Povestire scrisă de Gabriela Tănase, aleasă de Mircea Pricăjan la Creative Writing Sundays, pe 14 iunie 2026, la tema: „Un obiect, o stare, un fenomen. Nu o poveste, nu un eseu, ci observații personale, ceva cu miez”.
Împing căștile adânc în urechi. Apăs „play”, apoi închid ochii. Sunt pe buza tunelului și aștept vocea caldă, ca de confesiune sexy, să vină să mă ia. La început nu-mi cere mult, doar să inspir scurt de două ori și să expir o singură dată lung, ca un balon care se dezumflă. Repetăm împreună de vreo treizeci de ori, esențial pentru ca amigdala mea cerebrală, alertată de leoparzi de-a lungul mileniilor, să accepte siguranța fotoliului extensibil de la Ikea. Exact când respir ușurată fără măcar să știu de ce, pe melodia calmă din fundal începe să curgă un râu șerpuit, cu apă verzuie și rece; lucrurile astea nu sunt întâmplătoare; cineva trebuie să-și bată capul serios înainte să ceară bani pe abonament, până la urmă, e o excursie pe care poți s-o faci gratis în capul tău oricând ai chef. Totuși… nu cred că cine ar merge în mintea mea fără ghid s-ar mai întoarce vreodată. Vocea mă cheamă într-o pădure pe care pot să mi-o imaginez așa cum vreau, dar eu nu mi-o imaginez, o văd de fiecare dată exact așa cum e: copaci gigantici care se înalță la cer și coroanele lor în formă de nori. Ondulate, compacte, verde-nchis. Printre copaci, lumina ia forma unui labirint, ceea ce îmi provoacă anxietate, dar vocea mă ține de mână și mă poartă în siguranță spre inima pădurii, unde e lacul. Până aici, toate bune și frumoase.
Problema cu lacul e că trebuie să intru în el, doar așa pot să ajung pe partea cealaltă – în raiul acalmiei gândurilor, unde nimic nu trosnește, nu șuieră, nu țipă și nu se repede la mine. În raiul ăsta e doar o poiană cu trifoi și soarele veșnic la răsărit, jurându-se că tot ce e mai frumos abia acum începe. Mă descalț. Mă apropii încet. În oglinda apei se vede numai cerul, eu niciodată. Bag înăuntru un picior… și atunci mă prinde. Pe fotoliu, glezna stângă simte presiunea, în timp ce dreapta nu simte nimic. Așa începe. Vocea caldă e înlocuită de șoaptele obsesive care nu vin din căști, ci din capul meu. „Senzația de asimetrie în corp e un semn. Ești inegală, murdară, probabil ai HIV. Ești diformă, bolnavă. Ești strâmbă și te pocești cu fiecare secundă.” Aceeași voce mi-a inoculat deja soluția pentru fiecare nenorocire în parte: „Presează glezna dreaptă de trei ori. Ține-ți respirația. Bate în mânerul fotoliului de trei ori. Aprinde lumina, apoi stinge-o, apoi aprinde-o. Tot de trei ori.”
Nu fac nimic din toate astea, am venit prin tunel în pădure tocmai ca să pierd vocile în urma mea. Mintea mi se încețoșează, gheara mă apucă strâns și mă trage în largul lacului fără să pot opune rezistență. Văd clar imagini cu pisici ca a mea, înfometate, torturate, tratate cu o cruzime pe care mă lupt să o cenzurez. Din nou, sentimentul că totul depinde de mine și cât de repede bat în lemn de trei ori. Cu mâna dreaptă și apoi cu mâna stângă. Știu că e o capcană, că nu e real, dar palmele îmi sunt transpirate și mă întreb dacă e posibil să fi atins sângele cuiva azi. Nu voi ajunge în poiană de data asta, mi-e clar. Dar nici pe fundul lacului. Mă încordez și inima îmi galopează ca într-un coșmar. Mă gândesc la cursul despre neuroplasticitate și cum neuronii pot fi dresați să se lase de obiceiuri proaste. Refuz să mai număr pași pe gresia din holul blocului în creierii nopții.
Vocea caldă îmi spune că am ajuns la destinație și muzica liniștitoare se topește în sunetul alb din timpanele mele. E nevoie de un singur gest ca să opresc agonia. Frica mă înghite de vie. Strâng pumnul deasupra mânerului de lemn și bat o dată. Apoi încă o dată. Apoi mă opresc.
