Povestire scrisă de Iulia Biro, aleasă de Lavinia Bălulescu la Creative Writing Sundays, pe 12 iulie 2026, la tema: „un text în care să prezentați o situație obișnuită, dar dintr-un punct de vedere neobișnuit”.
Am plecat din capelă și m-am îndreptat încet către micul grup aflat aproape de ieșirea din curte. Încă simțeam în nări miros de fum de lumânare și tămâie, iar aerul fierbinte și încremenit al zilei de sfârșit de august nu mă ajuta să respir mai bine. O furgonetă neagră tocmai oprea dincolo de gard, lin, perfect paralel cu bordura, nici pic de roată pe trotuar. O parcare exemplară, mi-am zis, mirată că băgam de seamă așa ceva și că în orașul ăla mai existau oameni care chiar se străduiau. Bărbatul coborât din furgonetă a ajuns la grup exact când am ajuns și eu, dar din partea opusă.
— Condoleanțe, a zis. Odihnească-se în pace.
Eu m-am oprit lângă soră-mea, el s-a oprit lângă tanti Maria. Eram așezați diametral opus în cercul format ad-hoc și ne oglindeam unul în celălalt: eu scundă, blond-roșcată și rotundă, el scund, blond-roșcat și rotund, amândoi în negru. Mi-a venit să râd, dar ceilalți ar fi fost șocați să mă audă hăhăind, și-așa nu plânsesem mai deloc. În sinea mea, sincer vă spun, am râs.
Zilele acelea, era ca și cum mă scindasem în două. O parte din mine alerga, vorbea, rezolva, găsea oameni care să ajute, plătea pentru tot; cealaltă parte era temporar amorțită. Eram conștientă că urma să mă confrunt cu ea după ce se termina toată nebunia. Am această capacitate, deprinsă demult, în copilăria cu scandaluri din casa alor mei, să mă detașez de emoții în situațiile stresante, să blochez trăirea, să amân ceea ce altfel aș simți, până când totul e rezolvat și situația îmi permite să am palpitații, să-mi tremure mâinile, vocea și genunchii, să plâng. Așa și atunci: îi vedeam pe toți, știam de ce suntem acolo, corpul meu era prezent și făcea și spunea ce trebuia, dar în același timp nu eram acolo. Era ca și cum priveam grupul nostru de la o oarecare distanță: observam și simetria mea cu domnul Furgonetă, și pe mine în bluza neagră de mătase falsă, lipită de spate din cauza transpirației, și pe soră-mea care se dădea pe telefon, în stânga mea.
Furgonetă dăduse mâna cu bărbații și se prezentase. Se numea Virgil – ce nume potrivit cu parcarea aia regulamentară, nu vi se pare? Civilizat. Părea bucuros că era acolo, se citea asta clar pe fața lui care păstra ceva din seninătatea copiilor. Probabil că, fără barba roșcată și creață, i-ar fi ieșit la iveală și obrajii rotunzi, tot ca de copil.
Tanti Maria, care se ocupase zilele acelea de tot felul de chestii care au trebuit rezolvate, rezervate, plătite, semna niște hârtii pe care Virgil le scosese din dosarul gri de plastic cu care venise.
— Mulțumim. Bună treabă ați făcut, i-a spus bărbatului. Nu degeaba v-au lăudat atâția. Era îngălbenită de la cât a bolit, săraca, dar acum nici nu ți-ai da seama că e… dacă n-ar fi așezată în…
Tanti Maria și-a făcut semnul crucii și a arătat vag în direcția capelei. Nu prea a avut ea vreodată probleme cu exprimarea directă, dar cred că atunci îi era greu să spună lucrurilor pe nume, de parcă, dacă le-ar fi denumit, le-ar fi făcut reale și permanente.
Virgil a zâmbit și și-a îndreptat spatele. Și-a ridicat bărbia, și-a aranjat cureaua de la pantaloni. Și-a dres vocea:
— V-a plăcut cum a machiat-o vară-mea? După ce a terminat școala de cosmetică și s-a hotărât că vine și ea să muncească în afacerea de familie, a fost la un curs de machiaj special pentru domeniul nostru, în Germania. Zice că și la machiajul pentru evenimente de-alelalte, mai fericite, a ajutat-o, acum are de lucru mereu.
Îmi căuta privirea. Ce chestie, oare avea nevoie de validare?
Am dat aprobator din cap.
— A fost un caz dificil, a spus. Avea o escară mare pe sacru, practic avea deja gaură acolo. Băgam lichidul pe o parte și ieșea pe acolo. Am consumat cam de trei ori mai mult lichid ca de obicei, nici nu mai știu câte meșe am pus, dar nu puteam să-mi bat joc. Mai ales pe căldurile astea, e important să fie bine făcută treaba, să țină fără probleme trei zile.
Gesturile îi deveneau tot mai mari, pe măsură ce îl cuprindea entuziasmul. Se uita mult spre mine. Cu brațele, descria în jurul lui o sferă care îl mărea temporar, îi augmenta importanța. E ca un păsăroi care se înfoaie și dansează, mi-am zis.
Pe soră-mea n-o mai vedeam lângă mine, deși simțeam că e încă acolo. Când începuse Virgil să‑și povestească realizările profesionale recente, soră-mea făcuse un pas în spate. Mă uitasem la ea, avea ochii mari și era cam palidă. Probabil că între timp se mai retrăsese un pas. Ei întotdeauna i‑a fost frică de înmormântări și de ideea de moarte, cred că situația asta o îngrozea. A venit mai aproape de mine.
— Fată, ce face ăsta aici? mi-a șoptit.
— Cred că mă curtează, fată.
Poate că am fi râs, dacă Virgil nu s-ar fi lansat fix atunci într-o poveste despre ce și cum înfundase cu vată („o vată specială, densă, importată din Egipt”).
Soră-mea a rupt-o la fugă către banca de sub singurul copac din curtea bisericii.
— Trebuie să plec, am zis, tare, către nimeni anume, apoi către Virgil:
— Mulțumim încă o dată.
Bărbatul s-a întrerupt din ce spunea. Și-a oprit dansul. A dat să zică ceva. Când eu deja mă întorsesem cu spatele și plecam către soră-mea, m-a ajuns din urmă.
— Scuzați-mă. Două secunde.
Și-a scos portofelul, a extras din el o carte de vizită. Mi-a întins-o.
— Numărul de telefon de aici și adresa de mail sunt ale mele, numai eu răspund la ele. Dacă mai aveți nevoie de ceva, orice, și doar să beți o cafea cu cineva, vă rog să mă căutați.
Am luat cartonașul gri și neted, cu numele lui și al firmei scrise cu litere negre, și i-am mulțumit, că n-am știut ce altceva să fac.
Mâna lui m-a atins pe antebraț. Mâna asta a înfundat meșe în corpul mamei mele moarte, mi-am zis și m-am înfiorat. Am plecat în viteză spre soră-mea. M-am așezat lângă ea, pe bancă, și i-am arătat cartea de vizită.
— Fată, cred că mi-am găsit al doilea soț. Tot un fel de chirurg și ăsta, dacă te gândești. Bărbat bun, cu firmă, cu meserie, n-o să rămână niciodată fără clienți. Aș fi doamna Teodorescu.
Soră-mea își făcea vânt cu o batistă:
— Capră, taci, că mi-e rău. O să am coșmaruri cu Virgil.
