Povestire scrisă de Laura Stanciu, aleasă de Filip Florian la Creative Writing Sundays, pe 12 mai 2024, la tema: „o povestire la alegere, despre ce vreți voi”.
Vor fi treizeci și trei de grade la prânz, în Ierusalim. Am venit de două săptămâni, mai rămân tot pe atât. Locuiesc într-un cămin studențesc. E abia opt dimineața și am treabă în partea cealaltă a orașului. Mă întâlnesc cu un profesor pentru a-i lua un interviu. Din stația HaHagana pot lua câteva autobuze. Traseul lor este scris în ebraică și arabă pe niște hărți pentru care am nevoie de lupă. Dacă mă uit pe afișajul electronic, văd în câte minute urmează să vină. Tot ce înțeleg sunt cifrele. Îmi las capul pe spate și îmi țin pălăria cu mâna. Citesc că al meu sosește acum. Mijesc ochii. Parcă aș fi primit un semn ceresc. E bine că n-am uitat ochelarii de soare. Mă aștept însă să întârzie. Nu doar orarul, dar și traseul este aproximativ. Israelul crește, înflorește și se reconstruiește. Rutele se schimbă deseori, în funcție de șantiere.
Pentru a ajunge la gară sau la Biblioteca Națională, iau autobuzul 68. Folosesc aplicația Rav-Kard. Costă 5.5 șekeli. Nu pot să plătesc cash. În autobuze nu vin controlori ca în light train-ul L1, dar lumea e corectă. Numai oamenii străzii sunt lăsați să circule fără să plătească. Urc pe la ușa din față. Cunosc șoferul. E cel mai în vârstă de pe linia asta. Are peste șaptezeci de ani, dar e energic. Dacă autobuzul se face bucăți, tot nu lasă volanul. Am mers cu el de mai multe ori. Îl salut. Boker tov. Dă din cap, nu-mi zâmbește. Îmi validez călătoria la primul aparat. Văd câți bani mi-au rămas. Mi-ajung și pentru două drumuri la Tel Aviv, dus-întors. Găsesc repede un loc, știu că urmează o cursă – viraje, gropi, opriri bruște. În câteva stații vor urca evreii religioși. Nu se vor uita la mine. Cu hainele mele europene, e clar că nu fac parte din comunitate. Eu îi voi privi pe îndelete. Jumătate de oră numai asta voi face.
Mă așez în dreapta, la geam, în direcția de mers. Lângă mine e un loc liber, așa cum sunt și cele două din fața mea. Tapițeria are tot felul de pete. Funcționează aerul condiționat. Compania care operează această linie e Egged. Am wifi doar câte un minut, apoi mă reloghez. În autobuzele arăbești aș fi avut continuu. Intru pe Facebook, pe știri, pe mail. Ridic ochii și văd numele stației următoare. Ebraică. Aștept. Arabă. Aștept. Engleză. Înțeleg. De pe la a treia stație, străzile sunt în lucru. Mă uit în oglinda în care se vede șoferul. Îmi imaginez că este într-un joc pe computer și primește puncte dacă ia toate gropile. Va atinge scorul maxim la mijlocul traseului. Începe dansul. Mă aplec în față. Revin pe spătar, mă proptesc pe călcâie. Nu mă las eu așa ușor.
Muncitori de-o parte și de alta a drumului. Caschete, mănuși, cabluri, garduri de protecție. Se aud picamere, se ridică praful. Pe partea mea e umbră. Mi-am lăsat poșeta pe scaunul de alături, dar o țin de barete. Pălăria e în poală. Soarele intră din stânga și joacă pe fețele celor așezați. O doamnă apasă butonul de pe bară, ca să anunțe șoferul să oprească. Mă aplec din nou de două ori, odată cu frânele, ca la rugăciune. Revin în siguranță. Din aceeași stație, urcă doi băieți care se țin de mână. Pe cap poartă kipa și au câte două șuvițe de păr, lungi și răsucite, de la tâmple până la linia maxilarului. Fiecare poartă rucsac și ochelari. Scot cardurile, le validează la aparat, își găsesc locuri în spate tăcuți, cuminți.
Încă un minut de wifi. Noutăți bucureștene. Ciolacu a spus câteva cuvinte într-un discurs cu ă-uri. Numele stației următoare. Arabă. Aștept. Engleză. Înțeleg. Autobuzul trece prin dreptul unor clădiri sărăcăcioase. Grilaje mici, la ferestre mici și la etajul doi, și la trei. Pentru a ține mâncarea, presupun. Camerele sunt minuscule. Aici se trăiește modest. Unii bărbații lucrează în IT, dar cei mai mulți se ocupă exclusiv cu studiul Torei. Femeile au serviciu și cresc copiii.
Stăm la un semafor. Șoferul e vigilent. Dacă pornește în trombă, mai ia o sută de puncte în jocul lui. Cu două gropi care se văd ca niște cratere, crește scorul. Sărim ușor de pe scaune. O dată. De două ori. Noada e. Pălaria e. Continuăm. Geamul nu este curat. Dacă l-ar spăla mai des, doar ar pierde timpul. Mi s-a spus să nu mă uit la Orientul Mijlociu cu ochi europeni. Chiar dacă mă uit, totul pare acoperit de praf. Clădirile au culoarea nisipului. Am dreptul să confund, să văd câte o fata morgana.
Văd chiar mai multe. Tocmai urcă. Sunt căsătorite, pentru că poartă peruci. Părul e de lungime medie, cât se le acopere gâtul. Brunete, șatene. Par în uniforme – bluze cu mâneci lungi, gri, bej. Fuste negre, de stofă, peste genunchi. Ciorapi groși, culoarea piciorului. Pantofi negri. Fiecare împinge câte un cărucior. Urcă prin față. Validează cardurile. Șoferul nu-și uită planul. Pornește. Pornesc și cărucioarele în sens invers. Le urmează, grăbite, mamele. Îmi trec mâna prin păr. Eu nu am cărare pe mijloc.
Toate scaunele sunt ocupate. Arabă. Aștept. Claxoane. Frână. Mă sprijin cu mâna dreaptă de scaun. Din poșetă se ivește sticla de apă. Iese de tot. Pleacă spre cabina șoferului. Dar vine ea la mine, pentru că mai frânează o dată. O adolescentă o vede, se ridică, se repede, o prinde, mi-o dă fără să zâmbească, se întoarce la loc.
Afișajul a ajuns din nou pe ebraică. Rămân impasibilă. Stația asta e plină. Pe la mijloc, chiar prin spatele meu, urcă șase-șapte tineri. Fiecare poartă pălărie neagră, perciuni ondulați, ochelari, cămașă albă, haină neagră, lungă, pantaloni negri, băgați în șosete trei sferturi negre, pantofi neîngrijiți. Aproape identici. Imberbi, foarte slabi. Dacă stau ușor aplecați, arată ca niște semne de întrebare.
Nu mai e loc nici de stat în picioare. Lângă mine, o doamnă a deschis o carte cât jumătate de palmă și se roagă doar mișcându-și buzele. La fel și cele din fața mea. Un domn în vârstă vorbește la un mobil cu taste. Sunt singurele telefoane pe care le folosesc. Oricât aș sălta odată cu hopurile, nu am unde să cad. Cele mai multe femei au cu ele între cinci și zece copii, de vârste apropiate. Nu îi pot pierde, îi îmbracă la fel. Cei mici nu mai au unde să stea decât dacă se lipesc de cei de pe scaune. Mulți se așază pe jos, cu genunchii la gură. Înainte de a coborî, mamele le strigă două cuvinte, iar ei răsar de pe unde sunt ascunși. Pe unii îi văd pe geam. Șase, șapte, plus căruciorul. Femeia, gravidă.
Trotuarele sunt înțesate. Ierusalimul e plin de pălării înalte. Stație după stație, culori terne, perciuni, sacoșe cu dulciuri și jucării. Șoferul nu a uitat, continuă concursul, nu se ferește să claxoneze. Din când în când, i se bate în ușă și e întrebat în ce direcție merge. Răspunde de fiecare dată. Avem răbdare până oferă îndrumările, nu vociferează nimeni.
Mergem mai departe. Trec douăzeci de minute. Afișajul e din nou în ebraică. Aștept. Semafor. L-am prins pe roșu. Pe partea mea se lărgește trotuarul. Se construiesc niște magazine. Nu mai zăresc șoferul decât din când în când. Rugăciunile din jurul meu nu s-au terminat. Femeile folosesc fiecare clipă. E vineri, se aglomerează, începe Sabatul. De după-amiază nu mai circulă autobuzele evreiești până mâine seară. Mai prind un minut de net. Mailuri, mesaje. Un copil a ajuns la picioarele mele. Se sprijină de o pungă plină cu pâine. Din când în când se uită după mama lui. Are o kipa albastră. Dintr-un tub de plastic moale, suge un jeleu portocaliu, care miroase a ananas. Stau chircită, îmi țin picioarele sub scaun, amorțesc.
Așteptăm din nou la semafor. Văd numele stației mele, afișat în engleză. Mai am două minute până mă ridic și alte câteva până la întâlnire. Deodată, cineva bate la ușa șoferului. Ferm. Încă o dată. Zăresc pentru o clipă, trecând în fugă pe o trecere de pietoni, un grup de copii între patru și doisprezece ani, cu bluze identice, maro închis. Bătăile în ușa din față continuă ferm. Șoferul deschide și îi spune probabil că nu mai e loc. Vocea de femeie se impune. Tânăra mamă face primul pas. Împinge înăuntru un cărucior. Bărbații rămân pe scaune, femeile ridică sacoșele, își apropie copiii. Urcă încă doi, trei, patru băieți și fetițe. Îi văd de la geam. Cinci. Șase. Până când se face verde, sunt toți îmbarcați. Femeia are un cot pe cărucior și trage de un băiețel care se împleticește. Se uită la mine. Îl ridică, mi-l întinde. Îl prind exact când pornește mașina.
Stația mea a trecut. Întâlnirea e ratată. În brațe țin un copil tuns chilug, cu o kipa de mătase, de sub care se rostogolesc doi cârlionți blonzi. Are cel mult cinci ani și învârte un dinozaur de plastic. Poșeta mi-am pus-o pe umăr, pălăria, pe cap. Pe afișaj e un nume de stație. Arabă. Aștept. Engleză. Nu știu unde sunt. Pun ambele mâini pe genunchii lui mici. Se uită la mine, apoi la mama lui. Ea își ridică bărbia și mărește ochii. Îi face un semn scurt cu capul, iar mie îmi zâmbește. Băiatul se întoarce, îmi arată jucăria și-mi spune Toda raba. Înțeleg.
