibii odată. Nu, nu pleacă. Înseamnă că o să coboare cineva. Look out. Un pistolar. Îmi îngheață aripile. Ce pot să fac? Trebuie să zbor până acolo. O să fie măcel. Dacă aș fi o supermuscă, poate mi-ar veni o idee mai bună, dar tot ce-mi trece prin cap e să-i opresc pe ăștia cumva, să nu le cășune pe Jim. Survolez, mă reped spre călător, ca să-i intru în ochi, în nas, în ureche, poate în gura aia spurcată dacă o s-o deschidă să înjure.
Abia îmi intru în rol și aud vocea unui bărbat care iese dintr-o rulotă: Gata, domnilor. A ieșit perfect. Am terminat filmarea pe ziua de azi.
