Poem scris de Florentina Ionaș la Atelierul Mornin’ Poets #128, cu Anca Ioana Câdă, din 19 aprilie 2026, la tema celor două perspective asupra aceluiași subiect.
1
Mama a plecat să vadă lumea
blondă
tunsă scurt
ochii precum noaptea pe dig
și un bagaj mic în mână
Spune cum arăta mă-ta, fraiere, nu ce căra
râd ceilalți copii
În fiecare zi mă uit la crestătura de pe tocul ușii
m-așez cu spatele drept
îmi ridic mâna deasupra capului
mă-ntorc și măsor
un metru patruzeci
am citit undeva că stâncile se micșorează după furtună
2
Multă vreme am fost singurii călători din trenul ăsta
ceilalți se uitau cu admirație de afară
credeau că suntem frați, nu mamă și fiu
noi ne priveam picioarele, uimiți că purtăm același număr
tu mă întrebai dacă Dumnezeu cunoaște toate limbile , iar eu,
pentru că mă temeam să nu cred în El,
îți răspundeam că da, le cunoaște pe toate,
dar mai ales pe-a noastră
S-a întunecat și tot ce mai vedeam pe fereastră era scheletul casei
amintirile ieșeau din ea așa cum ies sufletele pe gurile celor ce mor
vedeam imaginea asta la nesfârșit și părea că mergem în cerc,
precum un avion ce survolează cerul de deasupra aeroportului,
pentru că nu mai poate ateriza
Eu mă micșoram și tu deveneai din ce în ce mai înalt
te uitai la mine de sus,
până când nu ne-am mai putut privi unul pe celălalt
durerea m-a deformat, am devenit precum femeile din picturile lui Picasso,
ruptă în mii de fragmente și lipită de mâna unui copil,
așa cum a putut
Bătrâna de lângă Muzeul Prado mătura străzile cântând
E doar un vis, va trece
când mă voi trezi, tu vei fi mic, vom purta același număr,
iar limba noastră va fi ințeleasă de Dumnezeu
