Pe Foişor 11, exact pe colţ, exact acum 17 ani, apăruse, pe peretele blocului, o crăpătură. Absolut toate apartamentele de pe partea aia aveau, pe peretele interior, crăpătura aia care se tot întindea. Pătrunzând şi ieşind, pătrunzând şi ieşind, prin pereţi, ferestre şi tocuri, exact ca un gand care te obsedează.
Cu anii, crăpătura s-a prelungit, traversând cartierul, oraşul, împrejurimile, exact ca un râu care îşi face loc. Un râu sec. Povestea spune că o bătrâna, cu un pic de mustaţă, dar tare blândă şi bună şi cu frică de ăl de Sus, s-a crucit odată de prea multă ciudă şi răutate în lumea asta şi a şoptit în barbă, înainte de a dormi ultimul somn… „de n-ar crăpa odată lumea asta, doar, doar s-or învăţa minte”. Şi acum, oriunde te uiţi, vezi crăpături lungi, care se unesc, aşteptând să se întâlnească.
Comentarii facebook:
