CAZANIE

Nuvelă scrisă de Elia Ghinescu, aleasă de Cosmin Perța la atelierul de nuvelă din toamna lui 2025.

 

Viktor zăcea la marginea ghenei, acolo unde îl aruncaseră. Respira tremurat, ca o închipuire care părea că abia se ridică, dar dispărea imediat, înainte de a fi văzută. Cu ultimele puteri, își întoarse capul spre blocul turn. Șase morți, doi copii…

Bărbații intrau în clădire unul după altul, împiedicându-se și dându-și din mână în mână sticla de vodca, înjurând și scuturându-și zăpada de pe umeri cu gesturi scurte. Ușa de metal se trânti în urma lor, precum zăvorul unei celule colective.

Kolya îi lăsă pe ceilalți pe coridor și intră pufnind în apartamentul său. În casă mirosea a varză și-a tutun ieftin. Soția îi puse pe masă un castron de tablă.

​— Ce a fost hărmălaia aia afară? întrebă ea fără să ridice privirea, luând polonicul cu smalțul sărit și amestecând în oala cu mâncare.

— Un nebun, mormăi Kolya, așezându-se greoi pe scaunul de lemn. Inginerul ăla. O căuta cu lumânarea, tot zicea că o să cadă tavanul peste noi. I-am scos gărgăunii din cap. Nu ne mai deranjează la noapte, gata!

​Kolya își umplu lingura cu ciorbă, dar când o ridică, auzi un fâșâit, ca și cum cineva ar fi vărsat un sac de nisip în pereți. Lustra veche, cu trei brațe lungi, ruginite și răsfirate, începu să se clatine într-un dans lent. Încremeni cu gura deschisă. Un firicel de praf alb, fin ca pudra, îi căzu în castron, desenând cercuri mici pe suprafața lucioasă a grăsimii.

​— Kolya… șopti femeia, arătând spre colțul bucătăriei, unde tapetul vechi se rupea cu un sunet de hârtie sfâșiată.

O gaură neagră, zimțată, se deschidea în perete, iar de dincolo de ea venea un curent de aer înghețat.

​— Taci! răbufni el, deși frica îi urca deja pe șira spinării. E doar vântul. Blocul ăsta…

​Nu apucă să-și termine gândul. Podeaua de sub picioarele lui făcu un salt neașteptat, de parcă pământul ar fi tras aer în piept. Masa se răsturnă, ciorba i se vărsă pe genunchi, dar Kolya nu-i simți arsura. Văzu doar cum întreaga bucătărie se înclină la un unghi imposibil de înțeles.

— Afară!, mai apucă să strige, dar cuvintele lui se pierdură într-un zăngănit metalic și un țipăt prelung.

În ultima secundă, înainte ca tavanul să plescăie ca o palmă uriașă peste el, Kolya își aminti cum strivise degetele lui Viktor în ușa blocului.

 

***

 

În apartamentul mic, de două camere, doar o dungă subțire de lumină iese pe sub ușa bucătăriei. Viktor își lasă geanta jos, pe linoleumul umflat și ros din hol, își scoate paltonul cu o mișcare greoaie, ca și cum și-ar dezlipi de pe umeri ziua întreagă. De după ușă se aud foșnete, apoi clinchetul unei linguri lovind într-o farfurie.

— Ai venit, zice o voce răgușită.

Boris stă la masă, cu spatele drept, parcă prea drept pentru un om așa bătrân, în fața unei sticle pe jumătate goale de vodcă și a unui ziar desfăcut. În aer plutește miros de cartofi fierți și de tutun aspru. Becul din tavan pâlpâie, aruncând umbre care se mișcă haotic pe pereți ca niște fantome neliniștite.

— Da, răspunde Viktor, încet. A fost mult de lucru azi.

Boris ridică din umeri.

— Mereu e mult de lucru când lucrezi cu pantofi.

Viktor tace și se apropie de chiuvetă, își spală mâinile și privește cum apa murdară se adună într-un cerc negricios în jurul scurgerii.

— Nu ca atunci când construiai poduri, tovarășe inginer Viktor Petrovic Ivanovski, nu?

Boris îl privește peste marginea ziarului desfăcut.

— Poduri…  repetă Viktor, ca pentru sine. Alea nu se mai construiesc, tată-socrule, fără permisiune de sus.

Boris râde scurt, sec, înecându-se cu fum de țigară.

— Permisiune de sus… Așa zic toți cei care au ajuns cu spatele la zid, băiete!

Toarnă o jumătate de pahar de vodcă și îl împinge spre Viktor.

— Nu, mulțumesc.

— Tot n-ai învățat, camarade? În țara asta nu trăiești fără vodcă și fără minciuni. Tu ai ales doar să nu bei belugă, dar minciunile… alea tot le înghiți zilnic, cu pâine, pe nemestecate.

Boris are ochii roșii, mustața căruntă, obrajii vineți de frig și de vreme. Un fost muncitor pe șantier, trecut prin lagăr și prin armată. Bătrânul vorbește cu un fel de amărăciune lucidă. Și-a crescut fiica, pe Olga, cum a putut, singur, după ce nevasta i-a murit la naștere. Când Olga s-a măritat cu Viktor, Boris a crezut, pentru prima dată, că o să le fie bine tuturor și că nu e totul pierdut. Tânărul promitea să aibă un viitor sigur, măcar sigur, dacă nu unul chiar strălucit.

Își trage pe lângă el, mai apăsat, vesta neagră de lână, fără doi nasturi și cu câteva rânduri de ochii deșirați la subraț, ca și cum ar vrea să-și țină pieptul legat, laolaltă.

— Nu te judec, spune sprijinindu-și coatele pe masă. Eu doar zic că e păcat. Un inginer cu minte, cum ești tu, pus să coasă tălpi pentru muncitori? Țara are nevoie de tine, dar tu… tu repari bocanci.

Viktor se așază în fața lui.

— Țara are nevoie de liniște, Boris. Iar eu trebuie să pun pâine pe masa copilului.

Tăcerea se lasă între ei, grea, ca un perete. Ceasul din sufragerie bate surd, iar pe fereastră lucesc luminile blocurilor din vecinătate, reci și indiferente.

Boris oftează, se ridică greoi, își ia sticla și murmură:

— Liniștea e pentru morți, Vitya. Noi, ăștia vii, tot zgomot facem, că vrem, că nu vrem.

Iese din bucătărie, lăsând în urmă fum gros și miros amar de alcool. Fumul se prinde de perdea, de haine, de mușamaua cu trandafiri de pe masă. Viktor își trece palma peste față, ca și cum și-ar șterge oboseala de pe piele.

— Tata?

Alec apare în prag, desculț, în pijamale albastre, cu o mașinuță de metal strânsă în palmă. Își mișcă buzele fără să scoată sunete, apoi împinge jucăria de-a lungul tocului de ușă, atent la fiecare centimetru.

— E târziu, Alec. Hai la culcare.

Băiatul se apropie încet, își pune mașinuța pe masă și o privește fix, rotindu-i roțile.

— Bunicul a băut?

— Da, dar nu contează acum.

— Mama plânge, zice Alec, simplu, privind spre coridor.

Olga apare în ușa bucătăriei. Părul ei blond-cenușiu e prins la spate, iar în privirea ei stăruie o oboseală care pare că nu vine doar din ziua asta lungă, de iarnă. Ține în mână un prosop umed.

— Alec, mergi în cameră, spune Olga poruncitor.

Băiatul se uită la ea, apoi la tatăl lui și, fără niciun cuvânt, iese cu mașinuța lipită de piept.

Când rămân singuri, Olga se sprijină de tocul ușii.

— A zis din nou că n-ai valoare, nu-i așa?, întrebă ea, privind undeva în podea.

— El zice mereu ceva. Azi doar m-a întrebat de ce nu mai construiesc poduri.

— Poduri… repetă Olga, zâmbind amar. Nici nu mai avem râu în orașul ăsta, Vityușka. Doar bălți mai avem.

Viktor se ridică, se apropie de ea și îi cuprinde în palme umerii rotunzi ca două mere.

— Te-ai certat cu tata, Viktor?

— Nu, Olga, nu m-am certat, doar că obosesc mai repede în ultima vreme.

Olga își mușcă buza de jos. Din camera copilului se aud roțile mașinuței plimbându-se pe podea. Viktor întinde mâna și îi atinge degetele.

— Știu. Dar mâine… mâine e altă zi.

Olga îi caută privirea. Cuvintele cu care ar trebui să îi spună că a început să îi fie greață dimineața i se opresc în gât.

— În fiecare zi spui asta, Vitya. Și fiecare zi seamănă cu cea de ieri.

Apoi îl lasă singur, ducându-se spre cameră. Viktor rămâne nemișcat, ascultând cum în apartamentul vecin se izbesc din nou pahare și cum, dincolo de zid, fiul său face aceleași cercuri ordonate cu mașinuța, într-o lume numai a lui.

Ceasul din sufragerie arată 20:32. Mai are treizeci de minute până se oprește apa caldă. În orașul lor, țevile se închid la ora 21 fix, e ca un fel de lege nescrisă, mai precisă decât orice orar de tramvai.

Își ia un prosop din dulapul de pe hol și merge spre baie. Coridorul e întunecat, iar becul mic de la toaletă pâlpâie, aruncând pe pereți o lumină gălbuie. Apa pornește în duș cu un șuierat scurt, ca o respirație haotică. Se dezbracă, își lasă hainele pe marginea căzii și intră sub jet. Primele clipe sunt reci, dar apoi căldura începe să se strecoare, greoaie, prin țevile ruginite.

Pe peretele din fața lui vede faianța crăpată. O fisură lungă, subțire, taie pe diagonală câteva plăci, ca o cicatrice. Viktor o urmărește cu privirea, placă după placă. Trei, patru, cinci. În mintea lui începe să măsoare unghiuri, tensiuni, puncte de presiune, cum ar fi putut fi reparată dacă ar fi avut cimentul potrivit, ori dacă s-ar fi făcut lucrările ca la carte. Își trece mâna peste crăpătură. O simte rece, aspră, vie. Tensiune de material, își zice în gând. Contracție nerezolvată. Dilatarea termică a făcut restul. Apoi zâmbește amar. Exact ca mine.

Apa îi curge pe umeri și pe spate, amestecându-se cu oboseala, dar curățându-i mirosul de clei din piele. În spatele ușii, se aud pașii Olgăi și un scurt chicotit al lui Alec. Din nou, viața. Mică, neînsemnată, dar acolo, prezentă, la doi pași.

Pe raftul de deasupra chiuvetei stă un pahar de sticlă în care sunt ținute periuțele de dinți. E crăpat pe margine. Alături, aparatul lui de ras, fără lame, un ruj scobit al Olgăi, o coajă uscată de săpun. Totul, totul pare să aibă o fisură: pereții, paharele, oamenii.

Prin țeavă începe să curgă apă rece. Viktor închide robinetul, se sprijină cu palmele de marginea căzii și rămâne acolo, aplecat, inspirând aburul care se ridică încet. Pe perete, crăpătura pare acum mai adâncă, mai vizibilă, asemeni unei linii pe o hartă ce nu duce nicăieri. Își pune halatul maro pe el și așteaptă ca în casă să tacă toate zgomotele, Olga să-l culce pe Alec și Boris să înceapă să sforăie în camera lui.

Privindu-se în oglinda înegrită pe margini, copilul din el apare, neinvitat, dar viu. Își amintește cum, la opt ani, stătea lângă sobă, aranjând bucăți mici de lemn și șiță în construcții care aduceau cu podurile. Cu răbdare obsesivă, verificând ca fiecare piesă să fie exact în locul ei. Chiar și atunci când lumea din jur părea haotică și rece, Viktor găsea sens în detalii și ordine.

— Totul trebuie să stea la locul lui, șoptește aproape pentru sine.

Viktor se apleacă, privind din nou la crăpătura de pe faianță. Seamănă cu hărțile pe care le desenam în copilărie. O linie care trebuia reparată, stabilizată, corectată.

— Ca podurile de lemn, gândește cu voce tare. Totul poate fi reparat.

În acel moment, în tăcerea densă, Viktor simte prezența fiului său lângă el, chiar dacă Alec doarme în cameră. E acolo, prin detaliile pe care le construiseră împreună, prin podurile de jucărie refăcute mereu și mereu, prin râsul lui scurt și precis. Ca și cum lumea copilului său e o continuare a lumii lui interioare de odinioară. Un zâmbet aproape imperceptibil îi alunecă pe față.

Viktor se lăsă pe vine, respirând adânc. Întunericul nu mai pare atât de apăsător. Fisura din baie, crăpătura din faianță, încetineala lui Alec, lipsa de viitor – toate puteau fi privite ca pe niște probleme de rezolvat, ca pe niște detalii în care el încă mai puoate găsi un sens.

Își trece degetele prin părul ud și își leagă mai strâns cordonul halatul. În sufragerie, ceasul bate din nou. 21:00. Se duce în bucătărie și stinge becul. Fâșia de lumină dispare sub ușă.

 

***

 

De câteva nopți nu mai doarme. Stă pe marginea patului nemișcat, ascultând respirația regulată a lui Alec, ca pe singurul lucru stabil din lume. Uneori îl aude murmurând în somn frânturi de cuvinte, sunete fără sens, bucăți de vise pe care știe că nu le va înțelege niciodată pe deplin.

Un copil frumos, cu ochi mari, adânci, care privesc lumea ca pe un cod prea complicat. Uneori râde fără motiv, alteori nu spune nimic zile întregi. Iar el, tatăl, rămâne în fața acestui mister fără manual cu instrucțiuni, cu frica ascunsă că nu va ști niciodată să-l iubească corect. Uneori încearcă să-l atingă, să-l țină aproape, dar copilul se ferește, ca și cum atingerea l-ar durea. Alteori, băiatul îi pune mâna pe obraz și îl privește fix, curajos și tăcut. Atunci simte cum tot trecutul lui piere, se șterge pentru totdeauna, ca o murdărie spălată, ca și cum nu i-ar fi fost niciodată greu.

De-o vreme a încetat să mai repare tot ce i se păruse defect la Alec. Mult timp se luptase cu asta, cu impulsul de a-l face să vorbească mai mult și să se comporte ca ceilalți copii. Într-o dimineață, pur și simplu s-a oprit. Nu l-a mai grăbit să se îmbrace, l-a lăsat să-și aleagă singur hainele, chiar dacă îi lua zece minute. Cincisprezece. Douăzeci de minute. Seara nu-i mai spune povești lungi.  Îi citește doar câteva fraze, cu voce joasă, și repetă același pasaj până când Alec începe să zâmbească – ăsta e semnul că înțelege, în felul lui, și că a ajuns unde trebuie. Când băiatul se blochează în crize sau plânsete, în mișcări repetitive, în respingerea oricărui contact, Viktor nu mai ridică vocea, nu mai încearcă să smulgă copilul afară din furtună. Doar stă acolo, aproape, fără să spună nimic, ca un perete cald. Îi lasă loc. Îi arată că nu-l va părăsi.

Uneori, se așază împreună pe podea, iar copilul își mișca mâinile peste mașinuțele lui, peste cuburile lui de lemn, aliniindu-le cu o precizie matematică. Viktor le așază la fel, deși nu înțelege pe deplin regulile. Nu interoghează jocul. Îl respectă. E modul lui de a spune nu vreau să te schimb, vreau să te însoțesc, eu sunt aici, lumea ta e și lumea mea. Apoi Alec vine și se sprijină de el ca de un zid despre care a testat deja că nu se prăbușește. E momentul în care el, bărbatul care nu cunoscuse mângâierea, simte că învață să fie tată. Și învață totul prin tăcere, așa cum învățase să supraviețuiască, copil fiind, tot în tăcere. Doar că de data asta, tăcerea nu mai e un hău între el și lume, ci e un pod.

 

— Vitya, ține puțin globul ăsta. Dar vezi, ține-l bine, să nu-l scapi! Papașa trebuie să se ducă până unde se duc băieții singuri.

Tata sughiță, după care râgâi fâsâit printre dinți.

Băiatul ținea globul acela de parcă însăși viața lui ar fi depins de el.

Ușa de la baie scârțâi scurt și se închise. După câteva secunde, se deschise înapoi, aproape instantaneu. Trebuie că tata făcuse foarte repede pipi, abia intrase, că a și ieșit. Pe holul dintre camere răsunau pașii lui grei, îndreptându-se spre bucătărie.

— Ce-i asta?, îl auzi pe papa pe un ton răstit.

Viktor tresări. Îi era frică să întoarcă privirea și rămase cu ochii lipiți de glob.

— Iartă-mă, spuse mamoșka, trăgând cu ochiul la tubul de carton din mâna soțului ei. S-a terminat hârtia igienică, am uitat să pun alta în loc.

— Spune-mi, m-ai văzut vreodată uitând să vin cu toți banii acasă?, ridică papașa vocea. Sau să vă ofer, ție și lepădăturii ăleia mici, un acoperiș deasupra capului?

Mototolea tubul în pumn, trecând-l dintr-o mâna în alta.

— E… e noaptea de Anul Nou, mai apucă mamoșka să zică.

Băiatul simți cum o căldură îi porni din burtă, întâi pe piciorul drept, apoi pe stângul.

— Și ce, în noaptea de Anul Nou oameni nu se cacă?, urlă papa, de se auzi în toată casa.

Din bucătărie veneau zgomote care semănau cu sunetele pe care le auzea când mamoșka bătea carnea pentru șnitele.

— Marș de-aici, că te fac una cu pământul! Dispari, n-auzi?

În camera alăturată, micul Viktor strânse în mâini sfoara globului încredințat spre păstrare, privind în gol către propria lui reflexie întoarsă din sticla roșie. Încremenea când se pomenea cu toată frica asta peste el. Mintea lui de copil începea să despartă cuvintele în silabe. Lua pe rând fiecare silabă, o aducea sub frunte, o întorcea pe toate părțile, o mai privea o dată și abia apoi îi dădea drumul în lume. Fiecare sunet avea o culoare sau o formă aparte. Începuse să-și creeze un nou alfabet. Unul care să nu-l mai doară atât. “O”-ul aduna ridurile pe buzele lui papașa, “r“-urile erau apăsate, prelungi și șuierătoare, “ă“-urile căscau hăuri fără fund, “m”-urile aveau miros înțepător și acru, de băutură, iar “ț”-ul era cel mai negru și apăsat, avea cea mai mare putere – odată cu el se ridica și mâna tatei.

— Ți-a curs din nas ca la scroafă. Mergi și te schimbă. Îmi vine să vărs când te văd.

Papașa veni apoi lângă copil, puse un genunchi în podea, frecționându-și dosul înroșit al palmei, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

— Hai, hop-așa la tati în cârcă, să punem globul sus, sus, râse el, răspândind în jur un damf de vodcă. Acuși vine Moș Gerilă și nu e gata bradul.

Viktor, cocoțat pe umerii lui, apucă să vadă cu coada ochiului, prin crăpătura ușii, cum mamoșka se îndrepta, în vârful picioarelor, spre dormitorul mare. Avea ochii umflați, urme roșii pe gât și privea cu teamă spre el.

 

***

 

Lumina gri a dimineții intră prin geamul bucătăriei, desenând linii lungi pe mușamaua înflorată. Viktor se dă jos din pat înainte ca Alec să se trezească, și simte în aer miros de iarnă, pământ umed, zăpadă topită și fum de sobă de la vecini. Apa caldă curge din robinet fără probleme, un mic triumf la început de zi. Ca de obicei, Olga plecase de ceva vreme la alimentară, azi primeau lapte, iar coada pe care urma s-o întâlnească acolo era cu siguranță formată din sacoșe puse una după alta, în rând, asemeni unor trupuri așezate unul lângă altul.

Viktor își spală fața. Cu ochii larg deschiși se apropie de faianță și trage cu degetul de-a lungul ei. Fisura pare mai lată, ar încăpea o coadă de lingură în ea, dar parcă e mai puțin amenințătoare în lumina zilei.

Din dormitor se aude un foșnet, apoi vocea băiatului:

— Tata…

Alec apare în prag cu ochii încă umflați de somn, părul ciufulit și pijamalele albastre.

— Bună dimineața, spune Viktor. Ai dormit bine?

— Am visat că s-a prăbușit podul, zice Alec, cu seriozitate, ținând în mâini doua cuburi de lemn.

— Ah… atunci trebuie să-l refacem, răspunde Viktor, ridicându-se și întinzând mâna să-l ajute să intre în bucătărie. Dar mai întâi, micul dejun.

În timp ce Viktor pregătește apă caldă pentru ceai și pune câteva felii de pâine pe flacăra aragazului, Alec îl urmărește cu ochii mari, atenți. Fiecare mișcare a tatălui e importantă: cum toarnă ceaiul, cum ia margarină din cutie cu cuțitul, cum unge felia de pâine prăjită, cum aranjează obiectele pe masă, cum desface cu mâinile goale capacul borcanului de dulceață. Cu degetul arătător, Alec desenează pe conturul unei flori mari de trandafir de pe mușama.

— Astăzi e marți, spune Viktor cu o voce liniștită, aproape ca un gând rostit în treacăt.

Băiatul își oprește mâna o clipă, semn că ascultă.

— Marți înseamnă că mergem pe jos la școală, continuă Viktor. Pe lângă parcul ăla mic, unde am văzut pisica aia albă, da?

Alec ridică privirea. În colțul gurii i se desenează o urmă de zâmbet. E suficient. Viktor simte cum ceva i se strânge în piept, ca o emoție caldă și grea.

Se așază lângă copil la masă, îi pune farfuria preferată în față și taie, încet, fără grabă, felia de pâine în bucăți mici, cât un dumicat fiecare. Apoi aranjează fiecare dumicat ca și cum ar fi aliniat soldații într-un batalion de luptă – formație de trei pe un rând, trei rânduri simetrice în centrul farfuriei. După câteva minute, Alec ia un soldățel de pâine și-l duce la gură.

— Tată… pisica… azi o să fie acolo?

Vocea aceea fragilă, abia șoptită, i-a tăiat respirația. Nu pentru ce spunea, ci pentru faptul că spusese ceva.

— Poate că da, răspunde Viktor zâmbind. Dacă nu, o găsim noi cumva.

 

 

***

 

This is the Voice of America – Washington, D.C. / Это Голос Америки – Вашингтон, округ Колумбия. Vocea se auzi dintr-o dată prea tare venind dinspre cizmărie.

Pe a doua străduță lăturalnică, aproape de capătul liniei de tramvai, între chioșcul de ziare și o frizerie nouă, Serghei Ruslan avea atelierul deschis de aproape douăzeci de ani.

Serghei, trecut deja de prima tinerețe, cu mâinile crăpate și ochelari cu rame groase, învârti repede butonul radioului spre stânga, dându-l mai încet. Aparatul bâzâi și scuipă paraziți, până ce acul de căutare a frecvenței ajunse la 7.205 MHz. Mereu trebuiau schimbate frecvențele, de trei ori pe zi chiar, dacă voiai să asculți știrile în limba rusă.

Lui Serghei îi plăcea să ajungă în atelier înainte de a se lumina de ziuă. Avea timp să-și facă în liniște un nechezol sau un ceai. Își picura în cana de tablă un deget – uneori, când frigul îi urca prea tare în oase, chiar și două – de vodcă. Dădea drumul la Spidola, un radio portabil mic, negru, pătrățos, cu butoane care cândva fuseseră argintii, cu antena telescopică ruptă la al doilea braț, și asculta știrile. Uneori scotea mapa neagră, pe care o ținea ascunsă sub blatul biroului său, scotea din ea și scria pe niște coli albe, care aveau o ștampilă roșie, mică, în colțul din stânga sus. Nu îi făcea nicio plăcere să scrie, dar asta fusese învoiala, de asta i se dăduse pe mâini cizmăria – cizmăria contra tăcerii oficiale și a rapoartelor. Note despre oameni. Depre fețe. Despre cuvinte. Despre cunoscuți.

Pe Viktor îl îndrăgise din prima. Îl primise ucenic cu vreo zece ani în urmă, când tânărul nu se mai putuse angaja niciunde ca inginer. A avut doar un moment de neinspirație când a semnat hârtiile acelea, sau se poate numi chiar ghinion, gândea Serghei adesea, dar în rest e băiat bun. Ba chiar îi botezase și copilul, pe Alec, cu șapte ani în urmă.

Interiorul atelierului e modest. În mijloc, o masă de lucru din lemn, pe laterala stângă, un banc cu scule și o mașină de cusut pielea. Pe peretele din dreapta, un portret decolorat al lui Brejnev atârnă deasupra rafturilor pline cu cutii de cuie de mai multe dimensiuni, găletușe cu clei, tălpi, papiote cu ațe groase, petice și bucăți mai mari de piele. Mirosul de piele arsă, de lipici și de praf de cauciuc te izbește întotdeauna când deschizi ușa. Pereții sunt plini cu reclame și anunțuri scrise de mână. Reparații rapide – 2 ruble, Tălpi noi în 3 ore – 5 ruble.

În atelier se face cald repede, iar prin geamul mic de la stradă se vede zăpada topită în bălți cenușii.

Ușa se deschide larg, scuturând clopoțelul de deasupra. Frigul năvălește în atelier, împreună cu Viktor, care poartă paltonul desfăcut la nasturi, cu o  țigară atârnată în colțul gurii și o pungă transparentă, cu două chifle aburinde în mână.

Nici nu se închide bine ușa în urma lui, că intră în cizmărie și doi bărbați în paltoane lungi, cu pălării gri și genți negre.

— Tovarășe Serghei Ruslan?… începu cel mai în varsta, privind pe foaia pe care a scos-o din buzunarul de la piept.

— Depinde cine întreabă, mormăi cizmarul, fără să ridice privirea spre ei, dar rotind volumul radioului până la un fir de sunet, cu un gest calm și firesc, ca și cum asta urma să facă oricum.

— Suntem de la primăria Raionului Sverdlovsk. Inspector Oleg Vlas și mai-tânărul meu coleg, aici de față.

— Facem o inspecție neanunțată privind respectarea normelor de igienă și ordine socialistă, se îngrămădi cel tânăr să completeze.

Serghei oftă. De fiecare data când îl călca vreo inspecție, știa că asta înseamnă hârtii peste hârtii, semnături peste semnături, probabil și vreo amendă pentru ceva banal. Ba uneori însemna chiar deplasări la Comitetul Central, și nu mereu avea mapa neagră gata pregătită pentru depunere.

Funcționarul Oleg Vlas își luă pălăria în mâini, ca nu cumva s-o scape de pe cap, și se aplecă, curios, peste cutia cu clei. Mirosul îl lovi direct în față și se trase strâmbând din nas asemeni unui copil luat pe nepregătite. Celălalt inspector, tânărul, încercă să-și ascundă zâmbetul.

— Să vedem actele!, spuse Oleg, schimbându-și tonul într-unul oficial.

Serghei îi făcu semn lui Viktor să îi dea actele cizmăriei din sertar, desfăcu teancul de hârtii îngălbenite și le înmână pe rând celui bătrân – autorizația de funcționare reînnoită acum zece ani, în 1974, o adeverință de la sindicat și o chitanță pentru o amendă veche, de 10 ruble. Apoi îi dădu tot dosarul.

Inspectorul cel tânăr înclină capul puțin spre dreapta, ca să privească portretul fostului președinte, ce stătea strâmb într-un cui, pe perete.

— Trebuie schimbat tabloul, tovarăși. Președintele Brejnev e mort de astă primăvară. Și oricum, chipul conducătorului nu se ține în unghi, se ține drept pe perete.

Cei doi inspectori se priviră între ei, apoi cel tânăr schimbă subiectul, simțind dojana din ochii celui mai în vârstă:

— Să știți că lumea vorbește că dumneavoastră reparați și după program. Contra cost.

Serghei zâmbi încet, cu o privire înțeleaptă. Doar dintr-atât credeau ăștia că o să m-agațe?

— Eh, tovarăși, eu nu iau bani pentru acele reparații. Dar oamenii îmi lasă câte ceva pentru ceai, ori pentru cină. Dacă o femeie îmi dă o jumătate de pâine, ce să-i fac? S-o refuz? Ar fi nesocialist.

Zgomotul unui tramvai îndepărtat umplu tăcerea ce se lăsă între ei. După privirea funcționarului bătrân, Serghei pricepu că acesta știe la cine a venit, de fapt, și că-l va lăsa în pace, trecând cu vederea orice document i-ar fi fost prezentat. Oleg Vlas închise dosarul cu un gest grăbit, făcând să zboare dintre coperți vreo două-trei foițe galbene.

— Regulile sunt clare, tovarăși, dar… țara are nevoie de oameni corecți.

Cu un gest grăbit și total neașteptat, Oleg Vlas scoase din geantă o pereche de ghete vechi, cu tălpile desfăcute, ca niște guri mute și înfometate, și le aruncă pe tejghea.

— Dacă tot suntem aici… le vreau reparate până vineri.

Serghei ridică și sprânceana dreaptă odată cu ridicarea colțului gurii. Un zâmbet ștrengăresc i se lungi apoi pe față, de la o ureche la alta.

— Cu bon sau fără bon?

Inspectorul tânăr chicoti, iar celălalt făcu un semn discret:

— Fără bon. Dar cu tălpi bune, din alea poloneze.

 

— К чёрту их! Dă-i dracului! Bine c-au plecat, răsuflă Serghei, după ce clopoțelul de deasupra ușii se opri din zornăit, la ieșirea celor doi inspectori.

Desfăcu punga cu care venise Viktor și îi aruncă o chiflă.

— Hai, mănâncă, filozofule. Că dacă mori de foame, cine mai lipește pantofii partidului?

Viktor prinse chifla și zâmbi. Mușcară din ele cu foame, ca și cum ar fi gustat dintr-o pauză de viață, și se apucară fiecare de câte o talpă, scârțâind ața prin piele și lipici.

— Cum îți mai merge, Viktore, acasă? Olga e bine?

— E bine, da.

Viktor băgă ață maro în acul mașinii de cusut, potrivi talpa pe calapod și se puse pe cusut. Țăcăneala mașinii i-ar fi dat timp să evite întrebările lui Serghei. Nu avea azi niciun chef de răspunsuri, dar îl respecta pe Serghei, așa că îi ținu isonul.

— A găsit de lucru la un aprozar, unde a murit o gestionară și mătușă-sa i-a pus o vorbă bună acolo.

— A, brava! Și Boris? Tot cu voi locuiește?

— Tot. Ne mai ajută cu Alec când suntem plecați de acasă. Dar vara merge la el, la țară, nu-i place între betoane.

Viktor gândi că, totusi, Serghei l-a scos la liman de multe ori, mai ales când a fost dat afară de la fabrica de materiale de construcții.

— Cui dracu îi place între betoane, Vitya? Și eu m-aș duce cu el, dacă m-ar lua, să stăm la o băută pe prispa aia a lui, sub caprifoi, să uităm de lume. Dar finuțul meu, Alec…? Cum vă descurcați cu el?

—E greu, Serghei. Uneori stau și mă întreb cine m-o fi blestemat de am un copil așa înapoiat. Și nu doar la copil mă gândesc. Și mie îmi crapă capul de gânduri …

Viktor își șterse palmele de șorț. Avea senzația că îi iese prin piele un soi de umezeală rece. Serghei se uită la el cu o privire lungă și grea, asemenea unui tată ce nu-și poate ajuta băiatul. Știa ce duce pe umeri omul ăsta, îl privea ca pe fiul pe care nu l-a avut niciodată și-ar fi vrut să-l aibă.

— Am făcut ce mi s-a spus, Serghei, toată viața am făcut ce mi s-a zis să fac, continuă Viktor, cu glasul încărcat, ca un râu ce nu mai poate fi oprit. Am desenat, am calculat, am semnat. Atunci… știi tu când… am semnat ceva ce n-ar fi trebuit să semnez. Autorizația aia pentru blocul din materiale economisite. Adică din gunoi, Блин! La naiba! Șefii au zis că e bine, că orice economie înseamnă patriotism, semnează, tovarășe inginer Viktor Petrovic Ivanovski, totul e în regulă, semnează! Eu am tăcut și am semnat, Serghei. Ca prostul. Și blocul a căzut, știi bine, după un an.

— Știu, băiete!, spuse Serghei, lăsându-l pe Viktor să vorbească, ca de fiecare dată, când îl vedea că i se umple paharul cu amar.

Aerul din atelier deveni parcă mai greu, mai lipicios, iar zgomotul mașinii de cusut răsună ca o inimă bătrână ce bate în gol.

— Șase morți, Serghei. Doi copii…

 

***

 

Tramvaiul se pierde în depărtare, lăsând în urmă un clinchet metalic, ce se stinge printre blocuri. Viktor își trage paltonul mai strâns în jurul trunchiului, peste coastele slabe ce i se ascund sub salopetă și peste umeri, și pornește spre cartierul cenușiu în care locuiește. S-a-ntețit iar ninsoarea, viscolul împrăștie omătul prin cotloane și doar dacă ghicești unde e strada, poți merge drept. Din nările lui ies aburi, cum ar ieși dintr-un cal alergat toata ziua, aburi care se pierd în neaua ce se vântură aproape orizontal.

La intrarea în bloc, becul galben pâlpâie, prins într-o sârmă răsucită și înnodată. Pe ușa metalică, cineva a scrijelit cu un cui Смерть бюрократам – Moarte birocraților. Balamalele îi scârțâie când Viktor trage de ea s-o deschidă. Ușa scârțâie și geme, ca un cufăr ruginit. În hol miroase puternic a spirt și-a fum de sobă. De sus, de la unul dintre etaje, se aude o ceartă.

— Porcule!

— Taci, muierea dracului, că te aude lumea!

— Să mă audă, Ghenadi! Poate vine cineva să te scoată dracului din casă, să scap de tine pentru totdeauna.

Zgomot de pahare sparte se aude alături de înjurăturile împleticite ale lui Ghenadi, o ușă lovește un perete, iar femeia începe să plângă înfundat. Apoi pași apăsați, urmați de un râs gros, de bărbat, se pierd în spatele ușii. Pe palierul de la parter, tanti Zina, într-un halat cu crizanteme vișinii, prins la mijloc cu un cordon smotocit la capete și cu strâns într-o basma decolorată, iese cu  găleata de gunoi în mână. Îl vede pe Viktor și molfăie din buze:

— Se ceartă de trei zile, vecine. Eu nu mai dorm. Nu știu, să chemăm miliția?

Fără să-i răspundă, Viktor urcă treptele încet, cu pasul greu, privind pereții plini de urme de pantofi și de pete întunecate de umezeală, pe sub care se mai recunoaște, din loc în loc, culoarea inițială. Când trece pe lângă ușa lui Ghenadi, zgomotele se opresc brusc. Se simte privit prin vizor. Viktor se uită o clipă la lemnul scorojit al ușii, apoi merge mai departe.

Când ajunge la ușa lui, în capătul holului, pipăie semnul din vopsea – o dâră de la bicicleta lui Alec – și apasă clanța.

Înăuntru miroase a săpun din leșie și-a varză călită. Olga îi vorbește din bucătărie, unde, cu mânecile suflecate, amestecă în cratița cu mâncare.

— Ai întârziat, spune fără să se întoarcă. S-a luat iar apa caldă.

— Bănuiam, zise Viktor, punând geanta jos. A curs doar dimineață puțin.

Alec, pe podea, lângă masă, construiește atent, concentrat, fără să spună nimic. Învârte câteva cuburi pe toate părțile, căutându-le poziția cea mai bună. Viktor se apleacă și-l privește, ciufulindu-i vârtejurile de pe creștet.

— Ce faci acolo, măi, inginerule?

Băiatul nu ridică privirea. Olga se apleacă spre copil, cu lingura în mână.

— Alec, spală-te pe mâini, că mâncăm.

— Mai târziu, îi răspunde fără să clipească. Trebuie să-i fac temelie bună.

Viktor se ridică, rotește privirea prin bucătărie, privind pereții. Pe unul dintre ei, sub raftul cu borcane, o fisură subțire urcă în zigzag, până aproape de tavan.

— Olga… ai văzut asta?

— Ce?

— Crăpătura asta.

— Acuma vezi crăpături peste tot, Vitya?

— Nu, Olga, uite. Iar aia din baie… vino să vezi.

O ia în brațe, ca atunci când i-a fost mireasă. Mirosul părului ei îi intră în nări, zâmbește amintindu-și cât de multe o iubește, îi simte pielea gâtului moale pe obrazul lui, apoi o trece pragul spre hol și o duce în baie. Olga chicotește câteva clipe, învârtind lingura în aer, punându-și mâna liberă în jurul gâtului lui Viktor, apoi zâmbetul i se șterge de pe chip, gândindu-se că n-are curaj nici azi să-i spună.

— A crescut, uite!

— Toate cresc, Viktor, oftează Olga. Și chiria, și coada la lapte. Numai salariul nu crește. Dă-mă jos, că am amețit.

El o lasă să i se strecoare din brațe, se apropie de zid și-l atinge cu vârful degetelor. E rece și ușor umed. Becul din baie pâlpâie slab.

— Olga, ascultă-mă bine, spuse el. Crăpătura s-a lărgit. Nu mai e doar o fisură. Se mișcă.

— Se mișcă? ridică ea o sprânceană. Viktor, toată clădirea se mișcă. E frig, se contractă pereții. Ai zis și tu asta, inginerule.

Viktor își trece mâinile peste faianță și rămâne cu două plăci în palme.

— Nu, Olga. Asta nu e de la frig. Betonul s-a lăsat, pereții respiră prost.

Ea oftează și lasă lingura în jos.

— Iar începi? O să vină băieții de la întreținere să-i dea un var, și gata. Nu poți, pentru numele lui Dumnezeu, să stai și tu liniștit? Am destule pe cap.

Ea îl privește cu un amestec de teamă și rușine.

— Ai spus același lucru și săptămâna trecută. Și totul e încă în picioare, Vitya. Poate că blocul ăsta e mai puternic decât crezi tu.

Olga se ridică pe vârfuri și-l atinge cu buzele pe obraz. Ar fi vrut să șteargă cumva din sufletul ei gândul că îi ascunde ceva. Dar mirosul lui de clei îi provoacă greață, și se îndepărtează de el cât poate de repede.

— Te rog, taci…nu mai spune despre crăpături, dacă te aude cineva vorbind așa…

— Lasă-i să audă, spune el, privind spre tavan.

Olga trântește o farfurie în chiuvetă, apa sărind în toate direcțiile.

— Toată ziua vorbești despre ziduri, despre fisuri, despre pericole! O să ne înnebunești pe toți!

Viktor se apropie de Olga, îi căută privirea, încercând să înțeleagă ce se întâmplă cu ea.

— Te înnebunesc? Eu? Olga, noi trăim într-un bloc care se crapă sub picioarele noastre! Văd cu ochii mei tencuiala căzând, aud pereții cum respiră, și tu îmi spui să tac?

— Da, să taci!, strigă ea, întorcându-se spre el. Pentru că nu pot trăi în frica ta, în obsesiile tale! Tu vezi prăbușiri peste tot! De zece ani tot asta vezi. Parcă ți-a luat Dumnezeu mințile!

El făcu un pas spre ea.

— Nu sunt obsesii, Olga! E realitate!

— Poate ai simțit doar frustrarea ta, Viktor, izbucni ea. Ce să zic… marele inginer care repară cizme și vorbește cu pereții!

Cuvintele o loviră și pe ea, direct în piept, imediat ce le rosti. Își duse mâna la gură, dar era prea târziu, nu le mai putea lua înapoi. Viktor rămase nemișcat, ochii i se goliră de culoare, apoi încet își trecu mâna prin păr.

— Așa deci, asta crezi despre mine. Că am înnebunit.

— Nu… eu… Olga făcu un pas înapoi, dar vocea lui o acoperi.

— Eu muncesc acolo pentru 150 de ruble pentru că n-am avut de ales! M-au dat afară, m-au trecut pe listă neagră, m-au făcut inexistent! Și tot ce încerc e să vă țin în viață, în timp ce tu îmi spui că am înnebunit!

— Pentru că nu mai pot, Viktor! Nu mai pot trăi așa! În fiecare seară te uiți la pereți de parcă ți-ar fi dușmani! Te ridici din pat să-i asculți! Nici Alec nu mai doarme de frică, știi asta?

O tăcere densă, aproape materială, ca o pătură de plum, le umplu casa, le acoperi ferestrele, le încuie toate ușile și-i lăsă goi în mijlocul unui pustiu necunoscut lor. Viktor respiră greu, cu privirea pierdută. Olga își șterge lacrimile cu dosul palmei și își întoarce privirea spre geam, dincolo de care vântul încă izbea, în devălmășie, fulgi mari de sticla ferestrei.

— Ai dreptate, Olga, spuse Viktor în final, retrăgându-se în camera lui Alec, cu gândurile lui cu tot.

Copilul se joacă pe covorul dormitorului, aliniază cuburile, le mută, le așează din nou, totul într-un ritm precis, hipnotic.

— Tată, mama a plâns și azi… rostește șoptit.

Dar Viktor nu îl aude, doar stă pe marginea patului, privindu-l, cu tâmplele prinse între palme. O imagine simplă, un tablou care îl țintuiește acolo, ca o fotografie veche. În tăcerea asta, ceva din el se mișcă. Își amintește cum, la vârsta fiului său, stătea ascuns sub masă în timp ce părinții se certau, cum își ținea respirația, sperând ca tăcerea să-l facă invizibil, cum își dorea, cu o durere mută, ca cineva să se aplece spre el și să-i spună nu ești singur, sunt aici cu tine.

Și atunci, fără să gândească, s-a ridicat, s-a așezat lângă Alec și a început să pună cuburile alături de ale lui. Băiatul l-a privit o clipă, apoi și-a continuat jocul. Pentru ceva vreme, nu s-a mai auzit decât sunetul ușor al cuburilor lovindu-se între ele. Tatăl simțea cum ceva se dezleagă în el, se deznoadă în liniște și se desfășoară ca un ghem de lână scăpat din coșul pieptului.

Alec s-a întins spre el, atingându-i mâna. Un gest mic, aproape întâmplător. Viktor a înțeles că  toată viața se pregătise pentru clipa aceasta. Fiul lui nu e o povară, e darul prin care Dumnezeu îi arată că inima poate fi refăcută, că dragostea se poate învăța chiar și după ce ai trăit fără ea. Ca o cazanie rostită fără predicator, într-o biserică simplă și goală. Nu mai fugi de fisura din tine, doar prin ea Eu pot ajunge în interiorul tău. A simțit cum aerul din jur se schimbă, a înțeles că nu trebuie să fie întreg și că nu va fi niciodată perfect pentru a-l întâlni pe Dumnezeu, că tocmai prin fisura aceea veche, făcută în copilăria lui de tăcerea mamei, de strigătele tatălui, de toate muțeniile lui, tocmai pe acolo putea intra lumina.

 

Olga spală rufe la baie, aplecată deasupra ligheanului. Amestecă apă fiartă, din oala de pe aragaz, cu apa rece, de la robinet. Un junghi ascuțit îi taie mijlocul, își caută o poziție în care să nu o mai doară spatele, iar gândul că în pântece are o nouă viață, despre care nu știe nimeni, o face să frece gulerul unei cămăși până îi dă sângele pe încheieturile degetelor.

Boris apare în pragul băii, legănând o cană de ceai în mână, cu părul ciufulit și obrazul neras. Poartă maieul lui alb, pătat de tutun și găurit pe burtă.

— Tată, trebuia să-mi dai la spălat și ăsta de pe tine.

Boris îi făcu semn cu mâna, ca și cum ar fi avut ceva mai important de făcut decât să o asculte pe ea.

— Viktor e îngrijorat din cauza crăpăturii, continuă Olga în șoaptă, arătând cu capul înspre peretele cu fisura.

— Aha, zise Boris, apropiindu-se de zid și bătând de două ori cu pumnul în el. Ține bine, vezi? Beton sovietic!

Boris își târăște papucii de plastic spre bucătărie și își aprinde o țigară. Trage cu sete de câteva ori, iar fumul umple și holul, și baia.

— Tăcerea e bună, Vitya. Când nu se aude nimic, înseamnă că totul e în regulă, crede-mă, îi strigă lui Viktor.

Râde scurt, apoi merge în camera copilului, se apropie de Viktor și-l bate părintește pe umăr.

— Ascultă la mine, băiete. Am prins războiul, am prins foametea, am prins comunismul și berea de orz. Nu m-a omorât niciuna dintre astea. N-o să mă omoare nici o biată crăpătură.

Cei doi se privesc în tăcere. Ceasul cu cuc din hol cântă de trei ori. Olga varsă ligheanul cu apă murdară și dă drumul uneia noi, pentru limpezire. Lasă jetul rece să-i curețe degetele. Boris trage un ultim fum și se întoarce în camera lui, spunându-i lui Viktor:

— Dacă pică blocul, Vitya, promite-mi că mă trezești. Măcar să văd și eu spectacolul.

 

Viktor iese din casă, fără să privească înapoi, coboară scările în fugă, sare câte două deodată, pe întuneric. Tălpile bocancilor îi scârțâie pe cimentul holului, ecoul pierzându-se în golurile dintre etaje. Ține lanterna în mână, aceea cu sticla zgâriată, de abia-abia mai are o dâră de lumină tremurândă.

Când deschide ușa blocului, frigul îl lovește pe negândite, ca o palmă dată peste ochi. Zăpada trosnește sub tălpi. Respirația îi iese pe nări în aburi groși, care se ridică și dispar.

Turnul se înalță deasupra lui – un colos cenușiu, inert. Fiecare etaj are câteva ferestre aprinse, galbene, ca niște ochi obosiți. De undeva, de sus, se aude Alla Pugacheva cântând cu sete… Arlechino, Arlechino! Trebuie să fii amuzant pentru toți! Arlechino, Arlechino! Ai o datorie – să stârnești râsul! Înaintează prin zăpadă, până la marginea fundației. Merge în jurul clădirii, cu palmele lipite de tencuială, ca un orb care își caută drumul pe pipăite. Lumina lanternei se oprește pe o pată întunecată. Se apleacă. Nu e doar o linie, e o crăpătură care se pierde sub stratul de zăpadă. Betonul se deschide ușor, cu marginile sfărâmate, iar dinăuntru se simte un suflu rece, aproape organic. Viktor își lipește palma de marginea fisurii, îi atinge muchia și o pulbere fină de ciment i se lipește pe buricele degetelor. Un sunet slab, ca de crenguță care cedează sub greutatea unui pas, vine din interiorul zidului. Apoi, din adâncul fisurii, se scurge o picătură de apă amestecată cu praf.

Se uită în sus, zăpada îi cade lin pe pomeți, pe pleoape, i se amestecă și în barbă. Se lasă încet în genunchi în fața zidului. Lanterna îi alunecă din mână și lumina se rostogolește, tăind umbrele blocului, ca o lamă. Din adâncul fundației se aude un trosnet surd. Apoi altul, mai adânc. Și, pentru o clipă, i se pare că simte o bătaie, ca un puls de inimă.

… Sunt bufon, sunt arlechin, sunt doar zâmbet, Fără nume și fără soartă, cel mai adesea… Arlechino, Arlechino! Zgomotul unui geam care se trântește cu putere răsună ca o lovitură în toată clădirea.

 

Ușa apartamentului s-a închis încet în urma lui, după ce s-a întors în casă. Și-a scos paltonul, de pe care se scutură câțiva fulgi, cizmele i-au trosnit pe podeaua rece, lăsând urme ude pe linoleum.

În apartament e întuneric, doar o veioză mică arde pe noptieră, în dormitor. Olga îl privește de pe marginea patului, cu părul desfăcut și o pătură trasă pe ea până la umeri.

— Ai fost afară?, îl întrebă în cele din urmă, liniștit, fără reproș. De ce?

Viktor se opri lângă masă. Pe ea, farfuria cu o portocala tăiată în două, făcută rost de la alimentară, pe sub mână, pentru Alec, rămăsese neatinsă.

— L-am văzut, Olga.

— Ce anume?

— Zidul. Crăpătura. E mai adâncă decât credeam.

Doar tic-tac-ul lent al ceasului de perete se auzi o vreme.

— Ai coborât în frigul ăsta doar ca să te uiți la o fisură?

— Da, zise el simplu. Pentru că e vie. Se mișcă.

Ea se ridică puțin, sprijinindu-se în cot. Și în ea era ceva viu. Ar fi putut să-i spună, dar era prima dată când simțea că e mai bine să țină vestea pentru ea.

— Viktor… Nu trebuie să repari tu tot ce se rupe.

— Dar dacă nimeni nu se uită la ce se rupe, totul cade, Olga, zâmbi el slab. Așa începe. Cu o linie mică.

Ea se apropie de el și îi puse o palmă pe piept, peste cămașa rece. Știa că e un bărbat care pare mereu într-un fel de control tăcut. Nimic din el nu era la întâmplare. Ținuta, gesturile, chiar și tăcerile, și le alegea cu grijă, ca și cum ar fi urmat un scenariu. Mișcările lui aveau o economie stranie – niciodată prea largi, niciodată grăbite. Fiecare clipire, fiecare întoarcere a capului erau calculate.

— Te temi?, îl întrebă, apăsându-i podul palmei pe piept.

— Da.

— Pentru noi?

— Pentru toți. Dar mai ales… pentru că am mai văzut ziduri care se crapă așa, înainte să cadă.

Olga îi cuprinde fața între palme. Mâinile ei miros a săpun și a somn.

— Nu te mai gândi la asta, te rog. Ai făcut destule în viața asta.

Viktor închide ochii o clipă.

— Dacă zidurile asta ar cădea pur și simplu singure, ar fi ușor. Dar trag totul după ele, Olga.

Ea îl privește fără cuvinte, cu un amestec de dragoste și neputință. Viktor se desprinde ușor, se duce la fereastră. Turnul se ridică acolo, nemișcat, dar sub zăpadă simte urma subțire, neagră, a fisurii.

— Ce ai de gând să faci, Vitya?

El nu se întoarse către ea, continuă să privească în gol, printre fulgii care cădeau cu nemiluita, ca un blestem. Vocea îi era joasă, calmă, cu un timbru ușor aspru, ca o piatră netezită de ani de vorbit cu măsură. Nu ridica tonul nici când ar fi fost firesc s-o facă, de parcă emoțiile nu mai aveau dreptul să-l atingă.

— Mâine dimineață merg la Miliție, îi întrerupse Viktor gândurile.

— O să te asculte?, îl întrebă femeia, deși cunoștea răspunsul.

— Nu, zise Viktor, aproape șoptit. Dar măcar o să știu că n-am tăcut.

Ea s-a ridicat, a venit în spatele lui și i-a pus capul pe umăr. Când vorbea, cuvintele lui curgeau clar, ca niște propoziții învățate dinainte. Știa că în spatele calmului lui, al politeții perfecte, exista o tăcere care nu a fost niciodată naturală, o tăcere ca o ușă încuiată, dincolo de care se întâmplase ceva ce nu mai trebuia văzut de nimeni.

— Promite-mi că nu te mai duci noaptea afară singur.

El i-a luat mâna și i-a sărutat podul palmei. Se auzea doar vântul, care bătea printre blocuri. În perete, dincolo de tencuiala acoperită cu var, fisura continua să crească, fără zgomot, dar sigur. În Olga, o viață continua să crească fără zgomot și la fel de sigur.

 

***

 

La ora prânzului, Viktor intră în clădirea de cărămidă roșie a secției de miliție. Afara ningea mărunt, ningea ca și cum doar asta ar mai fi fost de făcut pe pământ, iar zăpada se lipea pe treptele reci de la intrare. Înăuntru mirosea a uniformă udă și a nechezol. Un sergent tânăr, cu fața plină de coșuri și o insignă strâmb prinsă în piept, îl opri la intrare.

— Numele?

— Ivanovski, Viktor Petrovic. Am venit să dau o declarație.

— Așteptați acolo.

Pe un scaun de lemn, între doi oameni care dormeau sprijiniți de perete, Viktor își adună mâinile pe genunchi. Ordinea publică este responsabilitatea fiecărui cetățean sovietic – citi pe o tablă atârnată într-un cui. Singurul bec din holul îngust pâlpâia slab deasupra unui afiș cu portretul unui general.

După aproape o oră, o ușă grea s-a deschis.

— Ivanovski!, a răsunat o voce.

Viktor a intrat într-un birou mic, cu pereți plini de hârtii îngălbenite. Un ofițer în vârstă, cu ochelari, răsfoia un dosar subțire, cu coperți groase. Pe un colț de masă era un pahar cu apă pe jumătate gol, o scrumieră plină de chiștoace fără filtru, un telefon negru, cu disc.

— Luați loc, tovarășe Viktor Petrovic.

— Mulțumesc.

Ofițerul ridică privirea abia după câteva secunde.

— Deci, sunteți cizmar.

— Da.

— Dar ați fost, din câte scrie aici… inginer constructor.

— Corect.

— Ați părăsit postul?

— A fost restructurare. S-a închis institutul de proiectare.

— În ’74, da?

— Da, să trăiți.

Ofițerul își notează ceva în dosar, foarte lent, ca și cum abia acum ar fi învățat să scrie.

— Ce aveți de declarat, tovarășe?

— E o urgență. Blocul în care locuiesc… turnul are fisuri structurale! Blocul nr. 7, Strada Kalinin, Raionului Sverdlovsk.

— Cum? În blocul dumneavoastră afirmați că există fisuri de natură structurală?

— Da, e periculos.

— De ce?

— Pentru că am văzut fisurile. Zidul principal e crăpat. Betonul s-a desprins și se aude un trosnet la fiecare schimbare de temperatură.

Ofițerul se opri din scris și îl privi fix.

— Și sunteți specialist?

— Da.

— În teorie…

— În practică, tovarășe căpitan. Am construit blocuri ca acesta.

Căpitanul oftă, trecându-și arătătorul peste gulerul tunicii, ca și cum ar fi dorit să-și lărgească locul prin care trebuie să respire..

— Ascultați, Viktor Petrovic Ivanovski. Lumea e tensionată. Nu e momentul pentru zvonuri. Blocul dumneavoastră e pe lista de întreținere periodică, da?

— O fi, dar n-a venit nimeni de foarte mulți ani.

— Se va rezolva.

— Când? Când cade?

Ofițerul închide pixul și se apleacă ușor peste birou.

— Eu înțeleg că aveți intenții bune. Dar vedeți, intențiile bune, fără aprobare, pot fi considerate sabotaj.

— Sabotaj?

— Panica pe care o răspândiți dumneavoastră, e o formă de sabotaj, tovarășe. Sper că nu vreți să vă treziți trecut la elemente destabilizatoare.

O tăcere grea căzu peste birou. Viktor își fixă privirea pe rândurile de cerneală uscată ce se vedeau din dosarul din fața lui.

— Bine. Vom nota că ați făcut sesizare. Dar vă recomand să fiți prudent. Blocul, oricât ar fi de crăpat, e tot proprietate de stat. Dacă vorbiți prostii, ajungeți să dăunați statului. Înțelegeți?

— Înțeleg, spuse Viktor încet. Dar și statul poate dăuna oamenilor, uneori. Mai ales când nu face nimic…

Ofițerul îl privește lung și-și face iar loc cu arătătorul între guler și pielea gâtului.

— E o frază periculoasă, tovarășe.

— E doar o constatare, inginerește vorbind.

O ușă s-a deschis în spate. Un milițian tânăr, cu o cană de ceai, dă buzna în birou.

— Domn’ căpitan, vine tovarășul de la Comitet, zice să vă semneze fișa aia de propagandă.

Căpitanul dă din mână, plictisit.

— Bine, bine, mai târziu.

Se întoarce spre Viktor, privindu-l peste ramele ochelarilor.

— Puteți pleca. Și dacă mai vorbiți de fisuri, faceți-o la primărie. S-a-nțeles?

Ofițerul privi spre el, lung, cu o expresie de om care ar fi vrut să-l vadă dispărut din ochii lui.

 

E trecut de miezul nopții. Ușa de la intrarea în bloc se trântește la perete, zgomotul metalic al pașilor grei răsună pe casa scării, iar ecoul se rostogolește până la etajele superioare, ca într-o grotă rece și umedă, din care te aștepți să zboare lilieci în toate părțile. La ferestre, luminile se aprind una câte una – becuri galbene, tremurătoare, ca niște ochi speriați.

— Militsiya! Kontrol pasportov!

Locotenentul Karelin, în manta groasă și căciulă de blană îndesată pe cap, ține în mâini o listă mototolită. Are de inspectat blocul, iar în spatele lui sunt aliniați trei soldați tineri, cu mustața abia mijită, cu fețele roșii de frig și privirile golite de gânduri.

— Apartamentul 4!

Ușa de la apartament se deschide. Un bărbat în vârstă, cu ochelari groși, cu părul alb, dat după urechi, apare în prag. În spatele lui, pe masa din bucătărie, se vede un radio cu antenă lungă.

— Ce asculți aici? întreabă locotenentul, intrând vijelios.

— Doar muzică… radio Moscova.

— Da? Nu cumva Vocea Americii?

Bărbatul tace. Unul dintre milițieni răscolește sertarele, altul verifică sub pat. Au găsit o carte fără copertă, douăzeci de ruble ascunse în colțul înnodat al unei batiste cu carouri și câteva foi dactilografiate.

— Ce-s astea?

— Note de lectură… nimic politic.

— Se confiscă, totul se confiscă!

Locotenentul își aprinde o țigară, sprijinindu-se de perete. Fumul gros se amestecă cu mirosul de var vechi și de ciorbă. Fără să se ascundă, cântărește în podul palmei batista, apoi o îngrămădește în buzunarul de la pieptul tunicii.

După ce termină în apartamentul 4, milițienii se urcă pe palierul etajului doi.

— Următorul. Apartamentul 15, strigă el, scuturând scrumul direct pe trepte. Se plângea cineva că stau prea mulți acolo.

Ușa de la 15 e vopsită prost, cu pete de lac și urme de cizmă. Dinăuntru se aud râsete groase, sticle care se lovesc și o voce care cântă răgușit.

— Militsiya! Deschideți imediat!

Îi întâmpină câteva secunde de tăcere, apoi se aud pași nesiguri pe linoleum și zgomotul lanțului tras pe ușă.

— Ce-i, tovarășe? E târziu… nu-i bine să bateți la oamenii care dorm… hâc!

Locotenentul își împinge căciula spre ceafă cu arătătorul, iar cu piciorul trântește ușa de perete. Aerul din apartament e gros din cauza fumului. Trei bărbați și o femeie stau la o masă joasă, plină cu pahare și o oală de samagon. Mirosul de amoniac îi face pe tinerii soldați să simtă că li se strepezesc dinții. Pe podea, o pisică portocalie, cu vârful cozii retezat, doarme între sticle.

— Documentele! Propiska!, a ordonat locotenentul.

— N-avem nimic de ascuns, tovarășe… doar serbăm ziua lui Ghenadi… a zis unul, ridicând un pahar.

— Ziua cui?

— A patriei!, a izbucnit altul, râzând. Că tot e mereu ziua patriei, nu?

Locotenentul i-a privit o clipă, apoi a făcut un semn sec, cu arătătorul, spre soldatul de lângă el:

— Control complet.

Soldații au început să cotrobăie prin dulapuri. Haine murdare, borcane cu castraveți, o cutie de sardine deschisă și câteva sticle goale de Stoličnaya.

— Frumos depozit aveți, a zis unul dintre soldați.

— Da, tovarășe, patrimoniu național!, a răspuns Ghenadi, ridicând un pahar ca la toast.

Locotenentul s-a încruntat.

— Știi că fabricarea samagonului e ilegală. Unde e aparatul?

Femeia s-a uitat râzând tâmp spre sobă. Un soldat s-a dus acolo și a scos de sub plită un aparat improvizat dintr-o oală de aluminiu, un furtun de cauciuc și un bidon. Privirea soldatului s-a oprit o clipă pe peretele de deasupra sobei. I s-a părut că vede ceva, un fir negru, ca o sârmă groasă ce urcă spre tavan.

— Aha, uite-l! Distilerie casnică!

Bețivii au izbucnit în râs, ca și cum ar fi fost un spectacol.

— Luați-l, luați-l, că oricum nu mai merge, a zis Kolia. E din vechiul regim, tovarășe milițian, e un veteran!

Ofițerul a notat totul într-un carnețel. Producție ilegală de alcool. Contravenție gravă.

Dar, când s-a întors spre ușă, Ghenadi s-a ridicat sprijinindu-se de masă.

— Tovarășe… dumneavoastră să-i luați pe poeți, pe tineri, pe ăia care toarnă, pe intelectuali… iar noi, care doar turnăm în pahare ca să uităm de sărăcie, ce vină avem?

Locotenentul Karelin s-a oprit. Un moment de tăcere densă ca smoala a plutit în cameră, apoi a tunat asemeni unui stăpân, făcând semn soldaților să strângă aparatul și să noteze amenda.

— Da, și voi, a spus el în cele din urmă. Toți trebuiesc controlați.

Când ușa s-a închis în urma lor, râsetele bețivilor au izbucnit mai tare. Ghenadi s-a uitat la Kolia și a șoptit, sorbind în continuare din samagonul de cartofi:

— Măcar știi care-i culmea, bătrâne?

— Care?

— Că la noi n-au găsit nimic interzis.

Razia urcă etaj cu etaj. La cinci miroase a gaz și a umezeală. Ascunsă după prima ușă din dreapta, o femeie își face semnul crucii și se roagă să n-o calce raidul, să scape și de data asta, că are poza băiatului din Germania ascunsă sub pernă. Tencuiala e căzută pe la colțuri, iar becul din tavan pâlpâie slab, aruncând umbre lungi.

Pe ușa apartamentului 27 e lipit un ziar vechi, ca să nu se vadă crăpătura din lemn.

Locotenentul a făcut semn milițienilor.

— Aici. Ăsta e apartamentul profesorului. Am primit o notă anonimă… se adună tinerii la el seara.

A bătut scurt, de trei ori.

— Militsiya! Kontrol!

Pentru că nu i-a răspuns nimeni și pentru că își dorea cu sete să facă asta, locotenentul lovește cu piciorul în ușă și intră în hol. Pe masa din camera mare se văd cărți înșirate. Dostoievski, Tolstoi, dar și ceva mai mic, tipărit pe hârtie gălbuie, o ediție străină.

— Ce avem aici? Literatură interzisă? Unde ești, profesore?

Unul dintre milițieni scotocește deja în dulap. A găsit o cutie din lemn, în care sunt câteva fotografii cu câțiva tineri într-o cameră, fumând și râzând.

— Cine or fi ăștia?, se întreabă soldatul.

Locotenentul Karelin împinge ușa dormitorului și rămâne țintuit în prag. Fereastra deschisă lasă frigul să intre prin perdeaua de dantelă groasă, îngălbenită. Pe pat, îmbrăcat într-un costum din tinerețe, cu mâinile pe piept, cu capul pe pernă, profesorul pare că doarme.

— Nu intră nimeni în camera asta, s-a-nțeles?, urlă locotenentul.

Poate că în costum se moare altfel decât în zdrențe, gândește Karelin, și iese din dormitor, lăsându-l pe profesor singur, ca și cum nu l-ar fi văzut niciodată.

Soldații au început să strângă cărțile într-un sac. Zeci de foi dactilografiate, pliante micuțe, liste de nume, poezie, eseuri, note de întâlniri, casete cu înregistrări de la serile de lectură ale profesorului, copii xeroxate de cărți interzise, afișe cu litere tăioase, manifeste care chemau la libertate și la dreptul la cuvânt, pagini care sfidau tăcerea impusă de partid.

Într-un colț, acoperită cu o pânză uzată, au găsit o mașină de scris, cu tamburul de bandă magnetică rupt. Lângă ea, o cutie mică, metalică, un mic transmițător radio improvizat, cu fire și antenă.

Locotenentul a privit întâi mașina, apoi dispozitivul, și o umbră rece i-a trecut pe chip.

— Tipărire clandestină… transmisiuni neautorizate… Raport imediat! a ordonat locotenentul. Avem un atelier de propaganda aici. Confiscăm tot!

După ce au ieșit soldații, bătrânul a rămas singur, în tăcere. În urma lor, masa a rămas goală, iar becul pâlpâia mai tare decât înainte.

— Etajul opt, apartamentul 45, și terminăm. Acolo stă cineva fără propiskă. După aia, gata, raport la secție, executarea!

 

***

 

Pe coridor, pașii se rostogolesc ca bolovanii scăpați la vale. Loviturile în ușă sunt puternice, iar râsul acela spart al lui Kolya se înfige în aer ca un cui ruginit.

— Deschide, filosofule! a hârâit vocea lui Kolya, tulbure, grea, ca un cazan de fier lovit din interior. Hai, că vrem să vorbim!

Olga i-a apucat încheietura lui Viktor. Lângă ea, Alec doarme cu pumnii încovoiați în jurul păturii, ca și cum ar fi vrut să strângă toată liniștea lumii într-o mână de copil.

— Nu. Nu le deschide.

Viktor și-a așezat palma pe mâna ei, blând, ca pe un animal speriat.

— Dacă nu le deschid, o să spargă ușa și va fi mai rău.

A mers spre intrare, ca spre un perete de gheață, și-a potrivit halatul pe el și a deschis încet. Aerul de pe palier a năvălit înăuntru ca o fiară scăpată din desișul pădurii. Alcool, sudoare, respirație stricată. Kolya, Ghenadi și Stepan, toți aveau fețele umflate, ochii tulburi, obrajii roșii de beție. Trei trupuri grele, ca niște coloane care se sprijină una pe alta, altminteri nu ar fi stat în picioare.

— Ce-i, bă, ai de gând să ne evacuezi? Ai zis la toți că se prăbușește blocul. Ne faci de râs, nebunule!, urlă Kolya, apoi își schimbă vocea și râde scurt și înfundat.

— Eu am spus adevărul, răspunde Viktor calm. Fisura e reală. Ați văzut și voi.

— Și ce dacă?, izbucnește Stepan. Se crapă peste tot, în toată țara! Ce vrei, să fugim? Unde, mă? În Siberia?

— Vreau doar să nu muriți proști, a spus Viktor, aproape fără să clipească.

— Prost ești tu, zice Ghenadi, apropiindu-se amenințător, cu un deget ridicat spre Viktor. Umpli lumea cu prostii. Ne sperii femeile, copiii. Ce, ai trimis miliția să ne scoată din case, tovarășe?

— Nu glumesc, răspunde Viktor serios. Zidul de nord are o fisură de sus până jos. Fundația trage apă. Dacă nu se face nimic, turnul poate să…

— Să ce?, îl întrerupse Kolya, arătându-și caninul lipsă.

Viktor își ține respirația. Râsul lor e ca zgomotul unui fierăstrău pe os.

— Ascultați-mă puțin. Am fost constructor. Știu cum arată o fisură. Betonul lucrează. Pereții respiră. Iar ăsta… se rupe.

Stepan dă din mână, fluturând sticla.

— Ai băut ceva, vecine? Sau ți-a intrat lipiciul în cap?

— Poate ai visat crăpătura, zice Ghenadi râzând. Noaptea, în loc de femei, tu te uiți la pereți?

Kolya râde tare. Viktor îi privește lung, apoi șoptește, ca pentru sine:

— Dacă nu vreți să mă credeți, nu mă credeți. Dar mâine-poimâine, când o să vă cadă tavanul în cap, să nu spuneți că n-ați fost avertizați.

Kolya s-a apropiat brusc, încruntat, cu un zâmbet sălbatic.

— Aoleu, deci acum ne ameninți, da? Uite ce-i, tovarășe Viktor Petrovic Ivanovski, blocul ăsta stă de douăzeci de ani în picioare și o să mai stea încă o sută. Tu vezi-ți de pantofi.

— Gata, destul. Lăsați-ne în pace, spune Olga, apropiindu-se de ușă.

Kolya și-a îndreptat privirea spre ea.

— Ia uite, și doamna crede în povești?

Viktor s-a schimbat la față, o umbră pământie i-a acoperit chipul..

— Ai grijă ce spui, tovarășe!

Dar Kolya a făcut un pas în față, împingându-l cu palmele în piept.

— Sau ce? Ce faci, inginerule? Ne arunci afară?

Alec a apărut în prag, cu ochii mari.

— Tata?

Trei capete s-au întors spre el. Copilul a făcut un pas înapoi, instinctiv.

Viktor s-a întins, l-a tras ușor înapoi, în spate.

— Du-te în cameră, Alec.

Apoi a privit din nou spre bărbați.

— Plecați. Acum!

— Altfel ce? Ne lipești de perete, cizmarule?

Toți trei râd zgomotos. Kolya une piciorul în ușă, încercând să intre în hol,Viktor a împins ușa înapoi, cu forță, ușa s-a izbit de toc, închizându-se.

— Am spus să plecați.

Tonul i-a tăiat respirația lui Kolya. O tăcere stranie s-a așternut pe palier. Stepan a făcut un pas înapoi.

— Hai, lasă-l, a murmurat către ceilalți doi. Nu merită.

Kolya a scuipat pe podea.

— Ține-ți gura, inginere! Dacă mai zici o dată că blocul cade, te aruncăm noi afară, ai înțeles?.

Au coborât treptele cu pași grei, înjurând. Viktor a rămas cu mâna pe clanță, ascultându-le pașii.

Lampa pâlpâie ușor. Și din tavan, un strosnet surd a spart liniștea, scurt și sec, ca o bătaie în sicriu. Olga își curpinde pântecele cu brațele, ca și cum ar îmbrățișa o himeră. Privirea lui Viktor, în schimb, s-a ridicat, fixând colțul camerei unde tencuiala se umflase deja.

— A început și aici, a murmurat ca pentru sine.

 

Primăria de Raion se ridică în mijlocul cartierului ca un animal bătrân, de beton galben, cu coastele umflate de ani și ferestrele aburite, ca niște ochi bolnavi. Pereții miros a var, a hârtie umedă și a frică, un soi de de frică dospită în timp, în rosturile clădirii. La intrare, un portar zbârcit, cu uniforma lucind pe la cusături de atâta purtare, învârte plictisit un creion între degete, ca pe un bisturiu.

— Scopul vizitei?, a întrebat fără să ridice privirea.

— Îl caut pe tovarășul Oleg Vlas, zice Viktor. Departamentul tehnic.

Portarul trage de o listă mototolită, ascunsă într-un sertar al mesei, de parcă ar fi smuls pielea unei răni vechi.

— Toți caută pe cineva. Etajul doi. Camera 27.

Scările gem sub pașii lui Viktor. Prin pereți se aud ciocănitul isteric al mașinilor de scris, ca o ploaie de cuie, iar foșnetul dosarelor pare o respirație colectivă, murdară, neliniștită.

În fața ușii de la 27, o femeie rigidă, cu un coc strâns ca un nod de spânzurătoare și ochelari groși ca fundul borcanelor de murături, îl oprește fără să clipească.

— Documente? Programări?

— Nu, doar o discuție scurtă.

— Nu există discuții scurte. Trebuie aprobare de la superior.

— Tovarășul Vlas m-a rugat… să-i aduc pantofii reparați.

Femeia ridică o sprânceană, ezită o clipă, apoi deschide ușa.

— Bine. Dar repede.

În birou, aerul este gros, îmbâcsit de fum și ceai de mușețel. Oleg Vlas stă nemișcat, ca o statuie, cu un ziar întins peste dosare, de parcă ar fi vrut să acopere realitatea.

Când îl vede pe Viktor, zâmbește, dar cu un fel de grimasă.

— Tovarășe cizmar! Ce surpriză. Ce s-a întâmplat, ai venit cu garanția la pantofi?

— Aproape, zice Viktor. Am venit să vorbim.

— Ai adus și pantofii? Reparați?

— Am venit să vorbim. Despre bloc. Pantofii sunt gata mâine, dacă mai apuc…

Oleg ridică sprânceana, ușor jenat.

— Care bloc?

— Blocul în care locuiesc eu. Are o fisură.

— Așa, și?

— Și nu se rezolvă. Dacă nu se intervine, cade. Curând.

Oleg oftează, se apleacă puțin peste birou și își scoate o țigară.

— Tovarășe…

— Viktor Petrovic Ivanovski.

— Tovarășe Ivanovski, ascultă-mă… eu te respect. Ești un om priceput, dar nu mai lucrezi în sistem. Ai înțeles? Nu e treaba ta acum.

— Nu e treaba mea că un bloc o să omoare oameni?

Oleg tăcu o clipă. Privirile celor doi bărbați zburau ca niște cărămizi aruncate de la unul la altul.

Femeia din anticameră tuși dincolo de ușă.

— Uite, spune el, mai încet. Eu pot trimite o hârtie la Direcția Construcții, dar o să dureze. Trebuie semnături, comisie, verificare. Poate la primăvară.

— La primăvară? Blocul nu ține până la primăvară!

— Tovarășe, te rog, nu ridica vocea.

— Betonul a fost prost, izbucni Viktor, armătura subțire, iar acum fisura trece prin nucleul de rezistență.

Oleg închide ușa, vizibil neliniștit de vocea ridicată a lui Viktor.

— Nu spune prostii! Dacă ai dreptate, înseamnă că s-au făcut greșeli. Și greșelile costă capete.

— Capete?, râse Viktor amar. Nu. Oamenii de acolo nu sunt doar capete.

Oleg îl privește lung.

— Îți dai seama că dacă pun semnătura pe o hârtie fără aprobare, îmi pierd postul?

— Și dacă nu o pui, alții își pierd viața.

O tăcere lungă, groasă se întinde între ei, ca o pată de ulei. Oleg stinge țigara, o strivește în scrumieră.

— Bine, spune înfrânt. Îți promit că trimit un raport intern. Neoficial.

— Când?

— Diseară.

Viktor îl privește neîncrezător și iese fără să mai salute, cu toate riscurile că ar fi putut însemna că e lipsit de politețe.

În spatele lui, Oleg Vlas rămâne pe scaun, privindu-și întâi ceașca de ceai, apoi peretele din spate, unde un afiș vechi anunța cu litere roșii: Conștiința cetățeanului este temelia statului.

 

În ferestrele vecinilor, se aprind lumini galbene, tremurate, ca niște ochi care parcă nu mai au putere să vadă. Viktor stă pe balcon, cu paltonul încheiat până sus, privind în gol spre câmpul acoperit de zăpadă. Jos, în depărtare, se vede uzina. Coșurile scot fum albicios, iar în aer plutește mirosul acela familiar de metal și frig. De undeva, de la un etaj mai jos, se aude o ceartă. Glasul gros al lui Kolya, urmat de un obiect spart și un hohot de râs. Olga gătește în bucătărie, abia se aude, ritmic, sunetul lingurii lovind marginea cratiței. Alec e pe covor, făcându-și drum cu mașinuța printre cuburi. Își spune singur, încet, cuvinte pe care doar el le înțelege.

Viktor intră în cameră, trăgând după el aerul rece de afară.

— N-a venit nimeni, spune simplu.

Olga nu răspunde. Doar se oprește din amestecat.

— Poate mâine, continuă Viktor după un timp, dar fără convingere.

— Nu mai vine nimeni, Vitya. Hârtia aia se va pierde undeva, sub alte zece mii de hârtii. Sau poate funcționarul ăla n-o s-o trimită.

Viktor se ridică și se duce spre fereastră. Pe tencuiala din colț se vede o umbră întunecată.

În bloc se sting pe rând luminile. Se mai aud doar pași, râsete, un radio care cântă o melodie veche despre patria mare și fericită. Kolya o fi căzut, răpus, pe marginea patului.

Viktor se uită la ceas: 22:11. La 22:12, se aude un sunet. Un pocnet adânc, înfundat, venit din perete. Apoi altul, mai aproape.

Olga tresare.

— Ce-a fost asta?

— Betonul, răspunde Viktor. Lucrează.

— Sau se rupe?

— Încă nu.

 

A doua zi, Viktor deschide ușa clădirii primăriei, intră în holul principal și rămâne nemișcat în prag, cu senzația că a pășit într-un acvariu uriaș.

Radioul de perete urlă un marș popular, atât de tare încât tocăria ferestrelor vibrează ca o armură sub loviturile unui ciocan invizibil. Din tavan atârnă baloane roșii și galbene, legate cu sfoară cenușie, ca niște organe interne scoase la lumină. Pe mesele improvizate, acoperite cu celofane transparente, prăjituri tăiate strâmb și sticle de șampanie sovietică își așteaptă rândul la glorie. Deasupra lor, o banderolă inscripționată stă prinsă cu sfori de cuiele care țin tablourile foștilor președinți. Să trăiască tovarășul primar, conducător luminat, tată al Raionului!

Un secretar cu sacoul descheiat dansează cu o farfurie de tablă în mână, încercând să țină ritmul. Altul se sprijină de perete, râzând cu gura plină de tort. O sticlă de șampanie se sparge undeva în fundal și toți aplaudă ca și cum ar fi fost un moment festiv al Partidului.

— La mulți ani, to’arășu’ primar!, răcnește un funcționar cu voce de trombon, ridicând un pahar spre figura rotunjoară din centrul mulțimii.

Viktor își drege glasul, încercând să fie auzit peste clinchetul paharelor:

— Bună ziua, sunt Viktor Petrovic Ivanovski. Am venit să semnalez o problemă gravă…

Cuvintele i se dizolvă în râsetele funcționarilor, care izbucneau din toate părțile. Îi păreau şuierături scurte, ca aburul care scapă dintr-o țeavă fisurată. Un secretar, cu cravata aruncată pe umăr, ca o eșarfă de luptă, se învârte cu un șervețel în mână. Altul își studiază propria medalie din piept, ca și cum ar fi fost o busolă.

— Unde-i Oleg. Oleg Vlas?, întreabă Viktor, încercând să se facă auzit.

— Oleg?, râde funcționarul cu medalie pe piept. Aici e ziua primarului! Hai să ciocnim!

Viktor își trage pumnul aproape de frunte, iar glasul îi fu înghițit imediat de acordurile unui acordeon și de râsul gutural al funcționarului.

— E o urgență!, strigă el. Blocul din strada Kalinin, Raionului Sverdlovsk, turnul… are fisuri structurale!

O secretară tânără, cu părul prins într-un coc lăcuit și obraji îmbujorați îi puse un  pahar de șampanie în mână, aproape cu forța.

— Fisuri? Aici? Acum? În ziua primarului? Tovarășe… nu strica petrecerea. Hai, bea o gură! În sănătatea primarului!

Cineva dă mai tare radioul.

Viktor se uită în jur și-l vede pe Oleg stând lângă masa mare, cu un pahar pe jumătate gol, clătinându-se ca un om care se străduiește să țină o ușă deschisă cu fruntea. Cămașa îi stătea mototolită pe umeri, iar zâmbetul îi era tâmp, lipit de chip.

— Tovarășe Vlas!, strigă Viktor. Trebuie să faci ceva. Blocul poate cădea.

Oleg ridică din umeri și spune cu un zâmbet neghiob:

— Azi e ziua primarului, tovarășe. Pot să trimit hârtia și mâine. Catastrofele să vină în zilele lucrătoare sau în zilele când nu se serbează nimic, ai înțeles?

— Mâine poate fi prea târziu!, izbucnește Viktor, în timp ce femeia cu coc îi atârnă o eșarfă colorată în jurul gâtului.

Primarul, roșu la față ca o sfeclă fiartă, cu o panglică strălucitoare peste umăr, ridică paharul, din capul mesei, înecându-se în aplauze.

— Dragi tovarăși! Mulțumesc pentru recunoștință! Să trăiască orașul nostru exemplu! Glorie patriei!

O greață lentă îi urcă lui Viktor din stomac. În fața ochilor îi trecu pe rând chipul Olgăi, îndoind ușor rufele puse la uscat pe sârmele ruginite, liniștea propriului copilul adormit sub tavanul cu vine subțiri de crăpături, bătrânul Boris, care lovea caloriferul cu lingura doar pentru a auzi că încă există un sunet omenesc în țevi, chiar și bețivii blocului îi păreau neajutorați în prostia lor.

— Glorie patriei? Și oamenii care trăiesc în turn ce să facă?

Un râs general îl acoperi.

— Mai bine ciocnești și tu, tovarășe!, spuse cineva din mulțime, punându-i o sticlă de șampanie în mână.

Se simțea ca un om treaz într-o sală de bețivi, ca un trup singur pe un podeț subțire de lemn, sub care clocotea o apă neagră. Clădirea întreagă i se părea că dansează pe marginea unui hău invizibil. Îi venea să strige, să răstoarne mesele, să spargă paharele, să apuce pe cineva de guler  și să-i lipească fruntea de un perete ca să-l facă să asculte cum lucrează betonul noaptea. Dar nu făcu nimic din toate astea. Rămase doar cu mâinile goale, căzute pe lângă trup, într-o sală plină de oameni care ciocneau pahare deasupra unei prăpăstii.

Se îndreptă spre ieșire. În holul gol, muzica ajungea doar ca un zvon înecat, ca sunetul unei petreceri pe fundul apei. Din spate, râsetele continuau să curgă, unsuroase și oarbe.

 

Dincolo de geamul aburit, ninsoarea începe din nou. Lent, liniștit, ca și cum lumea s-ar pregăti să adoarmă pentru totdeauna. E devreme. Pe cer, o dungă palidă de lumină desparte noaptea de zi.

Viktor îndeasă pătura în geamantanul mic, cu mișcări bruște, mecanice. Olga stă lângă masa din bucătărie, cu Alec strâns la piept, privindu-l cum se agită. Tăcerea dintre ei e grea, doar scârțâitul podelei se aude când Olga se mută de pe un picior pe altul.

​— Viktor, oprește-te, șoptește ea.

​El nu o aude. E obsedat de încuietorile geamantanului, care nu stau închise.

— Trebuie să plecați și voi acum. Trenul de ora șase nu așteaptă. Unchiul meu vă va lua de la gară. Boris e deja acolo, știi bine.

​Olga face un pas spre el și îi apucă mâna aspră, forțându-l să se oprească. Îi ia palma și, fără să spună un cuvânt, o așează pe abdomenul ei, sub paltonul gros și jerpelit.

​Viktor încremenește. Își aude doar bătăile propriei inimi care îi bubuia în urechi. Apoi, sub straturile de lână și bumbac, simte o căldură aparte.

​— Mai e cineva care trebuie să ajungă în sat, Vitya.

​Viktor își retrage mâna ca și cum s-ar fi ars. Privește ochii Olgăi, apoi pântecele ei, apoi fisura care urcă nestingherită pe peretele bucătăriei, chiar în spatele ei.

​— De cât timp? întreabă el, cu vocea răgușită.

— De două luni. Am tot vrut să-ți spun… dar tu mereu vorbești despre structura de rezistență și despre piloni… și am tăcut.

​Viktor o privește lung. În lumina slabă a becului de deasupra mesei, chipul ei palid pare sculptat în gheață, dar ochii îi ard.

​— Cu atât mai mult, Olga. Trebuie să plecați. Acum.

Viktor își simte inima strângându-se ca într-o menghină. Ca inginer, el știa exact ce înseamnă o sarcină critică. Până în acel moment, el încercase să salveze niște vecini care îl urau și un bloc care îl trăda. Acum, miza avea un chip pe care nu-l văzuse încă, dar pe care voia să-l salveze cu o disperare sălbatică.

​— Vitya, ai promis că va fi bine, spune Olga, încercând să zâmbească. Mergem toți trei, nu? Tu vii cu noi.

​Viktor își retrage mâna și își strânge pumnii atât de tare încât unghiile îi intră în carne. Privește spre tavan, spre fisura care tăia colțul camerei. În mintea lui, vede graficul prăbușirii suprapus peste imaginea acestui copil nenăscut. Dacă rămân, mormântul lor e deja proiectat.

​— Da… spuse el, mințind cu o claritate care îl îngrozi chiar și pe el însuși. Mergem. Dar voi plecați cu trenul de șase. Eu… eu vin cu următorul, la noapte.

​Era prima lui minciună adevărată față de ea, dar era și cea mai nobilă. Știa că dacă îi spune că rămâne să mai încerce o dată să convingă vecinii, ea nu ar mai fi plecat.

​Se apleacă și o sărută pe frunte, apoi își lipi, pentru o secundă, obrazul de pântecele ei.

— Să ai grijă de el, Olga. Și de Alec. Tu ești fundația acum. Eu sunt doar un zid care trebuie să mai țină puțin.

​Se ridică brusc, cu o energie febrilă. Nu mai e loc de duioșie; frica pentru acest nou suflet îi dădea o forță aproape violentă. Trebuia să-i scoată din raza de acțiune a dezastrului înainte ca pământul să-și ceară tributul.

Viktor îi împinse spre ușă, dar Olga se opri brusc în prag, cu mâna încleștată de tocul ușii. Se întoarse spre el, iar fularul îi alunecă de pe gură.

​— Nu mai vine niciun alt tren la noapte, Vitya, spune ea, cu o voce joasă.

​Viktor încearcă să zâmbească, un gest strâmb care îi îngheață pe buze.

— Ce vorbești, Olyușka? Vin cu cel de miezul nopții.

​— Nu mai minți, îi taie ea vorba. Te uiți la pereții ăștia de parcă ar fi carnea ta. Te uiți la fisura aia ca și cum ți-ar trece prin inimă. Dacă ai veni cu noi, sigur ai muri acolo, în sat, cu ochii la drum, întrebându-te în ce secundă s-a întâmplat…

​Viktor lasă umerii să-i cadă. Masca de inginer stăpân pe sine se prăbușește. Își lipește fruntea de a ei, iar în acel contact simte toată greutatea celor zece ani petrecuți împreună.

​— E singurul mod în care pot să dorm, Olga, șoptește el. Dacă nu rămân să-i mai avertizez o dată, dacă nu sunt aici când se întâmplă… atunci tot ce am învățat, tot ce sunt eu, nu valorează nimic.

​Olga își pune mâna peste pântece, apoi peste mâna lui Viktor. Îl privește lung, de parcă încearcă să-i memoreze fiecare trăsătură, fiecare rid săpat de nopțile de nesomn. Înțelege că Viktor nu se întorcea la bloc pentru vecini, ci pentru propria lui demnitate. Se întorcea pentru ca pruncul lor să se nască dintr-un om care nu a fugit.

Pornesc pe coridor, iar scările trosnesc sub pașii lor.

La etajul doi, Kolya deschide ușa, în izmene, cu o sticlă în mână.

— Unde plecați, măi, eroi ai patriei? Emigrați în Siberia?

Viktor se oprește o clipă, ar vrea să-i răspundă, dar i se pare inutil.

— Lasă, că n-o să cadă nimic, visătorule, rânjește Kolya. E beton sovietic, ține o mie de ani!

Olga strânge copilul mai tare, iar Kolya, enervat de lipsa reacției, strigă în spatele lor:

— Hei! Să nu crezi că vei scăpa așa ușor!

Viktor iese din bloc, lovind colțurile geamantanului de tocul ușii metalice. Olga îl urmează înfășurată în paltonul vechi, cu un fular peste gură. Alec doarme pe umărul ei, un ghemotoc de viață sprijinit între gulerul aspru și căciula de blană; respirația lui lăsa norișori de abur care se pierd imediat în ger.

Curtea blocului e pustie. Mașinile acoperite de chiciură par sculpturi din gheață, uitate de secole acolo. De sus, de la etajul opt, o fereastră se închide cu zgomot.

​— Unde mergem, papa? întreabă Alec, cu vocea groasă de somn, ridicând pleoapele grele.

​Viktor nu se uită la el. Își fixează privirea pe drumul de ieșire, unde lumina felinarelor chioare desenează cercuri galbene pe zăpadă..

— La unchiul meu, în sat, Alec. Doar două zile, poate trei. Până vin inginerii de la oraș să pună sprijiniri. E o vacanță scurtă.

​— Și dacă nu vin? șoptește copilul, iar întrebarea lui păru să înghețe în aer.

În ochii Olgăi nu era neîncredere, ci o acceptare dureroasă a faptului că vacanța era, de fapt, un exil. Se uită înapoi, spre turn, care se ridica în ceață, înalt și cenușiu ca un monument funerar. Ferestrele tremurau imperceptibil în lumina rece a dimineții, ca niște dinți care clănțăne de frig.

​Pentru prima dată, Viktor avu o viziune care îl făcu să amețească. Avea impresia că blocul nu e fixat în fundație, ci că plutește, desprinzându-se încet din pământul înghețat, gata să se prăbușească în sine, să se întoarcă în praful din care fusese plămădit.

​Au ajuns la capătul străzii, unde vântul viscolise zăpada în movile înalte, ca niște valuri încremenite. Viktor trage aer adânc în piept; era atât de rece încât îi arde plămânii, ca un acid. Își ridică gulerul hainei, încercând să-și ferească obrajii de mușcătura gerului.

​— Hai, înaintați, nu vă uitați înapoi, spune el, deși el însuși nu se putea abține.

​Familia porni la drum, trei siluete fragile pierdute într-un peisaj de beton și gheață. În urma lor, blocul rămase tăcut, o carcasă gigantică ce părea să adune tot întunericul cartierului în pereții săi.

​Fisura, pe care Viktor o știa pe de rost, fiecare ramificație, fiecare milimetru crăpat, toate păreau să-l urmărească. Chiar atunci, un trosnet surd, prelung, veni de undeva de la etajele superioare. Nu era un zgomot de construcție; era un oftat adânc, epuizat, al unui animal rănit care nu mai poate sta în picioare.

​Viktor se opri o secundă, cu bocancul afundat în zăpadă.

— Încă mai respiră… murmură el pentru sine.

​Și porniră mai departe. Zăpada scârțâia sub pașii lor grei, un sunet sec, repetitiv, ca un cronometru care măsura ultimele momente ale unei lumi care refuza să creadă că se sfârșește.

 

***

 

După ce îi lăsă la adăpostul gării, Viktor se desprinse de ei ca o umbră care se întoarce înapoi în trup. Olga nu-l întrebă nimic; îi văzu în ochi sclipirea aceea fixă, rece, pe care o au doar cei care merg spre propria execuție.

Dimineața asta rusească, de un albastru metalic și murdar, se prăbușea peste cartier. Clădirea nu mai arăta ca un cămin, ci ca o ghilotină uriașă de ciment, încremenită într-un echilibru precar.

​Viktor pășește în curtea blocului. Zăpada nouă, neatinsă, îi scârțâie sub cizme ca un avertisment. Se oprește în fața intrării și își pune palma pe zidul rece. Nu mai e nevoie de calcule. Simte vibrația ca un bâzâit de înaltă frecvență care îi urcă prin braț. Sute de tone de armătură întinse până la limita de rupere.

​— Încă ești aici, șoptește el, iar vocea i se pierde în vântul care șuieră printre balcoane.

​Intră în holul blocului. Mirosul de varză și igrasie e acum amestecat cu un miros nou, mineral. Praful de beton care se măcina în interiorul stâlpilor dădea să iasă prin toate crăpăturile. Urcă scările încet, de parcă se temea că propria greutate ar putea fi ultimul gram care să răstoarne balanța. La etajul patru, se oprește. O crăpătură nouă, lată cât un pumn, tăia palierul pe diagonală. Putea vedea prin ea apartamentului vecin. ​Dinăuntru se auzeau voci, televizoarele mergeau, lingurițele loveau cănile de tablă. Erau toți condamnați, ferecați într-o cușcă.

​Viktor ajunge în dreptul ușii lui Kolya. Se oprește cu mâna ridicată spre sonerie. Vrea să mai bată o dată? Să mai urle o dată? Își privește mâna care-i tremură. Simte o oboseală copleșitoare. Nu mai e un salvator, e doar un inginer care venise să vadă cum se prăbușește universul lui.

Cu pași rapizi Viktor, urcă pe bloc, se întinde pe burtă lângă margine și privește în jos, de-a lungul peretelui exterior. Se vede deschiderea. Un curent rece bate în antenele pironite cu bucăți de bolțari, iar mirosul de praf proaspăt pare să vină din crăpătură. E mai lată de-o palmă, e lată în anumite locuri, ca și cum s-ar fi desfăcut o coasere veche. Zăpada s-a oprit pe muchia fisurii, formând un contur alb. Își apleacă capul, analizează unghiul fisurii. În mintea lui, măsurile, forțele, toleranțele șuieră ca niște cifre. Betonul s-a despărțit la o linie de îmbinare, pare că adaosurile economisite la turnare n-au aderat, sau poate fundația s-a tasat, iar tensiunea s-a descărcat tocmai aici. Viktor simte un nod în gât. Îi vine în minte imaginea podurilor lui Alec, mici, de lemn, care țin, Semnează, tovarășe Viktor Petrovic Ivanovski. Totul e în regulă. Rămâne cu privirea fixă pe fisură, calculează, imaginează scenarii, dar mâinile îi sunt reci, ca de mort.

Apoi coboară de pe bloc și se așază pe banca din curte. Stă o vreme cu spatele sprijinit de metalul înghețat, care îi trimite fiori reci prin coloană. Nu se mai uită la ușa blocului. Își fixează privirea pe un singur punct: un colț de fundație unde tencuiala se umflase ca o bulă de gaz. ​Scoate din buzunar o mică monedă de cinci copeici, tocită la margini. O așază cu grijă pe o fisură care tăia bordura de lângă picioarele lui. E vechiul truc al constructorilor: dacă moneda cade, pământul se mișcă.

​În jurul lui, orașul părea să fi murit înaintea blocului. Lumina portocalie a felinarelor se stinse, iar zăpada dădea curții aspectul unui decor de teatru abandonat.

​De undeva, de la un etaj intermediar, se aude sunetul înăbușit al unui pian. Cineva repetă o gamă, notele urcând și coborând, stângace, lovindu-se de pereți. Viktor închide ochii și începe să numere secundele între vibrațiile solului. ​Unu… doi… trei… ​O mică bucată de gheață se desprinde de pe un jgheab și se sparge lângă el. Moneda de cinci copeici se clătină ușor.

​În acea clipă de singurătate absolută, Viktor simți o ciudată formă de pace. Nu mai era furios pe Kolya, nu mai era disperat pentru Olga. Nici măcar la noul copil nu se gândea. Era doar el și masa enormă de beton care se pregătea de marea plecare. Înțelese atunci că tragedia nu era prăbușirea clădirii, ci faptul că, în toți acești ani, oamenii din interior crezuseră că zidurile sunt făcute să dureze veșnic, ignorând faptul că tot ce e construit de mâna omului poartă în sine germenele propriei distrugeri.

​Își duce mâna la buzunarul de la piept și atinge fotografia Olgăi. Era singura lui ancoră. Dar chiar și amintirea ei începea să se simtă îndepărtată, ca un semnal radio care se pierde în paraziți.

​— Îmi pare rău, Olga, șoptește, și vălătuci de aburi îi ies pe gură, în neștire.

​În depărtare, audei un zgomot de pași grei, sacadați. Două trupuri grele se apropie de el, parcă înghițind lumina din jurul băncii lui.

Viktor nu se întoarce. Rămîne cu privirea fixată pe moneda de cinci copeici care se clătina. În mintea lui de inginer, acea mică mișcare a metalului pe beton era sentința finală.

​— Te-ai întors, mă, eroule!

​Vocea lui Kolya taie liniștea ca un brici ruginit. Sunetul pașilor se oprește brusc în spatele băncii. Aerul din jurul lui Viktor se umple instantaneu de un miros greu, de sudoare veche și rachiu ieftin, stricând puritatea gerului.

​Viktor întoarce privirea spre ei. Umbrele lui Kolya și Ghenadi se lungeau peste el, deformate și gigantice, făcându-i să pară două fiare ieșite din măruntaiele blocului.

​— Credeai că ne joci pe degete? adăugă Ghenadi, pășind în fața lui.

​L-a împins în umăr, iar Viktor s-a clătinat ca un om de cârpă. Nu mai avea nicio dorință de a lupta. În mintea lui încă răsuna gama aceea stângace la pian, în timp ce în fața ochilor avea fețele roșii, injectate de furie, ale vecinilor săi.

​— Scoateți oamenii din bloc, rostește Viktor cu o voce calmă, aproape stinsă. Nu mai rezistă mult. Nu e timp de…

Primul pumn îi opri respirația pentru câteva secunde. Sticla din mâna lui Kolya se sparse pe obrazul lui Viktor cu un trosnet surd. Cioburile îi tăiară pielea, sângele îi sări pe haine. Nu simți durere, ci un fel de gol mut în piept, ca atunci când un copil nu înțelege de ce îl ceartă tata. Parcă trupul lui rămăsese în urmă, iar mintea alunecase într-o altă vreme. Primi un alt pumn. În stomac. Și imaginea obrazului său pe pântecul Olgăi, îl duru mai tare decat aerul care i se sparse între coaste. Apoi primi un cot în ceafă, urmat de un șut care îi reteză genunchii. Brusc, toate imaginile i se amestecară în minte. Vitya, ai grijă… auzi glasul Olgăi, iar gândul îi zbură la vocea ei subțire, caldă, ca o mână pe frunte când ești bolnav.

Ghenadi îl apucă de guler, îl ridică și îl trânti de zidul blocului, capul lui Viktor izbi betonul cu un zgomot ca de lemn crăpat. Kolya îi înfipse degetele în păr și îi smuci capul înapoi, lovindu-i ceafa de colțul zidului. Un șoc electric îi coborî pe șira spinării. Își aminti prima zi, cea în care Olga i-a zâmbit când i-a adus ceai într-o cană ciobită. Ești palid, ai nevoie de ajutor? De atunci a tot crezut că nimic rău nu i se poate întâmpla atâta timp cât o iubește pe Olga.

Primi o lovitură de bocanc în maxilar, buza i se zdrobi de dinți și gustul de mușețel dispăru, iar un fir de de sânge începu să-i curgă, cald, pe pielea rece.

— Dacă te ridici de-aici, te-ngrop, auzi?

Zăpada îi arde obrajii, frigul îi înțepenește urechile, fiecare respirație îl ustură ca o lamă. Viktor încearcă să ridice mâinile, dar Ghenadi îl lovește cu pumnul din nou în stomac atât de tare, încât aerul îi iese pe nas într-un șuierat dureros. Se prăbușește în genunchi, neizbutind să se ridice. O lovitură în tâmplă îl face să vadă alb. Apoi roșu. Un alt șut în gură îl întoarce cu fața în zăpadă. Începe să tușească sânge.

Vecinii se adună ciorchine în jurul lui. Fiecare îl lovește cu ce poate, unii cu pumnii, alții cu picioarele.

— Eroul blocului, strigă unul dintre noii veniți. Vine să ne salveze!

Viktor respiră greu, simțind cum frigul îi mușcă brațele și fața. Pe deasupra lui, blocul se înalță nemișcat, tăcut, ca un martor mut, care nu va vorbi niciodată despre ce vede.

Nesătui și turbați, vecinii îl ridică cu forța și-l împing spre intrarea blocului.

— Țineți ușa!, strigă Kolya dezlănțuit.

Două persoane se reped și închid ușa metalică în momentul în care Viktor încerca să se sprijine de ea. Ghenadi îi lovește palmele prinse între metal și zid. Viktor scoate un țipăt scurt, sălbatic. Carnea i se zdrobește între ușă și beton. Câteva articulații trosnesc ca niște vreascuri.

— Ajutor… scoateți oamenii…, strigă Viktor orbit de durere.

Kolya îi trage mâna brusc și-l lovește peste degete cu bocancul, unul câte unul, cu precizie crudă, ca și cum ar fi vrut să-i pedepsească fiecare os în parte.

— Așa… să mai bați tu la uși, mă!

Desfigurat de furie, Kolya prinde mâna zdrobită a lui Viktor și o răsucește spre spate, ascultând cum tendoanele se întind până la rupere, cu aceeași curiozitate cu care un copil rupe picioarele unei insecte. Ghenadi, într-un acces de furie nebună, îl apucă pe Viktor de gulerul hainei și-l târăște afară, spre ghena blocului.

— Uite unde ajung gunoaiele ca tine, tovarășe inginer! Uite unde!

Îl trântește în grămada de zăpadă. Un sac rupt se deșiră peste el, coji de cartofi înghețate, ziare vechi cu chipul lui Gorbaciov pătat de grăsime și sticlă spartă, pește stricat și varză acră

se împrăștie în aerul înghețat. Lui Viktor i se întunecă vederea. Simte o vibrație în urechi, un bâzâit continuu. Încearcă să se ridice pe coate, dar Kolya îl apucă de gât și-l izbește cu spatele de stâlpul de iluminat. Un colț de metal îi spintecă pielea din spatele capului. Sângele îi șiroiește cald pe ceafă, în timp ce pe față îl arde gerul.

— Spune-ne încă o dată că pică blocul, îl provocă Kolya. Hai! Zi!

Viktor privește peste ei. Fisura din peretele blocului e acolo. Neagră. Largă. Ca o rană deschisă. Pare că respiră greu, ca un fiară răpusă, care se pregătește să cadă.

— Pică… reușește Viktor să șoptească. Pică… și luați-vă copiii… luați-vă…

Ghenadi nu-l lasă să termine. Îl pocnește cu bocancul în tâmplă, apoi, cu un ultim șut în spate, îl aruncă din nou în zăpadă.

— Data viitoare te terminăm, șuieră Kolya printre dinți.

Kolya și Ghenadi, împreună cu ceilalți vecini intră în bloc.

— Vedeți, tovarăși? spune Kolya, lovind cu tocul cizmei într-o treaptă. Cizmarul nostru a rămas în zăpadă, tremurând ca un câine ud. Crede că el a inventat betonul.

​Ghenadi ridică sticla, iar reflexia slabă a becului chior de pe palier îi face ochii să pară două găuri negre.

— Ce ziceți să facem un tur? Să ne asigurăm că totul e în regulă?

Porniră pe holurile înguste, zgomotul bocancilor spărgând tăcerea pe coridoare.

— Nimic aici nu se mișcă. Du-te acasa, Ghenadi… spuse Kolya, dând cu pumnii în pereți, ca să arate că zidul ține. Toată lumea e cu nasul în ceai sau doarme deja.

Kolya intră în apartamentul lui pufnind. Ghenadi râse și ridică sticla goală în urma tovarășului său.

— Hai să închinăm pentru noi, cei care stăm pe picioarele noastre!

 

​Undeva sus, la ultimul etaj, se auzi primul trosnet. Un sunet sec, chirurgical, ca oasele unei creaturi uriașe, care se frâng sub propria greutate. Din miezul structurii răbufni un zgomot adânc, grav, ca o rană care se rupe. Betonul începu să crape cu un sunet de pojghiță de gheață strivită sub bocanc. Pereții se umflau, iar geamurile începură să vibreze, cântând un prohod de sticlă.

​Tot turnul se clătina cu o mișcare lentă, aproape senzuală, ca un corp uriaș care își pierde echilibrul în somn. Deasupra, o antenă de televiziune se desprinse și căzu cu urlet metalic, izbindu-se de un perete lateral, rămânând atârnată în cabluri. Ferestrele se spulberau una câte una, scuipând ploaie de cioburi, ce scânteiau ca diamantele în lumina zăpezii. Fierul armăturilor trosnea, țevile de plumb se rupeau împroșcând aburi, scările se încolăceau precum măruntaiele unui muribund, iar din inima betoanelor se ridica un huruit ca o respirație mecanică, ca un vuiet surd, continuu, ca o furtună care urca din adâncul pământului. Tencuiala se desprinse în fâșii mari, ca pielea arsă de pe un trup bolnav, lăsând la vedere scheletul crud. Structura amuți preț de câteva secunde. O liniște absolută, în care se mai auzea doar vântul șuierând prin apartamentele rămase fără ferestre.

Apoi muntele de ciment se frânse. ​Pământul se cutremură când blocul începu să se mănânce singur, înghițind, ca într-o gură înfometată și oarbă, etaj după etaj, devorându-se hulpav. Fiecare nivel îl izbea pe cel de dedesubt cu o explozie de ciment, sticlă și gheață. Aerul se încorda până la sfâșiere, de parcă cerul însuși încerca să se dea la o parte din calea dezastrului.

​Totul se contopi într-o ultimă vibrație care făcu să tremure cănile cu ceai în blocurile de peste drum. O flacără scurtă de la un transformator explodat, un ultim scurtcircuit care lumină pentru o fracțiune de secundă mormanul de dărâmături, și apoi… tăcere. Undeva, în adâncul dărâmăturilor, se mai auzi un scârțâit slab, un ultim suspin al fierului în frigul nemilos al iernii.

​Peste curte se lăsă o liniște nefirească, o pace care părea să apese mai greu decât betonul prăbușit. Norul de praf de ciment se risipea încet, purtat de vântul tăios, lăsând la vedere doar un munte de dărâmături din care, ici-colo, mai ieșea câte un picior de scaun, o bucată de perdea sau un colț de ramă foto.

 

​Zăpada începu să cadă din nou, cu fulgi mari, grei, ca niște petale de var alb. Un fulg i se așeză lui Viktor pe-o pupilă, dar ochiul nu-i mai clipi. Gerul îi îmbrăcase deja fața într-o mască de gheață, sigilându-i rănile, oprind curgerea sângelui. Zăpada acoperi încet gura lui Viktor, pecetluind o cazanie pe care nimeni n-o putuse înțelege. Palma i se deschise și un mic cub de lemn, cu care Alec construise poduri, se rostogoli de câteva ori, apoi se afundă în zăpadă.