Povestire scrisă de Valentin Coșan, aleasă de Marin Mălaicu-Hondrari la atelierul de povestire din toamna lui 2025.
Sunt Costi Stamate. Fac parte dintre tinerii care au intrat la facultate în comunism, și care o termină acum, în vremurile tulburi ale capitalismului anilor 95. Chiar dacă am copilărit într-un cartier mărginaș și sărăcăcios al Iașului, într-o scară de bloc care număra nu mai puțin de 40 de copchii bezmetici și veșnic înfometați, majoritatea cu părinți modești din clasa muncitoare, am fost sigur că voi face studii universitare. Babacul s-a mirat grozav de tare când, la 18 ani, i-am zis că vreau la Facultatea de AC. El, instalator fiind, nu reușea să vadă mai departe de țevile pe care le monta de 20 ani în pământ, pentru alimentarea cu apă a blocurilor ceaușiste. Și nici n-a avut încredere în mine, zicea că poate cu puțin noroc aș fi luat la facultate, dar ca s-o termin, sigur n-aș fi fost în stare. Și nici bani ca să mă întrețină cât timp studiam n-ar fi avut, așa că n-aveam decât s-o urmez la seral, ceea ce însemna că trebuia ca ziua să lucrez și seara să merg la cursuri. Futaiul cât casa. Acum, cu diploma de inginer în mână, îmi vine să-i zic:
— Vezi bătrîne, am terminat facultatea, e adevărat că la seral, dar am terminat-o! Futu-te-n aripă de instalator care ești! Nu-i zic, n-am curaj, dar ar merita, la cât m-a chinuit.
Cu gândurile astea ce-mi bântuie dușmănos în minte și cu ceva bancnote ce-mi foșnesc prietenos în buzunar, mă îndrept în grabă spre Bolta Rece. Sigur la ora asta de apus de soare roacării mei îs la băut de bere Zimbru, ținută la rece în vechile beciuri ale restaurantului. Mamă ce sete am! Cobor agale Copoul, izul florilor de tei îți rupe nasul, tramvaiele cehești Tatra urcă și coboară în viteză cu miros de ferodouri arse, iar fundurile femeilor mi se balansează amețitor în fața ochilor. Sunt și un pic dezorientat, chiar îngrijorat: ce pielea mea fac eu acum cu diploma de inginer? Timpurile-s nasoale, economia în picaj, mai toate intreprinderile comuniste se închid, oare o să mă șterg la fund cu ea?
Trec de Casa Studenților, ocolesc Spitalul Sf. Spiridon, chiar, oare cine-a fost Spiridon ăsta, și ajung în fața vestitei crâșme. De șase ani, de când s-a sfârșit cu comunismul, Bolta Rece nu s-a schimbat deloc. De cum intri prin gangul puțin cam strâmt, te întâmpină bătrânul castan, care, pe când era doar un mic copăcel, a băut cot la cot cu Creangă și Eminescu. Mai fac câțiva pași și dau în mica terasă cu scaune vopsite în alb scorojit și cu mese acoperite cu naproane găurite de la țigări. Miroase insuportabil a mici sfârâiți pe grătar cu cărbune. Gașca mea e în colțul din dreapta, are vreo 20 de beri pe masă, bineînțeles fără pahare, se bea direct din sticlă. Nimeni nu-și permite să mănânce, banii sunt doar pentru băutură și țigări. Scrumierele din ceramică sunt pline ochi cu chiștoace, dar Cătălin, ospătarul care ne servește, nu se obosește să le schimbe. Sunt întâmpinat cu miștouri prietenești:
— Oooo, bine ați venit, domnu linginer. Să vină o bere la băiatu’!
Și seara începe. Sticloanțele curg în neștire, țigările Carpați fără filtru fumegă mai ceva decât vechile locomotive cu aburi. Discuțiile se aprind, bătăile banale pe umăr se transformă în mângâieri drăgăstoase.
Mergem din ce în ce mai des la budă să ne pișăm, dar nu ne mai obosim să ne spălăm pe mâini la robinetul stricat ce curge încontinuu. Oricum săpun nu există. Berea mi se cam urcă la cap și, în toiul unei dezbateri aprinse despre care e cea mai tare trupă rock actuală, simt o bătaie pe umăr. Mă întorc cu privirea ațintită în jos și văd o pereche de încălțări Adidas Torsion albi, ultimul model. În ele era cocoțat Dinu Atanasiu, vechiul meu prieten de bloc pe care nu-l mai văzusem de vreo zece ani.
— Dinule, tu ești? Pe unde-ai umblat, măi, băiatule, nu te-am văzut de-atâta vreme, îi zic, ridicându-mă de la masă și îmbrățișându-l cu putere. Hai, stai jos, ia o bericioaică.
Și Dinu începe să-mi povestească mai toată viața lui, care se deșirase de când părăsise blocul copilăriei noastre și până acum. Știam că în adolescență și în primii ani ai tinereții jucase fotbal la o echipă obscură din divizia C, ca portar. Palma lui e cât o lopată de infanterie. Are-o față negricioasă cu buze subțiri și ochi mici, umplută de-un nas borcănat. Cu ea speria mai toți atacanții echipei adverse. Și, cu toate că-și făcuse faimă pe postul ăsta, se hotărâse la începutul anilor ’90 să plece în străinătate, la făcut bani mulți, mai exact în Grecia. Cum în anii ăștia ca să poți munci într-o țară din UE ai nevoie de viză, pe care nu ți-o dă nimeni, singura soluție ca să ajungi într-o țară civilizată e să treci granița ilegal. Mi-a spus de-a fir-a-păr toată aventura de care avusese parte. Când a ajuns în Atena, a început cu spartul telefoanelor publice, pline cu fise, dar a avut ghinion. L-a prins poliția elenă și l-a bătut în cap de i-au zornăit toate monezile pe care le furase. S-a lăsat și de sportul ăsta și a ales să muncească cinstit, așa că s-a angajat la spălat vase într-o insuliță grecească aproape necunoscută. Îmi zice că-i plătit cu 800 de mărci germane pe lună, echivalentul a opt salarii de inginer în România.
— Auzi, malaca, știi că numele Stamatis e destul de des întâlnit în Grecia?
— Habar n-am, nici n-am bănuit că Stamatis are rezonanțe grecești, îi zic eu.
— Uite, malaca, dacă vrei, pentru că ne leagă o veche și faină prietenie, pot să te iau și pe tine să muncești cu mine în Grecia, în Lindos. Nu-i ușor de ajuns acolo, dar merită, crede-mă. Știi limba engleză?
— Rup ceva, dar așa, de-o conversație civilizată, îi zic.
— Super, cu puțin noroc, îți pot găsi un post de ajutor de ospătar, ce zici?
Și deodată, în capul meu, îmi apare varianta unei alegeri. Să rămân aici, în țara asta care pare că nu poate să-mi ofere mai nimic, sau s-o apuc pe drumul aventurii și-al necunoscutului. Plus că, faptul că numele meu Stamatis pare să aibă rădăcini grecești, mă face deodată să mă simt atras de-o țară care fusese pentru mine până acum la fel ca oricare alta. Am 26 de ani și n-am ieșit niciodată din România, iar relația cu taică-miu se strică pe zi ce trece. Chiar ieri mi-a spus că-i timpul să-mi găsesc o locuință, că destul am stat pe capul lui. Aici trebuie să recunosc că are dreptate. Prea m-am lăsat pe tânjală, am preferat doar trecerea ternă a vieții, m-am abandonat amețitoarelor valuri ale obiceiurilor zilnice. Nici cu femeile nu stau prea grozav, deci, ce mă mai ține aici? Doar banala meserie de electrician la un spital? Sau poate cel mult să ajung un biet ingineraș angajat pe pile la vreo fabrică în picaj? Mă ridic în picioare clătinându-mă ușor, îi iau capul lui Dinu între mâini și-l sărut rusește pe gură, zicându-i cu ochii încețoșați:
— Hait, Dinule, te-ai făcut cu un prieten de pribegie, merg și eu cu tine. Hai noroc!
A doua zi ne-am întâlnit să-mi dea detalii despre călătorie. Cum în insulă se lucrează numai în sezonul de vară, plecarea noastră avea să fie cam în două săptămâni, la sfârșitul lunii mai. Hai, vreme, hai!
Sunt Areti Trandas. M-am născut într-o insuliță, Lindos la începutul anilor 70. Nu-mi aduc aminte foarte bine timpurile alea, dar știu că oamenii erau săraci și își câștigau traiul cu munca mâinilor. Unii erau olari, e și acum un lut tare bun pe dealurile dimprejur și din care încă se mai fac vase lăudate în toată țara. Alții se ocupau cu creșterea oilor și caprelor, căci vaci n-aveau cum să aibă, niciodată n-a crescut destulă iarbă pe pământul sterp. Un unchi al meu avusese o mică moară de vânt cu care măcina grâul trudit cu greu de cei care se ocupau cu agricultura. Acum, i-a blocat palele și-a transformat-o într-un apartament cu etaj pe care-l închiriază vara turiștilor. Altul își făcuse o liotrivi, o presă care tranformă măslinele în ulei. Asta e funcțională și acum. Oamenii au renunțat la majoritatea vechilor meserii, dar nu i-a lăsat inima să-și scoată din pământ bătrânii măslini, unii chiar și de sute de ani. Simt cumva că rădăcinile copacilor îi țin ancorați de strămoșii noștri, față de care avem un respect aproape mistic. Drept dovadă, primilor născuți în familie li se dă obligatoriu numele bunicilor. E și o vorbă: dacă arunci o piatră în aer, sigur îi cade în cap unui Iorgos sau unui Iani. Familia mea nu locuiește în portul Kamares unde ancorează toate vapoarele și majoritatea iahturilor, și nici pe dealul cel mai înalt unde-i micuța capitala administrativă Apollonia, ci tocmai într-un vechi port pescăresc, Heronissos. Taică-miu, Andreas Trandas, care acum are 60 de ani, a fost pescar, iar locuința noastră era alcătuită de fapt din mai multe cămăruțe înșiruite pe dealul din piatră uscată. Ca să poată ancora barca, tata a construit un mic ponton, de pe care, când eram mititică, săream direct în mare. Și acum mai stă în picioare fosta magazie de pește cu ușa albastră, pe care îmi scrijelea înălțimea an de an. Nu știu de ce, dar ultimul semn fusese făcut când aveam 12 ani.
Cele șapte căsuțe vopsite în alb și cu cercevele albastre, care străjuiesc partea dreaptă a golfului, sunt vechile noastre locuințe pe care le-am transformat în camere de închiriat și la care am mai adăugat în timp încă trei. Toată familia mea s-a mutat într-o vilă modernă în Apollonia, așa suntem și mai aproape de oameni. Nimeni nu mai locuiește iarna in Heronissos. Taica-miu a renunțat și el de mult la meseria de pescar, iar barca a transformat-o într-un vaporaș cu care plimbă turiștii vara în jurul insulei. N-o face pentru bani, ci de dorul lui neostoit de mare.
În dimineța asta de început de iunie, m-am trezit mai devreme decât de obicei. Trebuie să sosească un grup de turiști și camerele pe care le avem la închiriat trebuie să fie perfecte. Pe partea cealaltă a golfului, e un mic restaurant cu câteva măsuțe din lemn cu fețe de masă cadrilate, decolorate de atâta soare, în jurul cărora se odihnesc câteva scaune cu șezut din sfoară împletită. De obicei, trec zilnic pe la taverna Steki s-o salut pe kiria Maria, bătrâna proprietăreasă pe care-o știu de mică. Zilele astea, cu zarva prilejuită de sosirea grupului de nemți, n-am avut timp. Nu văd până acolo, însă un glas nou de bărbat, probabil ospătar, taie aerul uscat și mă face curioasă. Nu vorbește în greacă, ci într-o engleză stricată, combinată c-o limbă pe care n-am mai auzit-o niciodată. Nu știu de ce, dar sunt curioasă să văd cine-i noul angajat al restaurantului, și vreau să trec pe-acolo după ce-mi termin treaba. Intru în fiecare cameră în parte, verific cu grijă dacă Hava, fata din Albania, a făcut curățenie temeinică, apoi intru într-una din băi să mă aranjez. N-am nicio părere despre mine, niciun bărbat nu mi-a spus că-s frumoasă, dar nici că-s urâtă. Îmi privesc în oglindă fața ușor alungită, țuguiesc buzele subțiri, nerujate, într-o strâmbătură copilărească, scot creionul dermatograf și-mi conturez pleoapele ochilor negri ca ai Irenei Papas. Îmi ridic sânii pârguiți și nemângâiați, plescăi din limbă mulțumită, și-o zbughesc pe ușă afară. Merg agale și ajung la tavernă, care e chiar pe malul mării. În apă poți să vezi o mulțime de peștițori, pe care clienții îi hrănesc cu bucățele de pâine rămase de la masă. Dau să intru în bucătărie s-o îmbrățișez pe kiria Maria, când două brațe slăbănoage, mă opresc. Mă uit să văd cine are curajul ăsta, și un tip blond cu părul lunguț și cei mai verzi ochi pe care-i văzusem vreodată îmi zice într-o engleză relativă:
— Stai pe loc fato, persoanele străine n-au voie în bucătărie.
— Eu nu-s fata ta și nici nu-s străină și vreau s-o văd pe proprietară, îi răspund tot în engleză.
— Nu mă interesează cine ești, dar nu poți să intri. Dacă vrei, n-ai decât s-o aștepți pe doamna Maria la o masă pe terasă.
Intrigată de înfruntarea la care nu mă așeptasem, mă așez imbufnată pe un scaun.
— Pot să te servesc cu ceva cât timp aștepți?
— Nai, ena elleniko kafe metrio me gala, îi răspund eu în greacă, cu gândul să-l fac să se simtă prost.
Nu trec cinci minute și tipul îmi aduce o cafea grecească excelentă, exact așa cum o comandasem, cu un pic de zahăr și cu lapte. Deci înțelege și ceva grecește. În timp ce-o savurez, noul ospătar n-are nicio jenă să scuture fețele de masă, să măture pe jos și alte treburi de genul ăsta. Nu pot să mă abțin, trag cu coada ochiului încontinuu la el. E blond, are picioarele subțiri și poartă niște blugi scurți, tăiați dintr-o pereche lungă. E diferit de grecii bruneți, păroși și cu corpurile butucănoase. Văd că și el mă studiază pe furiș și, când îi cer nota, mă prezint:
— Areti sunt, vecina voastră de pe partea celălaltă, de la căsuțe.
— Costi mă cheamă, dar aici la voi, oamenii îmi spun Kosta.
— De unde ești?
— Din România, din nord, de acolo de unde a început mișcarea de elibererare a grecilor.
— Aha, ești din Iassio, uite că și în colțul ăsta de lume mai știm și noi ceva din istoria noastră. Îl văd că se simte puțin jenat, pentru c-a vrut să facă pe deșteptul. Îi înfrunt privirea verde, îi pun banii pe masă și, cu cel mai frumos zâmbet de care sunt în stare, îi zic:
— La revedere, Kosta.
— Pa, pa, Areti.
Simt cum obrajii îmi iau foc, cum inima-mi bate să-mi spargă pieptul, cum mi se-nmoaie genunchii și picioarele mi se împleticesc. Mă întorc să ies, izbesc o masă, dărâm un scaun, și-o iau la fugă înspre casă.
Sunt măslinul. Rodesc niște fructe verzi și micuțe. Din ele, săditorul meu face un ulei grozav, verzuliu, ușor amărui și foarte puțin acid. Nu e ca uleiul din Samos, maroniu și amar de ți se strepezesc dinții și-ți vine să-l scuipi. Tatăl meu, din trunchiul căruia m-am zămislit și eu, a prins vremurile când ticăloșii de turci ne-au ocupat insula. Mult a mai trăit, vreo trei sute de ani, de se săturase săracul de-atâta soare. Pentru oameni poate părea ciudat, dar pentru noi, măslinii, pentru că avem o existență atât de monotonă, viața devine plictisitoare la un moment dat, și abia aștepți să te usuci. Asta i s-a întâmplat și lui babacu. După ce i-a căzut și ultima frunzuliță, străbunicul Trandas i-a tăiat crengile și le-a pus pe foc, iar din trunchiul lui a făcut niște scăunele și vreo câteva tocătoare, să aibă pe ce tăia gospodinele familiei când gătesc. Multe lucruri deosebite nu prea mi se întâmplă, de asta ce-am văzut ieri sigur n-o să uit prea curând. Cum mă pârleam la soare, Areti, fata cea mică a lui Andreas Trandas, veni și se așeză la umbra mea, pe o pătură adusă de ea. Cu o mână își dezmierda părul, iar cu cealaltă îmi mângâia scoarța crăpată. Ah, tare bine a fost! Nu trecură nici zece minute și apăru un tânăr pe care nu-l mai văzusem niciodată. Era noapte, era panselino, luna plină strălucea orbitor pe cer, și cei doi începură să-și vorbească.
— Ai întârziat, Kosta!
— Areti, zece minute numai, abia acum au plecat ultimii clienți.
— Ai avut o zi grea?
— Nu, nici vorbă, știi doar, e octombrie, se termină sezonul, doar câteva mese acum pe seară, la prânz a fost gol.
— Of dragul meu, hai, așază-te aici lângă mine, la umbra măslinului. Știu că nu-ți place să te bat la cap, dar te-ai hotărât? Rămâi la iarnă aici sau te întorci acasă?
— Hai să nu vorbim acum despre asta, dar îți promit că în două, trei zile o să iau o decizie, încă-s nehotărât.
— Mă iubești, Kosta, nu-i așa? Nu ți-a trecut de mine, nu e doar o iubire de-o vară?
— Sigur că te iubesc, agapi mou, mult de tot, cel mai mult!
— Dragul meu, te rog, chiar dacă pleci, să te întorci la anul, te rog, îmi promiți?
— Îți promit Ari!
Kosta o cuprinse pe Areti de mijloc, o trase lângă el, îi dădu deoparte o șuviță rebelă de păr și începu să-i sărute ușor ochii închiși. Buzele lui începură să-i strivească gura, apoi mâinile să-i molfăie ușor trupul. O întinse pe păturică, la umbra mea și, cu mișcări încete îi dădu rochița jos. Mi-am dus câteva crengi la ochi, mi-era rușine să mă uit. Nu mai privisem niciodată doi oameni cum se iubesc, dar n-am putut să nu trag cu privirea, curiozitatea era prea mare. Vedeam cum gurile lor se rupeau una-n alta, limbile lor se sugeau umede, picioarele li se împleteau spasmodic. Cu mișcări de șarpe, Kosta o strângea puternic de fund pe Areti, care scâncea ușor și-l încolăcea cu picioarele. Nu-mi dau seama exact ce se întâmpla, dar am văzut cum a tras-o tare înspre el, în timp ce suspinele lor se prăvăleau ascuțit în aerul plin de oregano. Un ultim țipăt a spart liniștea și amândoi s-au prăbușit ostoiți unul lângă altul. O bună bucată de timp nu și-au spus nimic, numai foșnetul frunzelor mele tulbura întunericul galben. Luna era deja în cădere când, cei doi se ridicară, își împletiră degetele și își spuseră șoptit:
— S agapo, Kosta!
— S agapo, Areti!
Sunt Kosta Stamate, fostul Costi. Kosta m-au strigat sătenii de cum am ajuns în insulă, si e de fapt varianta grecească a românescului Costi. Trebuie să recunosc că nu-mi displace, dar am impresia că odată cu schimbarea asta, parcă mi s-a schimbat și personalitatea. Cred că e ca atunci când femeile se mărită și își schimbă numele de familie. Parcă se leapădă și de vechiul caracter, așa cum șarpele se leapădă de pielea veche. Se împlinesc aproape șase luni de cand sunt în Lindos, sezonul s-a încheiat, restaurantele sunt toate închise, plajele pustii. Ceilalți români care mai lucrau pe insulă s-au întors în țară. Mai toți au o vorbă: când marea se face albastru închis, e timpul să-ți străngi catrafusele și să te întorci acasă. Am rămas singur, sau aproape singur, Areti, iubita mea grecoaică, e singura persoana cu care mă văd.
Ne întâlnim aproape zilnic la umbra măslinului veșnic verde, vorbim câte-n lună și câte-n stele, ne dezmierdăm, facem dragoste ca apucații… Cu toate astea, simt că-i timpul să mă întorc și eu, până si taica-miu îmi lipsește. Areti nu-mi e suficientă ca să mă determine să rămân. Ea încă n-are habar, dar mi-am luat deja bilete de întoarcere, și la vapor si la autocar, plec poimâine. Diseară ne întâlnim în același loc și trebuie să-i zic, chiar dacă mi se rupe sufletul. Mi-e frică de cum o să reacționeze, o să-i promit că mă întorc la anul, dar parcă poți să știi ce o să fie până atunci? Ziua e pe sfârșite, soarele se prăvale-n mare, aerul începe să se răcească ușor, n-are cine să-l mai încălzească. Am ajuns ceva mai devreme, măslinii sunt plini, așteaptă să fie culeși. Sunt peste o sută de copaci în livadă, dar nouă ne place doar unul singur, cel cu trunchiul gros și crengile lăsate de bătrânețe. I-am dat si un nume, Prasino, în grecește înseamnă verde.
Cu soarele în spate și părul despletit, Areti vine săltând picioarele și bălăngănindu-și copilărește mâinile. Vorbim în greacă, am început s-o stăpânesc binișor.
— Ce faci, agapi mou, mi-a fost dor de tine!
— Și mie, Kosta, tare mult mi-ai lipsit, chiar dacă a trecut numai o zi. Uite și dualitatea asta a timpului în dragoste: când sunt cu tine zboară, când nu ești, stă pe loc.
Astept să termine de vorbit, să-mi spună tot ce-a facut de când nu ne-am vazut, după care, îmi iau inima-n dinti, și-i zic:
— Ari, să știi că m-am hotărât în legătură cu plecarea.
— Ramâi, nu-i așa? Am vorbit deja cu unchiul meu, cel cu presa de măsline, te angajează el, ai de muncă toată iarna, nu-ți face griji.
— Știu, știu, dar….
— Plus că o să te și plătească bine, îți dă cel puțin 40 de dolari sau mărci pe zi.
— Areti, deja mi-am luat bilete, poimâine plec…
Soarele picase de tot în mare și frigul ușor care veni îngheță zâmbetul de pe fața iubitei mele.
— Nu pot să mai rămân, chiar și cu tine aproape, mi-e prea dor de casă, de familie, de prieteni, de tot, te rog înțelege-mă…
— Dar nu așa ai zis, nu poți să faci asta, te rog Kosta, te rog, rămâi!
— Nu pot, pur și simplu nu pot, hotărârea-i luată, mi-am luat deja și bilete, ți-am zis.
Areti nu mai spune nimic, își șterge doar începutul de lacrimă cu dosul palmei. Într-un gest tandru, își duce mâinile amândouă sub burtică, ca și cum ar vrea s-o protejeze, se întoarce fără să mă privească și dispare în noaptea albastră.
