Povestire scrisă de Livia Popescu, aleasă de Cosmin Perța la Creative Writing Sundays, pe 31 mai 2026, la tema: „O proză scurtă în care un personaj se pomenește într-o realitate necunoscută, nefamiliară, o altă lume, cu alte reguli și altă logică”.
— Vin și eu cu tine.
— Nu acum, puiule. Când fac cozonaci, știi bine că nu are voie nimeni în bucătărie.
— Dar nu mă mișc de pe scaun, insistă băiatul, apăsând continuu capul argintat al unui pix. Mă plictisesc rău, adaugă, smiorcăindu-se.
— Până termin eu cozonacii, vine bunicul de la dentist. Ai puțină răbdare.
Întins pe canapea, băiatul își pune mâinile la urechi să n-o mai audă și se întoarce cu spatele, supărat.
Bunica se apropie și îl frecționează energic pe spate. Copilul e piele și os, i se simt vertebrele prin bluza de trening, așa cum stă arcuit, cu unicornul de pluș roz lipit de fața lui.
Mâna femeii urcă până la baza gâtului și îl masează ușor. Degetele noduroase i se opresc pentru câteva secunde pe cicatricea din spatele urechii drepte, acoperită parțial de părul care începuse să crească. Oftează și-l lasă culcat pe canapea, cu televizorul pornit.
— E frumos afară? se răsucește băiatul și se ridică în șezut.
— Nu numai că e frumos, e soare. Tocmai bine, când vine bunicu-tău, ieșiți amândoi la plimbare.
— O să spună că e obosit.
Copilul dă din cap continuu, cumva să întărească cele spuse.
— O fi și cum zici tu. Și dacă-l mai doare și falca…
Bătrâna se apleacă, îi pune ambele mâini pe umeri și îl strânge cu putere.
— Vedem cum facem, numai să mai termin și eu din treabă, da?
Bunica nu mai așteaptă răspuns. E obișnuită ca toată lumea s-o asculte, așa că își îndreaptă spatele și iese din cameră suflecându-și mânecile, cât să n-o incomodeze la frământat.
Rămas singur, băiatul bâjbâie după telecomandă și apasă pe rând pe taste, până se plictisește. Pe primele taste sunt desene animate, unchiul Sandu a avut grijă să vină și să le programeze la început, ca să-i fie mai ușor. Tot el i-a adus două blocuri magnetice de construcție, care zac pe covor, în dreptul ferestrei. Alex s-a plictisit și de ele, urăște să se joace singur și bunicul e singurul care îl mai provoacă.
Măsuța din sufragerie e încărcată de piese lego. Placa de bază pe care construiește totul, stă chiar pe mijloc, cu o construcție începută și neterminată. În jurul ei sunt patru cutii în care bunicul l-a ajutat să-și aranjeze piesele pe dimensiuni. De fapt doar l-a îndrumat, în rest copilul nu s-a dezlipit de canapea până nu a sortat tot.
Băiatul se ridică și, cu vârful degetelor atinge măsuța și lasă telecomanda pe colț. Pune din nou mâna pe canapea și îi urmează conturul cu palma, până ajunge la perete. De aici sunt fix doi pași până la ușă. Tresare când aude un zgomot din dreptul măsuței. Telecomanda a căzut pe parchet și canalul s-a comutat singur. Nu se mai aud desene animate, ci un mieunat umple acum camera.
Pentru o clipă băiatul e descumpănit. Stă pe loc și ascultă, cu urechea îndreptată spre televizor. O voce tremurândă îi spune cuiva să-i salveze motanul, apoi nu mai vorbește nimeni și se aud doar câteva zgomote de fundal.
Băiatul se urnește de pe loc, deschide ușa și ascultă. Bunica s-a închis în bucătărie, așa cum a zis. Se aud câteva oale zdrăngănind. Nimeni nu are voie acolo când bunica face cozonac. Mama nu era chiar așa de drastică, diferența era că ea îi frământa la robot, apoi îi punea la crescut în cuptor. Și el, și Corina mai dădeau târcoale pe la bucătărie și tata, care era responsabil cu tăiatul rahatului în cuburi și mărunțirea nucilor la cuțit, avea grijă, cât mama era cu spatele, să le îndese în gură bucăți de nucă și de rahat, ca la puii de curcă. Aici nici bunicul nu are voie să deschidă ușa, darămite să mai poată să fure nucă și rahat.
Un alt mieunat se aude dinspre televizor. Catifea, își amintește copilul cu voce tare și un zâmbet i se lățește pe față într-o clipită.
Închide încet în urma lui ușa de la sufragerie și ascultă din nou zgomotele din bucătărie. Deci ouăle sunt aici, făina, zahărul, laptele, enumeră cu voce tare bunica. Mama făcea exact la fel, citea și ea ingredientele cu voce tare, ca să nu uite vreunul dintre ele, doar că de pe telefon.
Alex se apleacă și, în genunchi, palpează încălțămintea de lângă pantofar. Îi vine destul de ușor, bunicul nu poartă adidași, și nici bunica. E un pic mai greu cu încălțatul. Se așază în fund, desface pe rând șireturile de la adidași și se încalță, trăgând bine de limbă și strângând șireturile la loc.
Descuie încercând să nu facă zgomot și iese din apartament în vârful picioarelor. De la accident, o singură dată a ieșit singur din casă într-o seară, pur și simplu a luat cheia și a urcat în apartamentul de la etajul doi, exact deasupra apartamentului bunicilor. L-au găsit la el în cameră, cu lumina stinsă și toate ușile deschise. Noroc că tanti Carmen de vizavi a alertat-o pe bunica, atunci când a văzut ușa apartamentului la perete, în condițiile în care proprietarii muriseră de câteva luni.
În seara aceea bunica a făcut un atac de panică și abia au liniștit-o cei de la Salvare. De atunci Alex nu mai suportă să audă rostindu-se: Bietul copil. Ce tragedie. Păcat, ce familie tânără, s-a ales praful de toți, ca și cum el ar fi invizibil. Îl enervează și când îi pun toți mâna pe cap și îl mângâie, mai ales când e luat pe nepregătite și se trezește cu palma pe creștet.
Trage după el ușa de la intrare și ascultă. E liniște deplină. Nu e el prea curajos, dar plictiseala e mai mare decât teama de necunoscut. Întinde mâinile înainte până dă de balustradă. Acum e ușor. Sunt șase trepte, apoi patru pași și încă șapte trepte. Când ajunge la parter, se încurcă în papucii lăsați pe covorașul de iută, se dezechilibrează puțin și bâjbâie până atinge peretele. Știe și aici câți pași trebuie să facă până la ușă, cu condiția să nu intervină ceva neprevăzut.
Bunica nu a mințit. Afară e soare. Nu are cum să-l vadă, doar simte căldura lui pe față.
Sunt două bănci, de-o parte și de alta a aleii. Se oprește, adulmecă și ascultă zgomotul din jur. Simte un vag miros de prăjeală. Pe undeva e o fereastră deschisă și se aude un meci la televizor. O ușă se trântește în apropiere. Zgomotul ei e acoperit de sunetul unei ambulanțe. Un bărbat iese din bloc vorbind la telefon. Îi aruncă o privire scurtă copilului și trece mai departe, nepăsător.
Când pași lui se îndepărtează – a învățat să fie atent și la asta –, Alex se ridică și, ușor aplecat, merge cu mâinile înainte până atinge banca. De la ea, încolo, e un gărduț viu, care dă în trotuar și apoi înconjoară grădina din fața blocului. Trebuie să meargă pe lângă el până la intersecție. Cu degetele răsfirate, băiatul mai parcurge câțiva metri. Se ferește când aude zumzetul unei albine chiar în dreptul feței. Dă haotic din mâini de câteva ori și încremenește brusc, ascultând. Pericolul a trecut.
Strada din cartier nu e așa de lată, dar, de când a rămas fără vedere, i se pare imensă. Situația se complică la colțul străzii, când nu e sigur dacă poate să traverseze drept. A învățat să audă și mașinile electrice care se apropie. Un băiat cu o trotinetă electrică trece în viteză pe lângă el și cineva îl apucă de geacă și-l trage într-o parte.
— Măi, copile, aude în dreapta un glas pițigăiat, unde te uiți?
Băiatul se întoarce și femeia îi vede ochii albaștri ce privesc în gol, fără nicio expresie și cicatricea de deaupra sprâncenei care se pierde în păr.
Vocea ei coboară, apoi amuțește când realizează că băiatul nu vede deloc.
— N-ar trebui să fii singur pe stradă. Unde sunt mama și tata?
Băiatul înghite în sec.
— La cabinetul veterinar de acolo, arată el înspre unde credea că se afla cabinetul.
— Ce părinți iresponsabili, îi revine femeii vocea certăreață. Ține-te de brațul meu. Și ai grijă pe unde mergi.
Cabinetul e într-o casă veche, a doua după intersecție, cu intrarea direct din stradă. Înăuntru este o familie care stă de vorbă cu cineva în halat alb. Femeia deschide ușa și-l împinge pe băiat înăuntru, mormăie câte ceva la adresa unora iresponsabili și pleacă mai departe. Asistenta se uită curioasă la scenă, ridică din umeri și dispare cu cei doi pe un culoar.
Înăuntru miroase a bobițe pentru câini și pisici. Băiatul adulmecă. Mirosul e cunoscut, îi plăcea să-l simtă în nări de fiecare dată când venea acolo. O voce tânără îi spune să aștepte puțin, apoi se aud alți pași care se îndepărtează.
Băiatul se pune într-un genunchi. E teribil de emoționat. A trecut o eternitate de când n-a mai văzut-o pe pisicuța doamnei de acolo și se teme că n-o să-l mai recunoască.
— Catifea, strigă el nu prea tare. Catifea, unde ești?
Alți pași care pășesc ușor pe gresie, se aud de aproape.
— Catifea, mai strigă o dată băiatul.
Pașii se opresc exact în fața lui. Nu e persoana dinainte, e altcineva. Are o altfel de călcătură.
Alex se ridică și simte miros de parfum în nări. E doctorița și stăpâna pisicii.
— Sărut mâna, tanti Sanda, schimbă el poziția corpului. Am venit s-o văd pe Catifea.
— Ce faci, măi, Alex? Nu te-am mai văzut demult. Stai să vedem pe unde-o fi.
Femeia se îndepărtează de el și se duce după tejgheaua de la recepție. Când i-a fost adusă pisica, un pui de British Shorthair mai mult mort decât viu, nu-i dădea mari șanse de supraviețuire. Animalul s-a întremat repede, a devenit vedetă în on-line în lupta pe care a dus-o pentru viață și astfel și-a câștigat dreptul permanent de a locui la cabinet.
Pisica nu era acolo.
— Bunica e afară?
Alex clatină din cap.
— Știe că ești aici?
Același clătinat din cap se vede pe față copilului descumpănit.
— Trebuie să-i spunem bunicii unde ești, da? Nu vrem să se sperie dacă nu te găsește.
Doctorița se apropie de copil. N-a auzit-o, dar îi simte din nou parfumul. Are încălțăminte cu talpă moale, gumată. Alex stă pe loc și, când femeia îi pune palma pe cap și-l mângâie pe creștet, își îndeasă capul între umeri, exact cum fac uneori pisicile.
— Catifea e gestantă. Uneori se ascunde și e foarte mofturoasă, dar poate ai noroc s-o prindem în toane bune azi. Hai cu mine, îl ia doctorița de braț și-l trage blând după ea în încăperea micuță în care are o canapea și un televizor, pentru zilele în care e obosită.
Băiatul pășește nesigur și se împiedică de un prag. Doctorița se oprește, apoi pornește cu pași mărunți. Printr-o ușă deschisă se simte miros puternic de spirt și de altceva. Băiatului i se întoarce stomacul pe dos. Nu are timp să se dezmeticească, pentru că femeia deschide o altă ușă și intră amândoi în camera micuță.
— Ai noroc, puștiule. Pisicuța noastră e pe canapea, deci nu se ascunde. Te rog să n-o superi, dacă n-are chef de vizite, da?
Îl lasă pe băiat în fața canapelei și îl apasă ușor pe umăr până se așază. Cu ambele mâini Alex pipăie delicat în jur până dă de trupușorul ei cald. Își apropie fața de ea și simte prin toți porii liniștea animalului. Ochii i se umezesc instantaneu.
Catifea se ridică greoaie, se întinde tacticos și apoi, fără grabă, se urcă în brațele copilului și începe să toarcă.
Copilul e acum liniștit. Cu o mână mângâie pisica între urechi, iar cu cealaltă încearcă să îi cuprindă burta umflată. Blana ei e scurtă și deasă și molatică la atingere. Cu ochii minții băiatul îi vede culoarea gri. Și coada care se mișcă acum cu lentoare. Și ochii verzi. O mângâie în răspăr și, din loc în loc, cu degetul arătător face mici rotocoale în blana ei, cum făcea de fiecare dată când trecea să o vadă.
Într-un târziu, când bunica ajunge într-un suflet în cabinet, copilul doarme liniștit lângă Catifea, acoperit cu un pled. Dacă s-ar apropia mai mult, bătrâna ar putea să-i vadă genele încă umede și fața destinsă, luminoasă.
