Povestire scrisă de Gabriela A., aleasă de Veronica D. Niculescu la Creative Writing Sundays, pe 9 octombrie 2016, la tema „festival”.
E vineri seară. În sfârșit, este liniște la birou si mă pot ocupa de asigurările de viată pentru compania din Serbia. Le-am tot amânat, dar luni trebuie să prezint propunerea mea în fața Board-ului. Naiba să le ia, sunt mai complicate decât am estimat! Mă gândeam că o rezolv dintr-un copy-paste, mai aranjez puțin și compensez ce lipsește printr-o prezentare de efect. Am uitat însa complet că Serbia nu este în Uniunea Europeană. Ce le-o fi luând atâta să intre și ei, ca toata lumea, în Uniune? Aș fi avut nevoie sa apelez la consultanți, dar cine îmi mai răspunde de vineri seară până luni?
Cristina, asistenta mea, fredonează strângându-și lucrurile. Îmi aruncă un weekend plăcut din vârful buzelor, dar perplexitatea cu care fixez ecranul laptopului îi trezește compasiunea și își oferă ajutorul, cu degetele făcute cruce la spate. Fata e deșteaptă și ambițioasă. Mi-ar putea fi de ajutor, dar cum pot să îi dezvălui că nu știu nimic despre blestematele astea de asigurări? O las să plece, asigurând-o cu un zâmbet profesional, convingător, că situația este sub control. Ca întotdeauna. Plus că știe cât mă pasionează complexitatea asigurărilor.
Caut febril pe net. Poate au mai făcut și alții. Nu intru în panică. Am trei nopți și două zile la dispoziție.
Sunetul cristalin al mesageriei mă întrerupe din căutarea disperată. Arunc un ochi pe ecran. Ștefania mă informează că abia așteaptă să ne întâlnim la festival. La ora opt. Două fețișoare galbene îmi zâmbesc de pe ecran făcându-mi cu ochiul.
Festival? Ce festival? Aoleo, festivalul de muzică balcanică! Mă uit cu groază la ceas. Este ora șapte și jumătate. Am uitat complet! E prea târziu să mai caut o scuză acum. Și, oricum, am refuzat-o deja de două ori – cu seara filmului mut și expoziția de benzi desenate.
Greu de înțeles perseverența Ștefaniei în a mă scoate în oraș, în ciuda refuzurilor frecvente. Pe Ștefania o cunosc din liceu. Pe vremea aceea ieșeam mult împreună. Nu era seară în care să nu facem ceva interesant. Dar sunt deja ani buni de când nu mai avem același program. Nici nu mai avem lucruri în comun. Avem alte vieți. Ea hippie, eu corporatistă.
Și totuși, îmi trimite permanent invitații la cele mai neașteptate evenimente. Accept din când în când din simplul motiv că nu am energie să inventez motive. Cred din ce în ce mai mult că sunt un fel de proiect social pentru ea, alături de Salvați Roșia Montană și balenele albastre. Salvați corporatiștii! Probabil are un dosar în care urmărește evoluția experimentului.
Nu am timp să ajung acasă. Am un ușor disconfort cu ținuta. Oare se potrivește pentru festival? Fustă neagră creion, cămașă albă și pantofi camel. Banalitatea aparentă este contrazisă de marca discret imprimată pe nasturii cămășii și pe talpa pantofului. Gerard Darel și Jimmy Choo. Mătase și piele de căprioară. Pour les connaisseurs.
Deși la birou îmi completează fericit imaginea, s-ar putea să fie cam sobru pentru festival. Hai că îmi cumpăr un colier cum ajung acolo. Ceva colorat și mare. Și brățări. Mă adaptez. A, știu! Îmi întorc fusta pe dos. Jupa roșie este fix ce trebuie! Bine că nu mă vede Cristina. Ea mi-a comandat fusta pe net, atrăgându-mi atenția că jupa roșie nu este întâmplătoare. Un colț discret de mătase roșie, ivindu-se de sub fusta sobră, poate face diferența între a convinge sau nu. S-ar putea să aibă dreptate. Până la urmă, Board-ul mi-a validat un buget record săptămâna trecută.
Mda. Arăt oarecum decent. Surprins de culoarea roșie, blasfemică pentru clădirea moderna din sticlă și inox, portarul mă privește uimit. Recepționeză lent mesajul pe care îl transmit cu precizie. Un taxi imediat, vă rog! Odată ce a înțeles însă, reacționează repede. Un taxi microbuz, ca de navestiști, apare imediat în fața clădirii. Contrar principiilor mele privind eleganța în trafic, urc în microbuz, estimând un risc minor de a întâlni pe cineva cunoscut în parcarea festivalului.
Ștefania îmi transmite frenetic poze pe watsupp. Tarabe cu farfurii, mileuri, ii, brățări hand made – asta a picat la fix! – mici, fasole, bulz, o căruță cu tot cu cai. Entuziasmul ei nu mă prinde, dar mă minunează întotdeauna nevoia ei de a-mi împărtăși tot ce vede. Poate nu ar fi rău să îi trimit și eu din când în când poze, că oricum îmi reproșează că sunt cam absentă. Cel puțin din sala de videoconferință, asta nouă, cred că ar merge. Sau cu sala de relaxare de la birou – imensă, decorată de designer. E adevărat că nu prea are nimeni timp să se relaxeze la birou, dar să fim serioși, nu ăsta este scopul ei. Prezentarea conceptului a avut însă un succes enorm într-un studiu privind well-beingul la locul de muncă. Mai multe reviste ne-au cerut acordul să o fotografieze.
Pantofii mă strâng un pic. Pulsul ritmic al degetului mijlociu de la piciorul stâng îmi atrage din ce în ce mai des atenția la vârful camel, impecabil lucrat, al pantofului. M-au costat câteva sute de euro, însă investiția a meritat. Licărul de invidie din ochii Adelinei de la Financiar mi-a amortizat investiția până la ultimul bănuț. Ea avea pantofi de la Musette! Cristina, discret, mi-a atras atenția. Am râs în hohote când am rămas singure.
Ștefania mă intreabă cât mai am până ajung și îmi dă sfaturi pentru parcare. Habar nu am și nici nu știu să îi dau un „share location” după Iphone-ul meu nou. Ultimul model, doar pentru echipa de management. Mândria mea este știrbită doar de faptul că nu prea știu să îl folosesc, dar ăsta e un detaliu. Nu știe nimeni și nici nu au cum să se prindă. Până la urmă, când nu răspund înseamnă că sunt ocupată, iar asta nu este o surpriză. Doar nu te aștepți să îti răspundă un manager la telefon când vrei tu! Are treabă, e ocupat cu lucruri importante.
În trafic, timp mort. Claxoanele și alarmele dau impresia de animație, dar ne târâm unii după alții într-un ritm lipsit de vlagă. Ăstia nu știu ce este aia agilitate, termene, reactivitate? Bucureștiul ăsta are nevoie de un nou sistem de semaforizare.
Ștefania îmi întrerupe șirul gândurilor civice cu un scurt mesaj. Orange Blossom. Cu trei semne de exclamare. Îl alertez pe sofer că trebuie să oprească la Orange Blossom. Mă surprind plăcut cei din Piața de flori de la Rahova. Sunt cool. Pe vremea când locuiam acolo, în facultate, piața se numea, neincitant, piața de flori.
Șoferul se enervează că nu găsește Orange Blossom pe Waze, dar rămân zen la energia negativă pe care o transmite. Fiecare cu meseria lui! Ce, eu îl bat la cap cu asigurările de viață din Serbia? Scapă însă o înjurătură printre dinți, parțial orientată către Audi-ul care îi taie fața, parțial către Waze. Privirea piezișă din oglindă mă avertizează că s-ar putea să aibă legătură și cu mine, dar nu insist în descifrarea semnelor. Îl întreb retoric dacă a scris Blossom cu doi de s. Nervos și neputincios, îmi cere să îi dau alte repere. Piața de flori, îi zic. Se luminează la fața. Despre asta știe. Adaptarea speech-ului la publicul țintă! Cursul de presentation skills din Londra își arată încă o dată eficiența.
Muzica puternică îmi întrerupe șirul gândurilor. Am ajuns. Cele două sute de lei pe care le plătesc la intrare, mă fac să reconsider valoarea evenimentului artistic. Încep să regret că nu știu să dau check-in pe Facebook. Această latură cultural-sauvage ar fi făcut un contrast inedit cu imaginea profesionistă pe care cu mare atenție am conturat-o la birou.
Reperez rapid taraba cu mărgele colorate, din lemn, hand made. Trei fete hippie, colorate deja excesiv, se exataziază în fața unui colier supradimensionat, făcut dintr-un copac întreg și vopsit în nuanțe de verde. Oribil! Le fac un bine și, în dezacord cu propria opinie, îl smulg din fața lor, mi-l arunc după gât și îl plătesc. Operațiune în trei secunde, eficiență de corporatist. Stridența lui mă conectează la eveniment.
O mulțime colorată dansează frenetic, în nisip, în fața unei scene semi-improvizate. Ștefania trebuie să fie deja acolo. În căutarea ei, pantofii mei cu toc, Jimmy Choo, se afundă cu determinare în nisip. Îmi fac loc în mulțimea fremătândă. Muzica nu e rea, dar legătura cu Balcanii rămâne subtilă. Un joc de lumini conturează pe fundalul scenei, cu portocaliu, numele trupei vedetă a festivalului – The Orange Blossom. Suficient cât să reconsider interpretarea inițială a mesajului Ștefaniei. S-ar putea totuși ca Piața de flori să se numească în continuare Piața de flori.
Trupa se dezlănțuie pe scenă, mulțimea e în delir. Pahare cu bere sclipesc în lumina laserului care scrutează zările. Ar fi mers un Aperol! Măcar să uit de asigurările de viață care mi se împletesc răzleț si vinovat printre gânduri. Ștefanii văd peste tot, dar nu și pe a mea. Colorate, vesele, dansează pe ritm și cu relaxare, zvârlind câte un ochi critic către mine. Colierul supradimensionat nu poate compensa incapacitatea mea proverbială de a dansa. Mai bine fac asigurări de viață pentru țările din Africa decât să dansez. Ridicolul și superficilitatea dansului sunt sub demnitatea mea de manager de multinațională.
Mă deplasez anevoios printre ei, țintind standul cu băuturi. Coada de un kilometru nu mă descurajează. Și nici hipioții care se bagă în față. Aștept cu o răbdare profund exersată în ședințele lungi până ajung în față. Zgomotul puternic face imposibilă comunicarea verbală, însă mă descurc onorabil prin semne. Plec victorioasă după patruzeci și cinci de minute cu un pahar de apă. Nu aștept să ies din coadă și îl dau pe gât dintr-o sorbitură. Reacția mea de surpriză absolută este camuflată de mulțimea care mă împresoară. Suta de palincă îmi alunecă zglobie în vene!
Estimez rapid riscurile acestei întâmplări. Sunt încă în picioare, gândurile se înlănțuie rațional, arsura puternică inițială își pierde rapid din intensitate. Hai că sunt bine. Simt o senzație bruscă de cauciucare la nivelul pielii. Mă ciupesc de mâini și nu simt mai nimic. Parcă am o husă de protecție. Îmi place.
În pași de dans, un hipiot păros se freacă insistent de husa mea cauciucată. Îmi dă târcoale ca un motan, dar mișcarea lui agilă este în contratimp cu privirea mea. Parcă suntem din lumi paralele. Poziția statică îmi perturbă echilibrul. Încep să mă balansez și eu, în ritmul alert al hipiotului. Mă mișc surprinzător de bine. Prind ritmul. Coada blondă îi flutură în vânt, mărgelele mele se agită vertiginos. Deschei cămașa la primii trei nasturi, discret incripționați, ca să îi protejez de atacul furibund al mărgelelor.
Orange Blossom sunt super tari! Solista, o egipteancă îmbrăcată în mov, cântă și dansează drăcește. Secondată de un toboșar negru și un violonist drogat, vizibili intermitent în scenă, printre flashurile colorate, vrăjesc publicul. Mulțimea dansează profesionist. Mă opresc o secundă și simt că se învârte lumea cu mine. Blondul a dispărut din peisaj.
Mă regăsesc în mijlocul unui grup de adolescenți care își pasează discret un joint. Mirosul de marijuana este persistent. Jointul ajunge la mine. Sub privirile lor încurajatoare, trag puternic un fum. Unul singur. Niște scântei îmi fac vreo cinci găurele șic pe pieptul cămășii. Mărgelele supradimensionate îmi zâmbesc cu înțelegere.
O foame bruscă mă extrage din mijlocul petrecerii. În pași de dans, atent executați, mă îndrept către taraba cu mici. Mă dezavantajează lentoarea cozii, dar susținerea prietenoasă a vecinilor din față și din spate mă ajută să înaintez cu demnitate. Trei mici cu muștar și un cârnat, cer eu cu eleganță. Să fie bio! Deși senzația de cauciucare îmi atrofiază simțurile, nu pot să fac rabat la dieta atent selecționată de nutriționistul meu. Micii, deși nu îmi amintesc să fie pe lista lui, sunt făcuți la grătar.
O asistentă medicală cu o seringă imensă se apropie de mine. Mă privește obsesiv. Privirea ei fixă mă amuză teribil. Râd în hohote. Cu lacrimi. Un mic îmi alunecă în nisip, atingând în cădere cămașa, fusta și pantoful. Îl ridic cu grație și îl ofer asistentei. Gestul meu de generozitate o îmbunează și îmi zâmbește. Îl mănâncă cu poftă dându-l prin muștar.
Muzica se aude din ce în ce mai estompat, ca printr-un perete de vată. Mulțimea continuă să danseze frenetic. La fel și asistenta care și-a abandonat seringa sprijinită de un gard. Mă simt mișcându-mă în reluare într-o mare de oameni intrați în transă. Energia lor este palpabilă.
Simt că pierd controlul mișcărilor mele. Privirea mi se deplasează mai lent decât corpul. Un efect bizar mă face să mă privesc din exterior. Îmi mijesc ochii ca să mă deosebesc printre ceilalți. Văd o fată dansând dezarticulat, cu cămașa albă și mărgele verzi. Nu iese în evidență în niciun fel. Dansează relaxată, fără ca nimeni sa o privească admirativ. Fără ca nimeni să îi invidieze mișcarea sau hainele.
Imaginea mă lovește puternic în plex. Mă uit la mine ca la o străină. Sunt la fel ca celelalte! Nimic nu scoate în evidență miile de compromisuri mici pe care le-am facut ca să fiu alftel. Renunțările la tot ce mi-a plăcut, pentru a șterge banalitatea din viața mea. Pentru a mă reconstrui, diferită și admirabilă, pentru ceilalți. Simt o senzație de vid amintindu-mi că îmi plăceau ieșirile la festivaluri, micii, prietenii mei. Plăceri comune, la fel ca sutelor de oameni din jurul meu.
Imaginea mea atent construită îmi apare dintr-odată atât de lipsită de sens. Într-o secundă de luciditate înțeleg nonsensul efortului permanent, pe care l-am făcut în ultimii zece ani, în a face lucruri care se potriveau unui manager corporatist, high potential. Mereu prima, mereu impecabilă.
De câte ori nu am răsfoit nervos reviste lucioase încercând să înțeleg subtila diferență între grej și bej? Câte cauze am susținut în care nu m-am regăsit deloc, dar despre care am vorbit convingător? Zeci de prezentări despre beneficiile de neegalat ale asigurărilor făcute în fața unor publicuri admirative. Cursuri de echitație, golf, tras cu arcul, degustări de vin, homari. Shopping la Roma. Toate acompaniate din plin de o pleiadă de fotografii pe Facebook, pline de zâmbete și atestând pentru eternitate pasiuni exclusiviste.
Unde am rătăcit vechile mele visuri? Să joc tenis, să urc pe munte, să citesc. Să devin bibliotecară. Să scriu o carte. Să mănânc papanași. Să imi pierd după-amiezele în Cișmigiu cu el.
Am rămas doar cu Ștefania și experimentul ei social.
Un fior rece mă străbate de sus până jos. Euforia alcoolului mă părăsește încet. Mă retrag lângă un gard și evaluez pragmatic situația. Festival de muzică balcanică. Haine în stare deplorabilă. Toc pantof stâng rupt. Stare emoțională nedefinită. O multitudine de gânduri noi aleargă eliberate.
Îmi iau în mână pantofii, foști camel și mă îndrept către ieșire călcând printre pahare goale și ambalaje de mâncare. Printre oameni relaxați, îmbrăcați ieftin, colorați, zâmbitori, tinându-se de mână. Veniți la festival de bună voie.
Caut un taxi. Un Logan galben, murdar, oprește în dreptul meu. Urc fără ceremonie în spate, trăgând după mine ușa descentrată. Un miros rânced de țigară mă cuprinde, însă nu mă deranjează. Febril, șirul gândurilor continuă nestingherit. Îmi dau seama că m-am pierdut pe drum, în vâltoarea întâmplărilor. Că am renunțat pe nesimțite la mine pentru o versiune mai strălucitoare cu un cost prea mare. Eu, cea adevarată.
Lacrimi fierbinți încep să îmi brăzdeze obrajii. Le șterg cu îndârjire. Acum trei ore, într-un birou modern, de designer, cel mai important lucru din viața mea erau asigurările de viață din Serbia. Acum, într-un taxi galben și vechi, realizez că cel mai important lucru din viața mea sunt eu. Adevărata eu.
Iphone-ul îmi vibrează în poșetă. Cu degete experte îl extrag. Mesajele de la Ștefania, într-un crescendo al îngrijorării, culminează cu un familiar – „fată, ești bine?”. Îi raspund scurt – „da”. Cele două litere mici cuprind o mie de angajamente. O fețișoară galbenă zâmbește de pe ecran făcând cu ochiul.
