Poem scris de Iulia Biro la Atelierul Mornin’ Poets #128, cu Anca Ioana Câdă, din 19 aprilie 2026, la tema celor două perspective asupra aceluiași subiect.
Dimineața taie întunericul și liniștea.
Lumina îmi atinge pielea cu o răbdare
de plantă carnivoră
aproape tandru
nu știe dacă să mă înghită
sau să mă lase să mai cresc o zi.
Intră în cameră și aerul se strânge în jurul meu
o frânghie udă.
Îi pândesc respirația
semnele pe care le învăț în fiecare zi de la capăt
un ritual
pașii mei sunt făcuți din tăcere
ai lui, din greutatea cu care își lasă pe mine
mai întâi
privirea.
Uneori, mă apropii de el
doar ca să simt încordându-se
aerul dintre noi.
Dacă îi pot face lumea să tremure
am putere
dacă mă doare, știu că n-am murit
dacă m-atinge, încă trăiesc
sunt vie. Îmi spune
ești a mea.
Lumina îmi cade pe brațe.
Crescute pe mine,
florile exotice ale vânătăilor au petale groase, lucioase
dacă mă uit destul la ele
pulsează în ritmul unei inimi
de împrumut.
Lumea mea are două variante aleatorii
numele meu pe buzele lui
cheamă/pironește
mâna lui pe umărul meu
se odihnește/apasă
degetele lui pe mine
mângâie/strivesc.
Dacă rămân aici, dacă mă supun,
va veni o lumină care să mă aleagă?
E ceva atât de strâmb în gândurile astea
că mă trage de pe marginea prăpastiei
speranța nouă, șovăitoare
e o lumină care nu ajunge la mine, dar o știu
din umbrele pe care le desenează.
Poate nu sunt doar o piatră
poate sunt mai mult decât o parte dintr-o construcție
care nu-mi poartă numele.
Poate sfârșitul nu e aici.
Din umbră, lumea pare întreagă (EL)
O văd din hol.
Se mișcă prin casă cu gesturi învățate
aproape toate îmi aparțin
o privesc cum își strânge părul, cum își așază umerii
într-o formă care face greu aerul din jurul ei.
Și doar i-am zis de-atâtea ori.
Intru în cameră. Lumina de pe chipul ei
devine mai densă, mai grea
ca o pată de culoare din picturile lui Clifford Still
căcaturile alea care îi plăceau așa de mult
când ne-am cunoscut.
E frica, o recunosc și
aud scârțăitul lumii
când se așază mai bine pe temelie.
Scena aceasta s-a mai întâmplat
nu vorbim despre ea, dar aerul
încă îi poartă urma, ca un miros care nu dispare.
Îi ating brațul, să-i amintesc unde e centrul
care îi e sistemul de referință
mă asigur că pielea ei e acolo,
că nu se dizolvă în aerul gros al dimineții
că nu se desprinde de mine.
Tresare și mă împinge.
Durerea de cap e un cal negru
care aleargă în cerc
într-un spațiu fără ferestre
îi aud copitele în fiecare bătaie de inimă.
Patru, scrâșnesc. Patru cafele am băut
și nu se întâmplă nimic
nici cu durerea, nici cu oboseala
ceața asta
care nu se ridică niciodată complet.
Așa pățesc mereu când mă enervezi seara.
Mă gândesc la noi
la felul în care trupul meu își lasă umbra peste ea
până o doare
la cum își pleacă privirea și tace, aproape că nu mai respiră.
Ordinea e posibilă, dacă lesa e scurtă.
Nu-mi plac nopțile. Când adorm
e ca și cum aș încerca să țin înăuntru
un animal care vrea să iasă.
Somnul vine în valuri scurte,
care se apropie
și fug înainte să le simt bine.
Umbra mi se prelinge pe podea și se îndepărtează
are umerii mei, mersul meu, felul meu de a respira, dar
nu vrea să știe de mine.
Merg printr-un coridor lung
pereții se strâng
siluete distorsionate năvălesc spre mine
toate au chipul meu
gurile deschise într-un strigăt pe care nu-l aud
iar aerul se răcește.
În dimineața de după
mă trezesc cu tricoul ud lipit de piele
în primele clipe nu știu dacă lumina
mai vine de afară
Ea e lângă mine, cu ochii deschiși, nemișcată și tăcută.
Tensiunea dintre noi e acolo, aproape lichidă
mi-a atins pielea de înainte să deschid ochii.
