Poem scris de Andrei Huțuțui la Atelierul Mornin’ Poets #133, cu Oana Paler din 28 iunie 2026, care să conțină un element memorabil/catchy.
mama avea șaisprezece ani și jumătate când m-am născut.
uneori mă întreb cine a crescut pe cine
pentru că tata și mama par că s-au crescut unul pe altul.
apoi ne-au crescut pe noi
mama n-a avut multe școli
dar în casa noastră cărțile s-au adunat ca rudele la sărbători.
(uneori mai erau și mătuși de care nu aveam voie sa ne apropiem, așa e cu cărțile)
sute de volume
unele citite de două ori, altele de trei.
când intră într-un anticariat
își schimbă mersul
și își schimbă privirea
devine fata care încă descoperă lumea
iar eu mă bucur că pot să-i cumpăr din când în când câte o bucată nouă din ea.
mama este omul pe care se sprijină toți
tata
frații ei
noi,
copiii ei
și poate că nici nu știe asta
dar ea ține lumea legată
ca nodul ascuns din spatele unei plase
pe care nu-l vede nimeni
și pe care îl observi abia când lipsește.
în fiecare decembrie
când mergem la concert
și luminile se sting
eu nu mă uit la scenă
mă uit la ea
la bucuria aceea simplă
care îi luminează fața
și mă gândesc
că dacă lumea noastră nu s-a destrămat până acum
E pentru că mama a ținut de fiecare fir.
