Povestire scrisă de Romanița Vrânceanu, aleasă de Lavinia Braniște la Creative Writing Sundays, la tema „un text pornind de la o fotografie de epocă”, pe 24 mai 2020.
La noi în familie doar nenea Ionel avea origine sănătoasă. Asta mă punea mereu pe gânduri când eram copil, pentru că nu mi se părea deloc așa, noi ceilalți păream mult mai sănătoși decât el. Fuma mult, țigări fără filtru, de mirosul cărora îți venea să vomiți și tușea sec de două ori, apoi își dregea glasul. Când voia să pară așa, mai interesant, spunea „literalmente”. Aflasem de la bunica că era fiu de ilegalist, ni se părea că e ceva de care ar fi trebuit să ne fie frică și când am întrebat-o ce meserie e aia de ilegalist a refuzat să ne răspundă: „lasă, că nu trebuie să știți voi”. Dar nenea Ionel era om bun, ne făcea rost de tot ce nu se găsea, chiar, într-un an, de Crăciun, ne-a adus mie și soră-mii nuci de cocos, nu știam cum se mănâncă, le-a tăiat tata cu fierăstrăul, dar nu ni s-au părut mai bune decât bananele coapte între ziare.
N-am înțeles niciodată cum se măritase tanti Odette cu el, poate pentru că o respecta și-i spunea „Săru’ mânușițele” când venea acasă și chiar i le săruta. Îi fusese profesoară la școala populară de artă, nenea Ionel avea o voce baritonală de excepție, dar și-o stricase cu țigara și băutura, așa zicea bunica.
Pe tanti Odette, sora mai mică a bunică-mii, o iubeam toți și cred că ne iubea și ea pe noi. Nu avea copii și nici nu cred că își dorise. Pe principiul „cine are, să-i trăiască, cine nu, să nu-i dorească”.
O vedeam de câteva ori pe an. În vremea copilăriei mele, toate aniversările se făceau în familie, iar ea nu lipsea niciodată. Mi-o amintesc blondă, cu sprâncenele subțiri îngroșate cu creionul dermatograf, purtând aceeași nuanță de ruj și veșnica poșetă de crocodil, la care renunța doar când se ducea la piață. Cerceii cu safire mari, identici cu ai bunicii, îi atârnau prea grei la urechile îmbătrânite, pe care le ascundea cu cochetărie sub buclele puse nu pe bigudiuri, ci pe moațe, niște hârtiuțe împăturite de multe ori pe care învârtea părul ca macaroana în furculiță.
Tanti Odette, franțuzită ca numele ei, fusese pianistă corepetitoare la operă. Mă luase de câteva ori cu ea la repetițiile baletului, să văd dacă-mi place, plié, développé, rond de jambe. Nu mi-au plăcut nici baletul, nici pianul, doar franceza mi-am exersat-o cu ea, dar mi-a fost mereu rușine de accentul școlăresc, pe care s-a chinuit ani la rând să-l corecteze.
Fără să fie o frumusețe, avea ea un fel de a capta atenția tuturor, nu puteai să n-o observi și să n-o iubești. Chiar dacă nu se realizase, cum se plângea bunica. Povestea toate banalitățile ca pe niște evenimente extraordinare, care păreau coborâte din cărțile pe care le citea. Mi le împrumuta îndemnându-mă să le citesc ca să știu cum am fi putut trăi și noi. Nu-mi plăcea Hortensia Papadat-Bengescu, dar pe George Călinescu l-am adorat. Tanti Odette avea ceva de-acolo, cu expresiile care-au făcut-o celebră în familie și pălăria de slujbă de culoare „cam ca norul, cam ca cerul, cam ca turla bisericii”.
De câte ori ciocnea un pahar cu vin, ne făcea aceeași urare, așa ca o condiție care ar fi depins de ceva, doar de ea știut. „Dacă v-ați găsi și voi un băiat bun, mânca-v-ar mama să vă mănânce de frumoase și deștepte!”. Nu știu de ce i se părea ei că viața are rost doar lângă un bărbat bun, de la general în sus, se înțelege, pentru că ea părea că nu găsise unul și se măritase doar ca să fie în rândul lumii. „Am fost curtată, să știți voi, dar n-am avut dramul ăla de noroc”, așa zicea „dram”, nu gram. În dram se măsurau doar sarea pe care o punea în prăjituri „ca să fie dulcele dulce” și norocul la măritiș.
Lovitura vieții ei fusese demolarea din Uranus. Aveam vreo cinci ani, dar n-am uitat cum îmbrățișa liliacul înflorit, așa ca pe un om, și plângea în timp ce mama, tata, bunicul și bunica cărau la camionul de mutări ligheanele cu oale și cratițe și lăzile cu veselă împachetată în hârtie de ziar. Nenea Ionel nu părea așa afectat ca ea, „lasă, Odeta, noi să fim sănătoși, o să vezi că te obișnuiești și la bloc”.
Nu cred că s-a obișnuit vreodată. Suferea după casa în care copilărise. L-a luat cu ea pe Pufi, câinele lup cu pupile ca de om, în spatele cărora se ascundea un mesaj de nedescifrat, și pe curcanul Bartolomeu, care ne alerga prin curte înfoindu-se și umflându-și mărgelele vineții. A rezistat în balcon până la Anul Nou, când l-au făcut la cuptor cu portocale, după ce l-au îmbătat cu coniac ca să se frăgezească. Pufi a murit de tristețe, așa zicea tanti, „cu demnitate”.
În apartamentul lor cochet de trei camere din Drumul Taberei, pe care se îngrijise nenea Ionel să-l obțină, înghesuise viața generațiilor de ofițeri și domnișoare cu pension, din care ultimele erau ea și bunica. Noi aparțineam altor timpuri, dar atunci părea că doar ea regretă. Noi ceilalți eram inconștienți și fericiți, fără să știm că se putea trăi și altfel.
Nenea Ionel a murit la puțin timp după ce s-au mutat. Într-o iarnă a făcut o pneumonie și „s-a prăpădit într-o săptămână, săracul”. Când povestea despre el, tanti Odette părea că vorbește cu cuvintele altei persoane, ea n-ar fi spus „săracul” nici despre Pufi. Cred că nu l-a considerat niciodată un membru al familiei, chiar dacă era soțul ei.
Viața ei se terminase odată, demult. Tot ce i s-a întâmplat după acel moment a fost altceva, supraviețuire. Suferea că nu-i ajungeau niciodată banii pe care-i cheltuia pe materiale „de la pachet” și cosmetice scumpe, de la parfumeria „de la coada calului lui Mihai Viteazul”, de vis-a-vis de Universitate. După moartea bărbatului ei a dat lecții de pian, dar asta n-a durat prea mult, că au reclamat-o vecinii. „Am ajuns să nu pot să fac ce vreau la mine în apartament, ce știu ăștia despre muzică, eu nu mă mai plâng când ascultă ei Romica Puceanu”. A fost încă un motiv să se lamenteze cum au dat-o comuniștii afară din casa ei.
Odată le-am găsit pe ea și pe bunica certându-se în bucătăria noastră. Tanti îi spunea bunică-mii: „dacă m-ați fi lăsat să plec, nu mi-aș fi distrus viața, ăsta e adevărul”. Făcuse o pauză, o auzeam cum plânge, apoi adăugase: „adevărul cu A mare”. Îmi imaginam că ăla e genul de adevăr absolut, care trece drept dovadă în tribunale. Mama încerca să o consoleze: „hai, Odette, nu mai vorbi așa, crezi că dacă ai fi plecat știind că s-ar putea să nu-ți mai vezi niciodată familia, ai fi fost fericită?”
Care era adevărul ei am aflat mult mai târziu. Se măritase cu nenea Ionel dintr-un capriciu, ca să-și pedepsească părinții și pe ea însăși pentru că la un moment dat în viață n-a știut să aleagă. Așa mi-a spus într-o seară când am rămas să dorm la ea. Am avut atunci și explicația motivului pentru care vorbea singură cu fotografiile părinților ei și cu toți oamenii absenți, ca și cum ar fi lăsat o conversație neterminată. „O iubire mare e periculoasă, te înjumătățește”, mi-a spus și mi-a rămas în minte tonul ei implacabil, mai ales că era evident că nu la nenea Ionel se referea.
*
Ne-a lăsat apartamentul, mie și soră-mii. O să-l închiriem, după ce îl cosmetizăm, cum a zis agentul imobiliar.
Și-acum ne luptăm cu bufetul de lemn masiv cu oglindă de cristal, „luat de tăticu de la Viena”, în care nu știu cum au încăput atâtea fețe de masă brodate cu flori de măr sau de liliac și milieuri de macrame, din care se scutură levănțica decolorată. Trebuie coborât cinci etaje și nici nu se poate demonta. Pianina Steinway, pe capacul căreia s-a păstrat eticheta „Magasinele Musica 1913”, au coborât-o cu greu pe scări patru oameni. Mi-a dat-o cadou de casă nouă, când am plecat din apartamentul de la bloc. Păstreaz-o măcar așa de decor în sufragerie, ca să știi de unde vii. Nu mi-am luat cadoul decât după moartea ei. Cu tot cu șalul de Orenburg, ca o perdea îngălbenită, cu care acoperea pianina cu același gest cu care îmi imaginez că l-ar fi învelit pe bărbatul iubit.
Luni vine echipa de zugravi și trebuie să le facem front de lucru, așa au zis, „poate scoateți și troacele astea”.
Am îndesat hainele lui tanti în saci de menaj să le dăm la biserică, așa a vrut, de parcă ar avea cineva nevoie de rochiile ei de mătase și paltonașele trois quarts roase de molii.
Ce rămâne dintr-o viață, câteva cârpe care păstrează ani buni parfumul răposatului, câteva vorbe spuse într-o împrejurare sau alta: „singurătatea a fost liberul meu arbitru”, pe-asta am ținut-o minte. A spus-o când a împlinit nouăzeci de ani și am sărbătorit-o la restaurant. „Da, da, sigur” a șoptit mama, în timp ce mă călca pe picior pe sub masă.
Am golit deja debaraua de lângă bucătărie. Era plină cu tăvi de cozonac și de prăjituri, mașini de tocat și dispozitive pentru nuci, cârnați și bulion. Le-am aruncat pe toate la gunoi, o viață obișnuită de gospodină fără voia ei. Ridicată pe culmile imaginației, căci gătea fără rețete, „oamenii inteligenți sunt adaptabili, dacă se apucă de ceva n-au cum să nu facă bine”. Și într-adevăr prăjiturile ei lăsate să se „odihnească”, din care scoteam pe furiș miezul de nucă îngropat pe jumătate în bezeaua pufoasă, erau fără egal.
O să păstrăm doar mobila de bucătărie de la Ikea, pe care a schimbat-o când a împlinit nouăzeci de ani, că se umpluse de furnici, „altfel ar mai fi rezistat, săraca”.
Adunăm de pe pereți tablourile cenușii, cu apusuri de soare, păstorițe și naturi moarte, cu uleiul crăpat, care și-au pierdut strălucirea de altădată. Pe unul din pereți a rămas o urmă de tablou, portretul ei de domnișoară făcut de M. H. Maxi. A fost cadoul de nuntă al soră-mii. „Să mă pui la tine în casă că oricum n-o să mă recunoască nimeni”.
Ciobănașul de ipsos ciobit, care sprijinea ușa de la balcon când o deschidea să aerisească, mușcatele și trifoiul ofilite de când nu le-a mai udat nimeni, tot ceea ce până ieri a avut un rost, azi nu mai are.
Soră-mea a strâns „troacele” din dormitor. O ajut să le îndese în sacii negri de 120 de litri. Știu că o să păstrez un singur obiect: poșeta de crocodil cu închizătoare de metal care făcea clac. Când venea la noi de sărbători, scotea ciocolățele și bomboane cu alune, iar când ne făcusem mai mari, câte o bancnotă, întotdeauna nouă, nemototolită, care păstra mirosul parfumului ei demodat. Sticluța de cristal cu pompița îmbrăcată într-un ciucure verde, a rămas pe masa de toaletă. Nu mai miroase la fel. Îmi trec degetele printre gablonzurile din sertare și-mi vine să plâng. Mă probam cu ele de câte ori o vizitam și mereu îmi dăruia ceva, deși insistam că nu e cazul. „Să fii cochetă și să-ți găsești tot timpul un motiv să dai cu pieptănul o dată în plus, înțelegi tu ce vreau să zic, că ești fată deșteaptă.” Mi-e dor de ea, „să te rogi, căci cine se roagă nu e niciodată singur”. Poate deseară am să mă rog pentru ea.
În fundul garderobului, căci tanti Odette nu avea șifonier ca toată lumea, găsesc poșeta scorojită, pe care n-a mai purtat-o în ultimii ani. Face clac când o deschid. Căptușeala descusută se destramă când o ating, în buzunar o cruciuliță de botez cu fundă albastră, de băiețel, nu știu de la cine că la noi în familie sunt doar fete. Și o fotografie sepia, un grup de tineri frumoși și fericiți. Printre ei o recunosc pe tanti Odette tunsă bob, îmbrăcată cu pantaloni largi și maletă pe gât, lângă un bărbat cu ochelari cu rame negre, care, „literalmente”, n-are nicio legătură cu nenea Ionel. Îl recunosc, l-am văzut de atâtea ori, cu pipa în colțul gurii, pe copertele cărților pe care tanti Odette nu știu să le fi citit vreodată. Pe spatele fotografiei câteva cuvinte scrise cu o caligrafie îngrijită: „În amintirea vremurilor în care eram fericiți”.
