Odată am găsit un cerculeț de ciocolată pe stradă. Eram mai mic, aveam vreo 10 ani și mă jucam tenis cu mingea de fotbal și, la un moment dat, am văzut un cerculeț în mijlocul străzii. M-am apropiat, m-am așezat în genunchi lângă el și, când m-am încruntat puțin ca să-l văd mai bine (purtam ochelari pe-atunci), am observat că mișcă puțin. Zic „bă, ce naiba!?” și l-am împins ușor cu degetul ca să-l trezesc. Nici n-am apucat să-mi retrag mâna și cerculețul s-a desprins și și-a întins gâtul spre mine să mă muște, haaaț! Din reflex, i-am dat o karată cu stânga și i-am rupt capul, dar, în locul lui, i-au crescut alte şapte capete. Cunoscând bine povestea și viclean fiind, l-am apucat de coadă și am dat cu el de ciment până a amețit. L-am dus repede acasă și l-am pus într-un acvariu acoperit, să nu care cumva să-mi scape. Astfel, ori de câte ori aveam poftă de ciocolată, îi tăiam un cap și, instant, îi creșteau altele în loc. Am mâncat ciocolată așa vreo două săptămâni, până a observat mama că acvariul nu mai e gol, moment în care m-a luat de urechi, mi-a pus acvariul în brațe, mi-a arătat ușa și mi-a dat un șut în fund de încurajare. Cred că aş fi putut să mănânc ciocolată la nesfârșit, dacă nu mă despărțeam de el.
