13 decembrie , 2017

ADIO, C…

ADIO, C…

Poveste scrisă de Veronica Stănică, aleasă de Marin Mălaicu-Hondrari la Creative Writing Sundays, pe 26 noiembrie 2017, la tema „o povestire care să aibă legătură cu campania #metoo. Poate fi ficțiune, reportaj, nu contează, au libertate deplină, așa cum poate fi umoristică sau foarte serioasă.”

Stăteam pe bancă în fața blocului și mă jucam cu greierașul pe care mi-l adusese tăticu. Mă uitam la el printr-o gaură făcută special în capacul cutiei. Din când în când deschideam puțin cutiuța, cât să m-asigur că e viu. Îl iubeam pe Cri. Era propriul meu greieraș. Păcat numai că nu cânta. Stătea și fojgăia acolo, dacă n-ai fi știut ce e înăuntru ai fi putut crede că-i doar un biet gândăcel.

Tata mi-a povestit că, pe vremuri, chinezii foloseau greierii ca animale de companie. Credeau că sunt aducători de noroc și că-i pot apăra de orice primejdie. Mă bucuram că aveam și eu unul. Abia așteptam să îl arăt prietenelor mele, Mirela și Cornelia.

Doar că, în după-amiaza aceea, niciuna nu era de găsit. Oare unde umblau? Precis că se duseseră iar la leagăne, să o spioneze pe Mariana de la scara unu. Mariana trecea într-a opta și avea un prieten cu care se săruta pe gură. Eu nu o spionasem niciodată, pentru că nu aveam voie să plec de lângă bloc. Mama zicea că sunt prea mică să umblu nesupravegheată. Da’ pe ele de ce le lasă să se ducă singure peste tot? Ele sunt mai mari, iubito. Intră tu mai întâi la școală și după aia mai vedem noi. Ce greu e să fii mic!

Am pus cutiuța lângă mine, pe bancă, și m-am ridicat. Începusem să mă cam plictisesc. Bunica îmi spusese să cobor, să o aștept la scară. Ne pregăteam să plecăm la serbarea de sfârșit de grădiniță. Mama și tata veneau și ei, urma să ne întâlnim acolo. Mi-am verificat rochița, să nu se fi șifonat. Era albă, albă ca zăpada, și moale, și ușoară, când făceam piruete se deschidea și se rotea în jurul meu, întocmai ca o floare. Era nouă-nouță, cadou de la bunica. Mi-ar fi plăcut să mă laud cu ea la fete, ce rău îmi pare că nu-s aici! Până una-alta, o să i-o arăt lui Cri. Am început să mă rotesc, cu brațele întinse, cum am învățat la balet. O dată, de două ori, de trei ori… Când norii, și copacii, și blocul au început să se învârtă odată cu mine, m-am oprit. Am privit în jur. Pe bancă, lângă Cri, stătea nenea Brutaru. În pijamalele lui cu dungi, cu papucii de casă, cum ieșea el de obicei. Își aprinsese o țigară și se uita la mine.

Nu îmi plăcea de el. Fuma tot timpul și mirosea a băutură. Era înalt și slab și-avea o burtă umflată, mai ceva ca burta doamnei State, mama Corneliei. Dar ea măcar avea acolo un copilaș. De la Cornelia știam, se lăuda la toată lumea cum o să aibă ea un frățior, de parcă cine știe ce mare chestie era și asta, să ai un frățior. Parcă eu nu aveam un greiere. Mama zicea că are burta umflată de la atâta băutură, că așa pățesc oamenii atunci când beau prea mult. Și mai spunea să mă feresc de el. Că nu degeaba l-a lăsat femeia aia. Asta nu-mi zicea mie, îi zicea lu’ bunica. O cunoscusem și eu pe femeia aia. Era mică și slabă și avea mereu câte o vânătaie pe față, probabil nu era atentă și se tot lovea. Așa, ca mine, că și eu aveam mai tot timpul genunchii juliți. Nu știu unde plecase, că n-o mai văzusem de mult. Da’ mie nu-mi era frică de nenea Brutaru, doar mi-era așa, puțin scârbă, că mirosea urât și îi ieșeau degetele de la picioare din papuci și erau cam păroase, cu unghii mari, încovoiate.

Nenea Brutaru a luat cutiuța în care stătea Cri și-a scuturat-o ca pe o cutie de chibrituri. Mi-a stat inima-n loc. Săracu’ Cri! L-am rugat să mi-o dea înapoi, dar s-a făcut că nu m-aude și a băgat cutia în buzunarul de la pijama. S-a ridicat și a plecat, târșâindu-și papucii. Tivul de la pantaloni i se descususe și-i atârna pe jos. S-a oprit lângă treapta de la intrare, a hârâit ceva din gât și a scuipat pe grătarul din fața ușii. Scuipatul s-a prelins printre zăbrele. N-am zis eu că-i scârbos? Dar nu era acum momentul să mi se facă rău. Nenea Brutaru intrase deja în bloc, cu tot cu bietul meu greieraș. Ce era să fac? M-am dus după el.

Știam unde stă. Locuia la parter, la garsonieră. Ușa veche, aia scorojită, de sub scară. Uneori, când nu știam ce jocuri să mai inventăm, sunam pe rând la soneria lui și-apoi fugeam și ne-ascundeam în blocul de vizavi. Ieșea în fața scării, în pijamale și-n papuci, se uita într-o parte și-n alta, pe urmă își aprindea țigara. Când termina, își dregea gâtul, scuipa și-apoi intra în bloc. Nu se obosea să ne caute și-asta ne deranja un pic, că era cam plictisitor.

Am sunat. A deschis ușa și mi-a făcut semn să intru. Holul era mic și întunecos, mult mai mic și mai întunecos decât la noi acasă. Am intrat în bucătărie. Bucătăria era mică și ea, și foarte-nghesuită. O masă la geam, în stânga un dulap, în dreapta aragazul, un frigider în spatele ușii, cam asta era tot. Mi-a făcut semn să mă așez pe scaun. Fereastra întredeschisă dădea în grădina din spatele blocului, am recunoscut trandafirii plantați de mama. În dreptul lor, în gardul viu care despărțea grădina de trotuar, era intrarea secretă de care numai noi știam. Noi adică eu, Mirela și Cornelia, cele mai bune prietene din univers. Gardul crescuse pe un schelet de sârmă și-n dreptul trandafirilor tata făcuse o portiță pe care să poată intra, din când în când, să-i îngrijească. Acolo era ascunzătoarea noastră, locul unde ne jucam de-a casa, întinzând cearșafuri și fixându-le cu bețe și cu pietre, ca pe niște corturi. Locul unde ne destăinuiam cele mai importante secrete. Habar n-aveam că ne făcusem cuibul chiar sub fereastra lui nenea Brutaru.

De după colț au apărut Mirela și Cornelia. Mergeau în pas vioi, ținându-se de mână, și râdeau de se prăpădeau. Veneau de la leagăne, așa cum mi-am închipuit. Au deschis portița și au intrat. Nu m-au văzut, n-aveau cum să mă vadă. Fereastra era sus, prea înaltă pentru ele. S-au așezat chiar dedesubt, sporovăind și izbucnind, din când în când, în râs.

Nenea Brutaru a scos o sticlă de sub masă, și-a turnat vin în pahar și m-a întrebat dacă vreau și eu un pic. Am zis că nu. A ridicat din umeri și n-a insistat. A băut vinul pe îndelete, fără să scoată o vorbă. A deschis larg fereastra și s-a aplecat puțin în afară. I-auzi, i-auzi, a mormăit deasupra capetelor lor. Pe urmă s-a întors spre mine. M-a întrebat la ce-mi trebuie mie greierele ăla. Să i-l las lui, ce vreau la schimb? Nu voiam nimic la schimb, nu voiam decât să-mi iau greierele și să plec. Da’ unde te grăbești așa, unchiulețule? M-am uitat la buzunarele lui, cutia nu era nicăieri. Unde mi-o fi pus greierașul? M-a apucat de subsuori, m-a dat jos de pe scaun și s-a așezat el. Apoi m-a urcat pe un genunchi. Rochița mi se ridicase la spate dar nu îndrăzneam să mă mișc. Sigur avea să se șifoneze. O să arate urât la serbare. Și-a umplut încă un pahar și m-a întrebat din nou dacă nu vreau și eu, măcar o guriță. Am dat din cap că nu. Mirela și Cornelia râdeau de mama focului. Am văzut eu cu ochii mei cum i-a băgat mâna pe sub tricou, a zis Cornelia. Uite, mă jur pe ce vrei tu. Și ea n-a zis nimic? Ce să zică, că se vedea că-i place. Să vezi că acum o să rămână însărcinată. Ca maică-ta, a râs Mirela, și Cornelia i-a zis hai că ești proastă, nu mai vorbesc cu tine. Nenea Brutaru mă ținea strâns, cu mâna stângă petrecută peste brațele mele. Cu dreapta ținea paharul. I-auzi, i-auzi. Bâțâia din picior și eu amorțisem toată, mă furnica peste tot și-mi venea să vomit ca atunci când am fost cu barca pe mare și erau valuri și mie mi s-a făcut rău. Da’ tu ce-ai văzut? a întrebat-o Cornelia pe Mirela. Păi eu am văzut cum a atins-o acolo. Unde acolo? Acolo, la chiloți. Nu te cred, a spus Cornelia, și eu am simțit cum brusc piciorul i se oprește din bâțâit și mâna îi transpiră și fetele râdeau cu gura până la urechi și nu mai auzeam ce spun și mâna lui se juca acum cu rochița mea și-atunci l-am auzit pe Cri cântând. Cristoșii mă-tii de greiere, a strigat nenea Brutaru și m-a împins, eu am venit cu capul de marginea mesei și masa s-a mișcat și-atunci paharul s-a răsturnat și vinul s-a vărsat pe masă și mi s-a scurs în poală și mi-a făcut ditamai pata pe rochița mea albă, și l-am văzut cum se repede la dulap și ia cutia și-atunci m-am strecurat pe lângă el și am fugit.

Ce m-a certat bunica când a văzut c-am murdărit rochița! Era la ușă, elegantă, cu pălărie și poșetă și cu mărgele la gât, de când nu-și mai pusese bunica mărgelele la gât, se gătise special pentru serbarea mea, iar eu… Se pregătea să încuie, când s-a trezit cu mine în spatele ei. De unde-mi vii, leliță, în halul ăsta, unde te-am trimis eu și unde mi-ai fost tu? Am trecut numai puțin pe la Mirela și din greșeală am spart o sticlă de sirop de vișine, am turuit fără să clipesc, apoi i-am zis că o rog să mă ierte, iartă-mă, buni, nu mai fac, niciodată nu mai fac, ajută-mă să-mi pun altă rochiță că întârziem la serbare și se supără doamna și colegii și o rog mult, mult de tot și promit.

Cel mai greu mi-a fost să spun poezia, la început nu reușeam să mi-o aduc aminte deloc, era ceva cu adio, copilărie, adio c…, adio, c…, candoare, mi-a suflat doamna și dintr-odată eu mi-am amintit, mi-am amintit tot, și-am zis încă o dată, să se vadă că știu, adio, copilărie, adio, candoare, de-aici încolo nu m-am mai încurcat deloc, toate mamele și bunicile au început să-și caute batistele în poșete, mamei nu-i plăcea, mă auzise recitând-o acasă, a zis că ce porcării îi mai învață și pe copiii ăștia la grădiniță, ce, dacă s-a terminat grădinița înseamnă că s-a terminat și copilăria?, avea dreptate, era o porcărie într-adevăr, mi se părea și mie acum, chiar așa, până azi am fost copil și de mâine nu mai sunt?, și deodată mi-am adus aminte de Cri, rămăsese acolo, îi promisesem azi că-l iau și pe el la serbare, să mă asculte cum recit adio, copilărie, să afle și el că de-acum sunt fetiță mare, nu mai sunt copil de grădiniță, dar lasă, că știa el deja, aflase el, era deștept greierele meu, avea glas, nu era mut cum crezusem eu, păcat numai că semăna cu cineva, cu ochii ăia bulbucați și burta mare și picioarele alea păroase și subțiri, cum semăna cu cineva, cum semăna cu nenea Brutaru, urât mai era, urât, urât.

Cand ne-am întors acasă, l-am găsit în fața ușii, lângă preș. Stătea cuminte în cutie și nu zicea nimic. Tata m-a privit întrebător, bunica a zis las-o, l-a uitat la fetița aia, Mirela, n-o certa și tu tocmai azi, e o zi specială, doar ai văzut ce frumos a recitat, ne-a emoționat pe toți. L-am luat pe Cri în camera mea și am băgat cutia sub pat. În noaptea aceea s-a pornit să cânte, era prima noapte când făcea asta și-atunci m-am dat jos și l-am strivit cu călcâiul, că nu puteam s-adorm.

#veronica stănică

Comentarii facebook:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *